Curs de drept roman

noţiunea de obligaţie

Contracte civile formale şi reale

Lecţia 1. Obligaţiile civile

Lecţia 2. Condiţii de validitate a contractelor

Lecţia 3. Clasificarea contractelor

Lecţia 1

OBLIGAŢIILE CIVILE

Sectiunea 1. Noţiunea de obligaţie

Obligaţia era definită în institutele lui Iustinian ca fiind „un raport juridic (o legătură juridică) în virtutea căreia suntem constrânşi să predăm un lucru conform dreptului cetăţii noastre”.

În ce priveşte legătura juridică (vinculum iuris) obligaţia apare la finele dreptului roman ca o legătură juridică, debitorul fiind considerat persoană obligată, care trebuie să execute obligaţia la termen. În situaţia când nu se conforma era chemat în judecată şi în urma pronunţării hotărârii de obligare la ceea ce datora, urma executarea silită şi pretorul în cadrul unei proceduri solemne trecea pe debitor în puterea creditorului, pronunţând cuvântul addico. În prima perioadă (veche) a dreptului roman, în cadrul procedurii de executare silită – manus iniectio iudicati – creditorul declara solemn că-l ia în puterea sa pe debitor conform regulilor de drept în vigoare. Rolul magistratului se limita la darea consimţământului, pronunţând cuvântul addico spun împreună cu tine.

Fiind trecut în puterea creditorului, debitorul addicus era condus la închisoarea privată. În cazul intervenirii unei înţelegeri între creditor şi debitor, acesta din urmă se obliga să muncească un număr de zile pentru a-şi achita datoria iar în caz contrar dacă nu intervenea o astfel de înţelegere urma a fi vândut ca sclav peste Tibru.

Sectiunea 2. Raportul obligaţional

În raportul de obligaţie se distingea un subiect activ creditorul, reus credendi, persoana care are dreptul să ceară o prestaţie şi un subiect pasiv, debitorul numit reus debendi, cel care trebuia să execute prestaţiunea. Obiectul obligaţiei constă în dare, facere şi non facere. Dare însemna trecerea proprietăţii unui lucru sau constituirea unui drept real, altul decât proprietatea. Facere se referă la o activitate în favoarea creditorului şi non facere la o abstenţiune. Obiectul obligaţiei poate fi cert sau incert.

Obiectul cert este cel cunoscut de la început privind natura, cantitatea şi calitatea lui (quis, quale, quantum). Ex. Sclavul Stichus; 100 de sesterţi, 100 baniţe de grâu de cel mai bun din Africa. Obiectul incert consta dintr-o facere sau non facere.

Obligaţia prin ea însăşi nu constituia un drept real şi nu reprezenta un transfer al dreptului de proprietate, având ca efect doar constrângerea debitorului de a transfera proprietatea unui lucru sau să constituie un alt drept real.

Sectiunea 3. Clasificarea obligaţiilor

Obligaţiile sunt de mai multe categorii:

- civile şi honorare, sancţionate de dreptul civil şi respectiv dreptul pretorian;

- civile şi naturale sancţionate cu acţiuni, respectiv nesancţionate cu acţiuni;

- obligaţii care se nasc din contracte, din delicte, din alte fapte juridice (unele fapte juridice care dădeau naştere la obligaţii erau apropiate de contracte – quasi ex contractu);

- obligaţii divizibile şi nedivizibile – împărţire făcută după obiectul lor. Astfel se poate divide obligaţia de a plăti o sumă de bani. Nu era divizibilă obligaţia de a face un tablou sau nu anumit serviciu;

- obligaţii simple şi obligaţii plurale. După subiectele lor, obligaţiile pot fi simple: un singur debitor şi un singur creditor, iar în obligaţiile plurale sunt mai mulţi debitori şi/sau mai mulţi creditori. Obligaţiile plurale pot fi conjuncte, solidare sau in solidum.

Obligaţiile se pot naşte dintr-un contract, dintr-un delict sau din diferite alte cauze. Există şi opinia împărţirii obligaţiilor în 4 categorii acceptate şi de Iustinian: contracte, delicte, operaţii care se aseamănă cu contractele şi operaţii care se aseamănă cu delictele.

Contractul este o convenţie sancţionată de dreptul civil. Pactul este lipsit de eficacitate juridică. În epoca clasică unele pacte au o anumită eficacitate juridică – pretorul în baza puterilor cu care era investit (imperium si jurisdictio) sancţionând unele pacte. În acest mod unele pacte sunt prevăzute cu o acţiune – pacta vestita în timp ce altele sunt lipsite de sancţiune.

Lecţia 2

CONDIŢII DE VALIDITATE ALE CONTRACTELOR
Contractele trebuie să îndeplinească trei condiţii de validitate: consimţământul, capacitatea şi obiectul. Ele pot avea şi alte elemente denumite accidentale: clauze care se introduc în contract ca să-i modifice unele efecte sau să precizeze altele. Acestea sunt termenul şi condiţia.
Sectiunea 1. Consimţământul

Consimţământul reprezintă acordul de voinţă al părţilor – consensul. Voinţa unilaterală nu dă naştere la obligaţii contractuale exceptând trei situaţii: iudicium, pollicitatio şi votum.

Iudicium este promisiunea de a plăti o sumă de bani pentru denunţarea sclavului fugit, pentru indicarea locului unde se ascunde sclavul sau pentru aducerea lucrului furat.

Pollicitatio este o promisiune unilaterală făcută unei cetăţi şi produce efecte numai în unele cazuri. Astfel în sec. al II-lea era valabilă numai dacă era făcută în virtutea unei juste cauze (ob iustem causam). Prin justa cauză se înţelege o cauză admisă în mod obişnuit, cum ar fi o promisiune făcută unei cetăţi în vederea obţinerii unei magistraturi locale.

Pollicitatio este o promisiune unilaterală în timp ce contractul este un acord de voinţă.

Votum este o promisiune făcută unei divinităţi.

Consimţământul trebuie să fie serios, sincer şi lipsit de vicii. Consimţământul simulat nu este sincer, din acest punct de vedere existând două acte: unul aparent, dar simulat şi altul real care exprimă voinţa părţilor, dar care nu este public, neputând fi cunoscut de terţele persoane. Cu alte cuvinte, acordul există, dar numai în ce priveşte actul real.

Viciile consimţământului sunt eroarea, dolul şi violenţa. Eroarea este credinţa greşită a subiectului în existenţa unui lucru, a unei împrejurări, ceea ce îl împiedică să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză. În dreptul roman eroarea duce la nulitatea absolută a contractului.

Eroarea asupra naturii actului juridic există atunci când stipulantul s-a gândit la un lucru iar promitentul la altul, astfel că nu se poate susţine că s-a încheiat un contract. Sau – în alt caz, o persoană depune bani, iar primitorul crede că i s-a dat cu titlu de împrumut. În realitate nu poate fi considerat nici contract de depozit şi nici de împrumut. Eroarea asupra persoanei cu care s-a încheiat contractul atrage nulitatea acestuia numai în operaţiile intuitu personae, în care considerarea persoanei cu care contractezi este determinantă: mandatul, societatea.

Eroarea asupra identităţii lucrului care formează obiectul contractului. Una din părţi (cumpărătorul) vrea să cumpere domeniul x iar vânzătorul domeniul y, astfel că neexistând un acord în această privinţă contractul nu se consideră încheiat. S-a ajuns la concluzia că eroarea există şi în cazul dezacordului asupra preţului în contractul de vânzare şi închiriere.

Eroarea asupra substanţei lucrului a fost recunoscută ca o cauză de nulitate a contractului de vânzare numai în timpul lui Iustinian, juriştii clasici contestând că ar exista eroare în asemenea situaţii. (ex: vând oţet în loc de vin).

Dolul constă într-o activitate care urmăreşte a înşela pe cineva pentru a-l determina să consimtă. S-a mai spus că în noţiunea de dol intra şi ascunderea adevărului, abţinerea de a spune adevărul, în scopul de a determina o persoană să contracteze. Se făcea deosebirea între dolus malus şi dolus bonus. Dolus bonus fiind manopera de a înşela un hoţ, un duşman.

Violenţa (metus, vis) poate fi fizică sau morală. Metus este teama cauzată de ameninţarea cu violenţa. În contracte interesează violenţa morală (ameninţarea cu moartea) sau cu urmări asupra persoanei celui ameninţat sau unei fiinţe apropiate. Actul după dreptul civil făcut sub ameninţare era considerat valabil, dar contrar echităţii prin intervenţia pretorului care a creat delictul de violenţă, acţiunea şi excepţia de violenţă.

Sectiunea 2. Capacitatea

Consimţământul trebuie să fie dat de persoane capabile. Capacitatea este de fapt şi de drept. Astfel sclavii neavând capacitatea de drept nu puteau încheia contracte întrucât nu se puteau obliga. Peregrinii nu puteau încheia contracte de drept civil.

Existau situaţii când unele persoane aveau capacitatea de drept, dar erau incapabile în fapt de a-şi exercita drepturile, din cauza vârstei sau alterarea facultăţilor mintale.
Sectiunea 3. Obiectul contractului

Este prestaţia pe care o parte a promite celeilalte. Obiectul trebuie să fie posibil, să prezinte interes pentru creditor, să fie determinat. El poate fi prezent sau viitor şi trebuie să existe. Pe de altă parte, obiectul trebuie să fie posibil şi din punct de vedere juridic. Un lucru extra commercium sau un om liber nu puteau face obiectul unui contract. Obiectul trebuie să fie licit. Sunt considerate ilicite convenţiile asupra succesiunilor viitoare, ca şi pactele şi stipulaţiile asupra bunelor moravuri.

Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil pentru a permite evaluarea lui în bani. Trebuie să prezinte interes pentru creditor (ex. obţinerea executării).
Sectiunea 4. Cauza

Cauza în dreptul roman avea mai multe sensuri. Cauza eficientă este evenimentul care declanşează un alt eveniment. În stipulaţie cauza este rostirea cuvintelor solemne. Cauza finală este scopul urmărit de contract. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul iar cumpărătorul doreşte un lucru. În contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei pe care şi-o asumă una din părţi este prestaţia promisă de cealaltă parte.

Lecţia 3

CLASIFICAREA CONTRACTELOR
Sectiunea 1. Noţiuni introductive

Se disting contractele civile, de contractele ius gentium. Din punct de vedere al solemnităţii sunt contracte formale şi neformale. În raport de părţile care se obligă – contracte unilaterale şi bilaterale sau sinalagmatice.

Contractele formale şi neformale. Nexum, contractele verbale şi literale erau formale. În acelaşi timp aceste contracte sunt abstracte, deoarece nu arată cauza pentru care părţile s-au obligat. În stipulaţie spre exemplu, promitentul se angajează să plătească 100 sesterţi, fără a arăta cauza pentru care s-a angajat, el putându-se angaja pentru a plăti un împrumut pentru a face o donaţie sau pentru alt scop. Dimpotrivă, contractele consensuale, reale şi nenumite sunt contracte concrete.

Contractele de drept civil şi de ius gentium. Sponsio contractele literale sunt reglementate de dreptul civil şi rezervate cetăţenilor sau peregrinilor cu ius comercii. Celelalte contracte şi pacte sunt permise tuturor locuitorilor imperiului.

Contracte de drept strict şi de bună-credinţă. Mutuum, contractele verbale şi literale sunt de drept strict celelalte şi pactele sunt de bună-credinţă. Diviziunea a fost făcută în raport cu acţiunile care le sancţionează. În acţiunile de drept strict, puterea de apreciere a judecătorului era restrânsă sau nu exista deloc (de exemplu, în acţiunea certae pecuniae). În acţiunile de bună-credinţă, puterea de apreciere a judecătorului era mare. Se sancţionează datoriile a căror naştere este eventual subordonată unor condiţii sau a căror întindere este fixată de judecător după împrejurări apărute ulterior.

În aceste acţiuni judecătorul cercetează dacă actul s-a făcut cinstit, fără violenţă sau eroare, dacă promisiunea s-a executat după intenţia părţilor şi conform bunei credinţe.

Principalele trăsături ale operaţiilor de bună credinţă sunt:

- excepţia de dol era totdeauna subînţeleasă în acţiune;

• 
  întârzierea debitorului făcea să curgă dobânzile la sumele de bani, începând de la scadenţă. Debitorul de rea-credinţă era obligat să predea fructele lucrului datorat, de la scadenţă.
  

În acţiunile de drept strict dobânzile şi fructele erau datorate numai de la litis contestatio.

- pactele adăugate contractelor de bună-credinţă imediat (in continenti) erau sancţionate cu acţiunea din contract (dacă erau pacte în favoarea creditorului) şi cu excepţia de pact convenit, dacă erau pacte în favoarea debitorului.

Sectiunea 2. Contractele formale

A. Nexum

Este un act solemn care se încheie cu arama şi balanţa (per aes et libram) prin el – în străvechiul drept roman, realizându-se un împrumut pentru consumaţie.

Acest contract foarte apropiat de mancipaţie presupunea existenţa voinţei ambelor părţi, prezenta acestora a cinci martori cetăţeni romani şi puberi, un purtător de balanţă (libripens) arama şi balanţa. Se pronunţau cuvinte solemne şi din momentul încheierii actului, forţa de muncă a debitorului era aservită creditorului, în sensul că dacă nu achita la scadenţă era luat în putere (nexum) având o situaţie asemănătoare cu a lui iudicatus, cel condamnat prin sentinţa judecătorească, care trebuie să execute hotărârea în termenul stabilit.

În acest contract de împrumut debitorul rămânea liber, dar devenea „nexum” şi „obaeratus”, adică înlănţuit virtual şi cu obligaţia de restituire a sumei. Printr-o lege din anul 326 î. H., nexum-ul a fost desfiinţat, fiind eliberaţi toţi debitorii din închisori. Din acest moment forţa de muncă a oamenilor liberi este înlocuită cu forţa de muncă a sclavilor.

B. Contractele verbale

Sunt contracte verbale: sponsio, stipulatio, jurământul libertului şi constituirea dotei (dictio dotis). Dintre acestea cel mai important era considerat stipulaţia reglementată de ius gentium, fiind identic cu sponsio, contract rezervat cetăţenilor romani, diferenţa constituind-o ritualul ce era folosit.

În vederea încheierii contractului se punea o întrebare care trebuia urmată de un răspuns. Astfel pentru contractul sponsio creditorul punea întrebarea – spondesne? (promiţi ?) Iar debitorul răspundea – spondeo – (promit) iar pentru stipulaţie erau utilizaţi termenii: promitis? – promitto – fide promittis? Fide promitto; dabis? Dabo; Facias? Faciam.

Întrebările şi răspunsurile erau orale, surdul şi mutul neputând încheia o stipulaţie.În epoca clasică a dreptului roman – mai precis în cea de a doua parte a acesteia, formalismul începe să dispară, în sensul că părţile au voie să folosească cuvinte care să le exprime voinţa, renunţându-se la expresiile solemne.

În vechiul drept roman stipulaţia era orală şi se putea proba cu martori. Cu timpul, s-a renunţat la stipulaţia orală şi s-a trecut la cea scrisă.

În timpul lui Iustinian s-a hotărât ca înscrisul respectiv să prevadă data, locul şi numele părţilor cu precizarea că a avut loc o stipulaţie. În epoca clasică stipulaţia a fost folosită pentru promisiuni de donaţii, dote, vânzări, constituire de garanţii personale. Stipulaţia dădea naştere la o obligaţie care era sancţionată în timpul Legii celor XII Table printr-o acţiune a legii – per iudicis postulationem, iar în timpul procedurii formulare dădea naştere la o condictio certae pecuniae sau o condictio certae rei, actio ex stipulatu ori o condictio incerti. Condictio certae pecuniae sancţiona stipulaţia prin care se promisese un lucru iar acţiunea ex stipulatu, o promisiune de a face sau a nu face ceva (un incertum).

C. Contractele literale (litteris)

Solemnitatea acestora consta într-o formă scrisă de creditor pe registrul lui care se numea codex accepti et expensi, în care şefii de familie notau încasările şi plăţile pe măsura ce aveau loc (acceptum, expensum).

Registrele respective se numeau adversaria. Periodic, se pare lunar – şefii de familie treceau de pe adversaria cheltuielile şi plăţile pe alte registre: codex accepti et expensi, în care se făceau două feluri de menţiuni: nomina arcaria şi nomina transcripticia. Nomina arcaria erau simple menţiuni privind încasarea sau plata unor sume de bani. Nomina transcripticia era de două feluri: transcriptio a re in personam şi transcriptio a persona in personam. Nomina transcripticia erau obligaţii în favoarea titularului registrului, creditorului.

Formarea contractelor literale:

1. Transcriptio a re in personam transforma o datorie dintr-o cauză oarecare, într-o datorie născută dintr-un contract literar. Astfel, creditorul care avea de primit spre exemplu 100 de sesterţi ca preţ dintr-o vânzare, transformă creanţa în felul următor: la coloana acceptum din registru scria că a primit 100 de sesterţi când în realitate nu-i plătise nimic. Datoria de vânzare se stinge prin menţiunea făcută în coloana acceptum, primit şi se naştea o creanţă nouă din menţiunea scrisă făcută la coloana expensum, plătit.

2. Transcriptio a persona in personam. În acest fel de menţiune se stingea datoria unui debitor şi se trecea asupra unui alt debitor. Trecerea se făcea în felul următor: la coloana primit - acceptum, creditorul (titularul registrului) trecea că a primit datoria de la primul debitor, deşi nu primesc nimic: am primit de la Titus 100 de sesterţi, scria creditorul. Datoria lui Titus era stinsă. La coloana plăţi, expensum, creditorul trecea: am plătit 100 de sesterţi lui Maevius (noul debitor care înlocuia pe Titus), când în realitate nu plătise nimic. Dar menţiunea aceasta, crea obligaţia în sarcina lui Maevius de a plăti 100 de sesterţi. Aceasta este ipoteza delegaţiei de plată, dar actul juridic nu era valabil fără consimţământul noului debitor, care făcea o menţiune în registru, „mi-ai plătit 100 de sesterţi” (expensi mihi tulisti).

Contractul literal era de drept civil şi sancţionat cu o condictio certae pecuniae putând fi încheiat şi între absenţi.

3. Contractele literale şi peregrinii. Au existat discuţii dacă peregrinii puteau să folosească contractul literal şi doi jurisconsulţi Sabinius şi Cassius au ajuns la concluzia ca numai în cazul contractului transcriptio a re in personam obliga pe peregrini, în timp ce transcriptio a persona in personam nu crea obligaţii pentru peregrini.

D. Chirografele şi singrafele

Acestea erau simple înscrisuri probatorii, care nu dădeau naştere la obligaţii. Chirografele erau înscrisuri prin care o persoană recunoştea că datorează ceva altei persoane. Ele erau scrise la persoana întâi.

Singrafele erau înscrisuri redactate la persoana a treia prin care se descriau termenii în care o persoană se angajase faţă de altă persoană.

Contractele literale au dispărut după sec. al III-lea, fiind înlocuite treptat de contractele denumite querela non numeratae pecuniae.

E. Querela non numeratae pecuniae

Protecţia debitorului înaintea apariţiei querelei non numeratae pecuniae.

Querela este o plângere pe care o introduce debitorul împotriva creditorului care nu i-a remis suma promisă, deşi debitorul i-a dat un înscris prin care recunoştea încasarea sumei. Era atacat deci înscrisul prin care debitorul recunoştea primirea sumei de bani.

1. Înaintea apariţiei privitor la banii nenumăraţi. În epoca clasică, debitorul se putea apăra, cu o excepţie de dol şi trebuia să dovedească că nu a primit banii, probă ce era aproape imposibil de făcut. Debitorul mai avea la dispoziţie şi o acţiune (condictio) pentru a cere să fie eliberat de promisiunea făcută fără cauză (condictio sine causa).

2. Querela non numeratae pecuniae. O constituţie a împăratului Caracalla din anul 215 răstoarnă sarcina probei, obligându-l pe creditor să probeze că a numărat efectiv suma înscrisă în înscris atunci când debitorul ridica această excepţie. Exista şi posibilitatea ca debitorul să cheme în judecată pe cămătar pentru a cere eliberarea de promisiune şi restituirea înscrisului şi în acest caz revenea creditorului sarcina de a dovedi că banii au fost efectiv număraţi.

Această plângere (querela) putea fi introdusă în termen de un an de la redactarea înscrisului, termen ce a fost prelungit la 5 ani de împăratul Diocletian, după care a fost redus la 2 ani de împăratul Iustinian. Acesta a extins querela şi la alte obligaţii. Ex.: restituirea dotei, remiterea mărfurilor care nu au fost primite etc.

Sectiunea 3. Contractele reale

Contractele reale sunt convenţiile în care se cere pe lângă acordul de voinţă, remiterea unui lucru. Ele au apărut în epoci diferite. Împrumutul de consumaţie denumit mutuum a apărut între 254-154 î. H., iar fiducia la începutul sec. I î. H. Mai târziu, a apărut depozitul, comodatul şi gajul, fiind prevăzute de dreptul civil.

A. Împrumutul spre consumaţie

Este un contract în baza căruia o persoană remite unei alte persoane proprietatea unor lucruri de gen cu obligaţia pentru primitor de a restitui aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.

Contractul ia fiinţă prin acordul de voinţă al părţilor şi predarea lucrului. În epoca veche, remiterea lucrului constituia elementul determinant. Contractul de împrumut sub această formă – mutuum este un contract real fiind sancţionat cu o acţiune -–certae creditae pecuniae sau certae rei, în situaţia când împrumutul constă în lucruri de gen, altele decât banii. Fiind vorba de lucruri de gen ele erau determinate prin cântărire, măsurare sau numărare (lucruri quae pondere, numero, mensurare constant). Individualizarea lor se făcea în raport de cantitate şi calitate.

Acest contract nu prevedea încasarea unor dobânzi fiind considerat de ius gentium, de drept strict şi gratuit. În situaţia când lucrul împrumutat producea debitorului un prejudiciu, el nu putea fi urmărit decât în baza acţiuni pentru dol, care trebuia însă dovedit de creditor.

Contractul nu creează obligaţia în sarcina debitorului, în afară de restituirea lucrului în condiţiile arătate. Printr-un senatus consult dat pe timpul împăratului Vespasian s-au interzis împrumuturile în bani, care aveau drept scadenţă momentul morţii şefului de familie, oprind pe cămătari să împrumute bani fiilor acestuia. Dacă debitorul plătea de bună voie, nu mai putea cere restituirea banilor.
B. Împrumutul cu dobândă

Acest contract cuprindea o stipulaţie de dobândă şi se numea foenus şi era folosit în cazul împrumutului de mărfuri, împrumuturilor acordate de bancheri în cazul împrumuturilor pentru comerţul pe mare (nauticum foenus).

Dobânzile erau de obicei foarte mari, fiind unul din motivele care a determinat nemulţumirea plebei şi mai târziu ca urmare a luptelor duse de aceasta cu aristocraţia a contribuit la apariţia Legii celor XII Table, care a fixat dobânzi legale stabilite la a 12-a parte din capital. Se folosea în dreptul roman şi convenţia de anatocism care constituia o înţelegere între creditor şi debitor conform căreia dobânzile se adaugă la capital, pentru a produce la rândul lor dobânzi. Această convenţie a fost interzisă printr-un senatus consult în sec. I î. H.
C. Fiducia

Este un contract care constă în înstrăinarea unui lucru prin mancipatio sau in iure cessio şi o convenţie de restituire a proprietăţii. Era folosit la constituirea unui depozit, a unui comodat, a unui gaj, a unei donaţii mortis causa, a unei dote cu convenţie de restituire unei terţe persoane, pentru a realiza o donaţie prin persoana interpusă; prin fiducia se asigura ieşirea femeii din familia agnatică (coemtio fiduciaria), se făcea un testament (mancipatio-familiae), se emancipa un copil sau se dădea un copil în adopţie (fiducia manumissionis causa). Cu alte cuvinte, fiducia era un contract pentru a realiza diferite operaţii juridice, care prin ele însele nu erau sancţionate (de exemplu, gajul). Lucrul care se transferă în baza acestui contract trebuie să fie un corp cert, un lucru neconsumtibil. Totuşi formau obiectul fiduciei şi mase de bunuri corporale şi incorporale: hereditatea.

Sunt cunoscute două feluri de fiducii: fiducia cu prietenul şi fiducia cu creditorul.

În cadrul primului contract se realiza un depozit, un împrumut spre folosinţa sau un gaj (contracte gratuite). Transferul în proprietate în acest caz era făcut cu scopul de a păstra lucrul în depozit sau pentru a se folosi de el (comodat).

În cadrul celui de al doilea contract se realizează un gaj, creditorul obligându-se să restituie proprietatea lucrului după ce va fi plătit.

Acţiunile care puteau fi folosite în cazul nerespectării contractului fiducia erau:

1. Acţiunea in factum a cărei formulă prevedea obligaţia pentru judecător de a verifica dacă părţile au avut o comportare corectă în relaţiile lor (ut inter bonus aqier oportet ei sine fraudatione).

2. Usureceptio fiduciae, adică uzucapiunea lucrului dat în proprietate fiduciară în situaţia când primitorul nu-l restituia în condiţiile convenite prin contract. Termenul pentru uzucapiune era de un an.

În epoca lui Iustinian, acest contract dispare prin căderea în desuetudine a mancipaţiei şi a instituţiei in iure cessio.