Curs de drept roman

CURS DE DREPT ROMAN
Anul I

Semestrul al II -lea


CUPRINS
Capitolul I – LUCRURILE ŞI POSESIA LOR 3

Lecţia 1. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor 3

Lecţia 2. Posesia 5
Capitolul II – PROPRIETATEA 11

Lecţia 1. Proprietatea şi dreptul de proprietate în societatea romană 11

Lecţia 2. Modurile de dobândire şi de stingere a proprietăţii 15
Capitolul III – APĂRAREA PROPRIETĂŢII. DREPTURILE REALE

ASUPRA UNOR BUNURI STRĂINE 26

Lecţia 1. Modalităţi de apărare a proprietăţii 26

Lecţia 2. Drepturile reale asupra bunurilor străine 28

Capitolul IV – NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE. CONTRACTE CIVILE FORMALE ŞI REALE 33

Lecţia 1. Obligaţiile civile 33

Lecţia 2. Condiţii de validitate a contractelor 34

Lecţia 3. Clasificarea contractelor 36

Capitolul V – CONTRACTE CIVILE CONSENSUALE, NENUMITE ŞI

OBLIGAŢIILE CARE SE NASC QUASI EX CONTRACTU 43

Lecţia 1. Contractele consensuale 43

Lecţia 2. Contractele nenumite 48

Lecţia 3. Obligaţii care se nasc quasi ex contractu 49

Capitolul VI – PACTELE ŞI DELICTELE 52

Lecţia 1. Pactele 52

Lecţia 2. Delictele 54

Capitolul I

Lucrurile şi posesia lor

Lecţia 1. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor

Lecţia 2. Posesia
Lecţia 1

Noţiunea şi clasificarea lucrurilor
Sectiunea 1. Noţiunea de „lucru”

Lucrul (res) era pentru romani tot ce se afla în natură. Iar pentru juriştii Romei cuvântul desemna numai acele lucruri la care se referea un raport juridic şi pe care noi le numim bunuri. Cu alte cuvinte, în terminologia latină, termenul res avea un înţeles larg – lucru în genere – şi un sens mai restrâns, lucru ce cade sub incidenţa unui raport juridic, adică „bun”.

Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, juriştii romani clasificau lucrurile şi nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprindea şi pe cea a bunurilor şi că în fapt aproape orice lucru poate deveni în anumite condiţii, un bun.

Juristul Gaius în „Instituţiile sale” şi apoi împăratul Iustinian în manualul său cu acelaşi nume, împart lucrurile în lucruri patrimoniale (res inpatrimonio) şi nepatrimoniale (res extra patrimonium). Primele sunt acelea care se află sau se pot afla în proprietatea unei persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucrurile care nu aparţin unei persoane private sau nu pot aparţine unei asemenea persoane.

Sectiunea 2. Lucrurile patrimoniale

A) Lucruri mancipi şi necmancipi

Lucrurile mancipi constituiau mijloacele de bază ale producţiei agricole romane sclavagiste; ele urmăreau dezvoltarea şi prosperitatea acestei economii. Din categoria lucrurilor mancipi făceau parte: fondurile agrare şi casele din Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune (boii, caii, măgarii etc.), precum şi servituţile prediale rustice, ca de pildă, dreptul de a trece cu piciorul, cu carul sau cu turmele pe un teren străin, de a lua apă dintr-un astfel de teren etc.

În opoziţie cu lucrurile mancipi se găseau cele nec mancipi, pe care romanii le priveau ca bunuri inferioare. Destinate să fie consumate sau folosite pentru schimb, ele nu constituiau un element constant al patrimoniului. Aşa erau roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane, fără importanţă pentru agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb etc.

B) Lucruri mobile şi imobile

Primele sunt lucrurile care pot fi mişcate de la un loc la altul sau care se mişcă singure (res se moventes) cum ar fi sclavii, animalele, iar cele imobile sunt obiecte nemişcătoare ca de pildă: pământul, clădirile, plantaţiile. Această distincţie prezintă importanţă practică în materie de uzucapiune, în domeniul interdictelor etc.

C) Lucruri determinate în gen (geness) şi lucrurile determinate în speţă (species)

Primele sunt lucruri determinate prin caracterele genului din care fac parte: vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc., iar celelalte prin propria lor individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc. Criteriul de distincţie între aceste două categorii de lucruri nu-l constituie structura lor internă, ci numai voinţa părţilor, aşa cum se manifestă în raportul juridic respectiv. De pildă, dacă cineva vinde 50 de sclavi fără nici o precizare, vânzarea are ca obiect bunuri determinate în gen, pe când dacă se vând 50 de sclavi, individualizaţi cu numele lor, lucrurile vândute sunt determinate în speţă.

În legătură cu această diviziune romanii mai vorbeau despre lucruri care se determină în greutate, număr şi măsură (resquae pondere, numero messurare consistunt), cum sunt – vinul, alimentele, moneda etc. şi bunuri care nu au acest caracter. Se poate observa că lucrurile care alcătuiesc prima categorie sunt determinate de obicei prin genul lor, iar celelalte în speţă.

În fapt lucrurile de gen coincid de cele mai multe ori, cu cele ce se determină în greutate, număr şi măsură, iar cele individualizate în speţă, cu celelalte lucruri. Cu toate acestea între aceste două diviziuni există o deosebire: ea nu rezidă însă în natura lucrurilor clasificate, ci în criteriul folosit drept fundamentum divisionis: în prima diviziune – (gen speţă) voinţa părţilor determină care lucru este de gen şi care de speţă, iar în cea de a doua – practica şi obiceiurile comerciale vor stabili care lucruri intră sau nu în categoria lucrurilor care se cântăresc, se numără sau se măsoară.

Cercetătorii mai noi au propus pentru lucrurile care se cântăresc, se numără şi se măsoară, termenul de lucruri „fungibile” - (care pot fi înlocuite cu altele) şi de „nefungibile” pentru celelalte. Termenul fungibil îşi trage originea dintr-un text al juristului Paul, în care se spune că lucrurile de aceeaşi speţă pot funcţiona unele pentru altele (functione recipiunt). Această terminologie nu aduce nici o lămurire suplimentară deoarece totul se reduce la o substituire de cuvinte „denumirea de lucruri care se măsoară, se numără sau se cântăresc” fiind înlocuită cu aceea de lucruri „fungibile”.
D) Lucruri consumptibile şi neconsumptibile

Lucrurile consumptibile sunt cele ce nu pot fi folosite decât o singură dată (res quae usu consumuntur, minuuntur tolluntur), pe când cele neconsumptibile pot fi folosite de mai multe ori. Din prima categorie fac parte alimentele, banii etc., şi din a doua sclavii, uneltele de muncă, fondurile etc. De obicei bunurile care se determină prin greutate, număr şi măsură sunt consumptibile, iar celelalte neconsumptibile. Această distincţie prezintă importanţă practică în materie de uzufruct, în împrumutul de consumaţie etc.

E) Lucruri divizibile şi indivizibile

Lucrurile divizibile îngăduie împărţirea lor materială în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică, ca de pildă un teren, o bucată de sfoară etc.

Dimpotrivă, lucrurile indivizibile nu îngăduie o astfel de împărţire, fără o compromitere a destinaţiei lor economice, cum sunt, hainele, sclavii etc. Această deosebire prezintă importanţă, în materie de obligaţii cu pluralitate de creditori sau debitori
F) Lucruri simple, compuse şi colective

Sub raportul gradului de coeziune, romanii împărţeau lucrurile corporale în trei categorii, lucruri simple (un sclav, o scândură), compuse (o corabie, o casă) şi colective sau universalităţi de lucruri (o turmă, un roi de albine).

G) Fructele şi produsele

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economic. Aşa sunt recoltele de cereale, vinul, lâna, prăsila de animale etc. Spre deosebire de fructe, produsele nu au caracterul de periodicitate, cum este cazul materialului lemnos exploatat în pădure, prasila sclavilor etc.

Dacă însă pădurea va fi supusă unei tăieri periodice eşalonate pe un anumit număr de ani, materialul lemnos exploatat va avea datorită elementului periodicitate, caracterul de fruct (silvae caeduae). O terminologie care îşi găseşte numai punctul de plecare în dreptul roman distinge fructele naturale (recoltele, de pildă) de cele civile realizate pe calea actelor civile, cum sunt arenzile, dobânzile, chiriile etc.

H) Lucruri corporale şi incorporale

Lucrurile corporale sunt cele care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor (quae tangi possunt), adică pot fi pipăite, cum sunt: un sclav, un animal, un imobil etc.

Dimpotrivă, lucrurile incorporale nu cad sub simţurile noastre şi constau într-un drept (consistunt in iure) ca de pildă, o moştenire, o creanţă. Sub denumirea de lucruri incorporale se înţelegeau toate drepturile, cu excepţia dreptului de proprietate care în concepţia lor, forma un lucru corporal.
Sectiunea 3. Lucrurile nepatrimoniale
A) Lucruri comune tuturor (res omnium communes)

Se numesc astfel lucrurile care nu aparţin nimănui şi a căror folosinţă este îngăduită tuturor oamenilor. Acestea sunt: aerul, apa curgătoare şi marea; de aici rezultă libertatea de a pescui şi a naviga. Juriştii romani adăugau şi ţărmul mării, ca fiind o dependentă a mării.

B) Lucrurile publice (respublicae)

Sunt cele care aparţin statului roman. Într-un sens restrâns, din această categorie fac parte numai lucrurile care aparţin domeniului public cum sunt: fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice etc. Într-un sens mai larg, pot fi socotite lucrurile publice şi bunurile care formează domeniul privat al statului (pecunia populi) ca: sclavii publici, ogorul public (ager publicus), sumele provenite din impozite etc.

C) Lucruri ale cetăţilor (res universitas)

Din această categorie fac parte lucrurile ce aparţin în special oraşelor (municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi însuşite, datorită destinaţiei lor, de către persoane private şi rămân afectate membrilor respectivei cetăţi: teatrele, stadioanele etc.

D) Lucruri destinate cultului religios (res divini iuris)
Acestea sunt templele, statuile zeilor, mormintele, urnele funerare etc. Romanii deosebeau aşa-numitele lucruri sacre (res sacrae) destinate cultului zeilor de sus, de cele religioase (religiosae) consacrate zeilor subpământeni. Tot din această categorie făceau parte şi cele care se aflau în ocrotirea zeilor (res sanctae) porţile şi zidurile cetăţii, hotarele ogoarelor etc.