Curs de drept roman
Yüklə 439,58 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Lecţia 2 Contractele nenumite Sectiunea 1. Aestimatum
- Lecţia 3 Obligaţii care se nasc quasi ex contractu
- Sectiunea 1. Îmbogăţirea fără justă cauză
- Sectiunea 2. Plata nedatoratului
- Sectiunea 3. Gestiunea de afaceri
- Teste de autoevaluare În ceea ce priveşte vânzarea pe credit, lucrul vândut trebuia să fie
- Când intervine vânzarea consensuală vânzătorul poate promite cumpărătorului
- Locatio conductio rei ” reprezintă
- Contractul „ locatio operarum ” este
- În epoca clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau prin pact şi reprezenta
- Ce este precariul şi când a apărut acesta
- În gestiunea de afaceri, iniţiativa efectuării actului trebuie să aparţină
- Mandatul de stinge prin
- Capitolul VI PACTELE ŞI DELICTELE L ecţia 1. P actele L ecţia 2. D elictele
- Sectiunea 1. Pactul sancţionat de Legea celor XII Table
- Sectiunea 3. Pactele pretoriene: Pactul sub jurământ
- Sectiunea 4. Pactele pretoriene: Pactul de constitut
- Sectiunea 5. Pactele pretoriene: Recepta
- Sectiunea 6. Pactele adăugate contractelor (pacta adiecta)
- Sectiunea 7. Pactele legitime
- L ecţia 2. Delictele Sectiunea 1. Delictele publice şi delictele private
Sectiunea 4. Societatea Este un contract în baza căruia două sau mai multe persoane pun ceva în comun în scopul de a realiza şi de a împărţi beneficii. Scopul societăţii trebuie să fie licit şi în conformitate cu bunele moravuri. Asociaţii aveau obligaţia să aibă o contribuţie materială proprie la înfiinţarea societăţii printr-un aport în natură (lucruri) sau bani. În acelaşi scop aportul lor putea consta şi în punerea la dispoziţie a unor drepturi reale sau de creanţă servicii sau cunoştinţe de specialitate. Asociaţii participau atât la câştigurile realizate, cât şi la pierderi, acestea fiind determinate prin contractul de societate sau se apela la aprecierile unui arbitru (arbiter) care trebuia să fie un om cinstit şi de încredere (bonus vir). În ipoteza când în contract nu se prevedeau asemenea clauze, participarea la câştiguri şi pierderi se făcea în mod egal, fără să se ţină seama de valoarea aportului asociaţilor. Contractul de societate înceta prin moartea sau capitis deminutio a unui asociat, prin pierderea totală a averii societăţii sau insolvabilitatea asociaţilor cărora li s-a vândut averea (venditio bonorum), prin atingerea scopului în vederea căruia a fost constituită societatea sau imposibilitatea realizării scopului propus. De asemenea, societatea se stinge prin voinţa tuturor asociaţilor sau a unuia din aceştia. Lecţia 2 Contractele nenumite Sectiunea 1. Aestimatum Este o convenţie în virtutea căreia o persoană primeşte un lucru a cărei valoare a fost stabilită la o sumă de bani, cu sarcina de a-l vinde şi de a preda preţul, sau în cazul că nu-l poate vinde, de a-l restitui. Este propriu-zis un pact, care se transformă în contract din momentul când una din părţi îşi execută obligaţia. Acest contract era apropiat de vânzare, de locatio operis faciendi, de locatio operarum sau de mandat, fără a se identifica însă cu vreuna din acestea. În caz de risc pentru pierderea lucrului, în caz fortuit sau de forţă majoră, răspunderea revenea celui care primea bunul spre a-l vinde accipiens. Se accepta ca primitorul lucrului să păstreze diferenţa dintre valoarea stabilită anterior de părţi şi suma efectiv obţinută prin vânzare.
Acest contract presupunea existenţa mai multor operaţii: A) un schimb în care părţile şi-au remis reciproc lucrurile convenite; B) o convenţie de schimb, în urma căreia numai una din părţi a predat lucrul; C) o convenţie de remitere reciprocă de lucruri, convenţie care însă nu a fost urmată de executare de nici una din părţi (un simplu pact de schimb). În dreptul bizantin (al lui Iustinian) a fost sancţionat numai schimbul în care obligaţia este executată numai de una din părţi.
Este o convenţie între două persoane prin care se stinge un litigiu între părţi, ambele făcându-şi concesii reciproce. Există condiţia ca lucrul care formează obiectul tranzacţiei să fie susceptibil de acte juridice între particulari, iar părţile care fac tranzacţia să aibă capacitatea de a dispune, de a înstrăina sau de a transfera un alt drept real. În epoca clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau printr-un simplu pact.
Precariul era o convenţie prin care în perioada de început a statului roman, un patrician punea la dispoziţia clientului său o suprafaţă de teren în mod gratuit, în sensul că nu se cerea bani, ci doar fidelitate, respect şi executarea unor servicii. Datorită destrămării societăţii gentilice, când relaţiile dintre patricieni şi clienţi s-au agravat, s-a admis că printr-un interdict de precario dat de magistrat, patricienii îşi pot redobândi terenurile date clienţilor, pornindu-se de la ideea că, clientul era un posesor precar, în sensul că poate fi considerat posesor faţă de terţi, dar în nici un caz faţă de proprietar care prin convenţia încheiată nu a pierdut posesiunea. Lecţia 3 Obligaţii care se nasc quasi ex contractu Sunt cunoscute sub această denumire îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatoratului şi gestiunea de afaceri. Ele sunt considerate acte juridice care pot da naştere la obligaţii, având o situaţie apropiată de contracte. Sectiunea 1. Îmbogăţirea fără justă cauză Juriştii Ulpianus şi Sabinus considerau că tot ce se găseşte la cineva fără o justă cauză poate fi cerut înapoi, apreciindu-se că este echitabil ca nimeni să nu se îmbogăţească în detrimentul altuia. În acest scop, s-a prevăzut ca mijloc de acţionare împotriva persoanelor care deţineau bunuri fără a avea vreun drept asupra lor ex iniusta causa, acţiunea în restituire condictio. Sectiunea 2. Plata nedatoratului Este actul persoanei care primeşte o plată făcută din eroare de o altă persoană. Primitorul se numeşte accepiens, iar cel care plăteşte – solvens. Se aplică principiul că nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească fără cauză în detrimentul altuia. Îmbogăţirea fără justă cauză este sancţionată cu acţiunea condictio in debiti, pentru restituirea lucrului nedatorat. Plata se considera nedatorată când datoria era inexistentă sau s-a plătit mai mult decât s-a datorat. Astfel, plata era nedatorată când obligaţia de plată era luată sub condiţie şi s-a făcut înainte de îndeplinirea acesteia; ori când plata s-a făcut prin dol de metus, contra legem rei iudicatae vel in iudicium de ductae etc. Nu era considerată – nedatorată plata unei datorii naturale (pactul de dobândă adăugat la mutuum dă naştere la o obligaţie naturală). Atunci când plata se făcea cu bună-ştiinţă, în sensul că persoana respectivă avea cunoştinţă că nu datorează, ea se considera valabilă.
Este actul unei persoane care fără să fi primit o însărcinare specială, face unul sau mai multe acte de administrare altei persoane. Pentru existenţa acestui act se cerea ca actul să fie material (ex.: repararea unui gard care este pe punctul de a se prăbuşi), sau un act juridic, plata unei datorii a persoanei absente, altfel ar exista riscul punerii în vânzare a averii sale de către creditor. Iniţiativa în efectuarea actului trebuie să aparţină administratorului. Printre persoanele considerate că pot îndeplini astfel de acte sunt: curatorii, posesorul de bună-credinţă şi în orice situaţie când o persoană acţionează în acest mod pentru altul şi nu în interes propriu. De asemenea, se cere condiţia ca activitatea să fie făcută fără mandat din partea persoanei interesate, iar gestorul să fi îndeplinit actele de administrare cu intenţia de a-l obliga pe stăpân (animus obligandi). Nu va exista o gestiune de afaceri când administratorul a intervenit din dorinţa de a face stăpânului o liberalitate. În plus,în dreptul lui Iustinian s-a decis ca administratorul să nu fi lucrat împotriva voinţei stăpânului, care l-a avertizat în prealabil, interzicându-i o asemenea intervenţie. În executarea acestei obligaţii administratorul trebuie să se comporte ca un bun pater familias, continuându-şi activitatea chiar în cazul decesului stăpânului, iar moştenitorii nu au cunoştinţă despre acest lucru, care l-a determinat să intervină.
Stăpânul ca beneficiar al activităţii administratorului este obligat să ia asupra sa obligaţiile asumate de administrator, să-i plătească cheltuielile făcute în măsura în care gestiunea a fost utilă. Aprobarea gestiunii de către stăpân se numeşte ratificare. Teste de autoevaluare
Capitolul VI PACTELE ŞI DELICTELE Lecţia 1. Pactele Lecţia 2. Delictele Lecţia 1. Pactele Sectiunea 1. Noţiuni introductive Pactele erau considerate convenţiile care se deosebeau de contracte prin faptul că în principiu nu se prevedeau pentru ele sancţiuni. Totuşi. începând cu sec. I î. H., pretorul a prevăzut şi pentru unele pacte o sancţiune, astfel că se poate susţine că existau două categorii de pacte: pactele nesancţionate, denumite pacta nuda şi pactele sancţionate, denumite pacta vestita. În timpul lui Iustinian s-a considerat că orice acord de voinţă încheiat în conformitate cu legea produce efecte juridice. Sectiunea 1. Pactul sancţionat de Legea celor XII Table În această lege ideea de pact apare sub formă de împăcare – pacere – care stingea dreptul victimei de a se răzbuna sau, mai târziu, de a se adresa justiţiei pentru a cere o despăgubire, poena sau amenda. Împăcarea în justiţie era posibilă, dar mai înainte de apariţia magistratului. Pactul pretorian care apare în sec. I î. H. stingea acţiunea reclamantului numai dacă pârâtul cerea pretorului să introducă în formulă o excepţie de pact convenit (exceptionis ope – prin efectul unei excepţii). Pactul vechi civil a fost înlocuit de pactul pretorian – de non petendo. Sectiunea 3. Pactele pretoriene: Pactul sub jurământ Existau trei categorii de pacte pretoriene: de jurământ, de constitut şi recepta. În dreptul roman jurământul era de trei feluri: jurământul necesar, jurământul în faţa judecătorului (in iudicio) şi jurământul voluntar. A) jurământul necesar era dispus de magistrat cu diferite ocazii şi nu putea fi refuzat, sub pedeapsa de a pierde procesul; B) jurământul în faţa judecătorului era dispus de judecător pentru a-şi forma convingerea în procesul respectiv; C) jurământul voluntar era prestat în urma unui pact (convenţie) între părţile aflate în litigiu, fiind apropiat de tranzacţie. El reprezenta un mijloc pentru a stinge o neînţelegere între părţi şi se folosea când părţile pierdeau înscrisurile care atestau o anumită operaţie juridică (existenţa creanţei, plata datoriei). Jurământul nu era în acest caz obligatoriu, dar dacă accepta să jure, creditorul care a jurat că i se datorează – avea o acţiune din pactul de jurământ contra debitorului său, acţiunea de iure iudicando, acţiunea din pactul de jurământ. Debitorul care jura că nu datorează se apăra cu excepţia din pactul de jurământ că nu datorează în conformitate cu pactul intervenit între părţi şi totuşi creditorul l-a chemat în judecată. Într-o altă situaţie, posesorul de bună-credinţă al unui lucru promite să-l remită pretinsului proprietar, dacă acela va jura că este stăpânul lucrului. Proprietarul a depus jurământul şi lucrul nu i-a fost remis conform pactului. Atunci el are o acţiune din pactul de jurământ pentru a cere predarea lucrului. Dacă judecătorul constată că jurământul a fost depus, proprietarul câştigă posesiunea. Sectiunea 4. Pactele pretoriene: Pactul de constitut Este pactul prin care o persoană se angajează să plătească o datorie preexistentă la o anumită dată. Acţiunea prevăzută pentru acest pact era denumită pecunia constituta, acţiune in factum dată prin edictul pretorului. Ea avea caracter penal la început, dar cu timpul acest caracter s-a atenuat.
Când intervenea între aceleaşi părţi pactul de constitut era denumit constitutum proprii debiti, iar când intervenea între creditor şi o terţă persoană se numea constitutum alieni debiti. Prin acest ultim pact, o persoană convine să plătească datoria unei alte persoane, realizându-se în acest mod o garanţie personală: noul debitor garantează pe primul, operând o novaţie. Dar stingerea vechii datorii nu are loc în deplin drept, automat, ca atunci când novaţia se face printr-o stipulaţie, ci operează numai prin intermediul unei excepţii înserată de magistrat în formulă la cererea pârâtului. Sectiunea 5. Pactele pretoriene: Recepta Prin edictul pretorului erau prevăzute trei categorii de astfel de pacte: receptum argentarii, reeceptum arbitrii şi receptum nautarum, cauponum, stabulariorum. A) receptum argintarii este pactul prin care bancherul Argentarus acceptă să plătească datoriile unui client al său. Clientul în prealabil, depune o sumă de bani la bancher, din care acesta va plăti creditorii clientului. B) receptum nautarum, cauponum et stabulariorum sunt pacte prin care corăbierii (nautae), proprietarii de hanuri (caupones) şi proprietarii de grajduri de cai (stabularii) primesc lucrurile depozitate pe corăbii, în hanuri sau grajduri şi răspund de predarea lor, chiar dacă nu sunt în culpă. Nu răspund însă de cazurile de forţă majoră. Se poate spune că este vorba de o răspundere obiectivă. Pot fi denumite depozit sau locaţii, ele apărând înainte de a fi cunoscut contractul de depozit. Sectiunea 6. Pactele adăugate contractelor (pacta adiecta) Acestea sunt de două categorii: unele micşorează obligaţia decurgând din contract (pacte ad minuenda obligationem), altele măresc obligaţia rezultând din contract (pacte ad augendam obligationem). Cel mai cunoscut pact din prima categorie, este pactul de iertare de datorie (pactul de non petendo sau pactul ut minus salvatur sau ut minus petitur). Din aceeaşi categorie era cunoscut şi pactul prin care vânzătorul era scutit de obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. În ce priveşte cea de a doua categorie, se dă ca exemplu pactul prin care cumpărătorul se angajează să respecte contractul de închiriere intervenit anterior între fostul proprietar şi chiriaşul său sau pactul de dobândă la depozitul neregulat. Pactele pot fi adăugate contractelor în momentul încheierii lor, (pacte in continenti) sau mai târziu (pacte ex intervallo). Sancţiunea pactelor prin care se micşorează efectele decurgând din contract era o excepţie de pact convenit, indiferent că sunt adăugate imediat (in continenti) sau mai târziu (ex intervallo). Debitorul urmărit de creditor are o excepţie de pact convenit. Dacă pactul este adăugat contractelor de bună-credinţă, pârâtul poate ridica excepţia de pact convenit pentru prima dată în faţa judecătorului (el nu este obligat să ceară inserarea excepţiei de pact convenit în faţa pretorului care ar introduce-o în formulă). Dacă pactul este adăugat unui contract de drept strict, atunci excepţia de pact convenit trebuie ridicată în faţa pretorului, care o introduce în formulă. Pactele care sporesc obligaţia decurgând din contract sunt sancţionate în contractele de bună-credinţă cu acţiunea din contract. Astfel, la vânzare, acţiunile vânzătorului şi ale cumpărătorului sancţionează pactele în favoarea uneia sau a celeilalte părţi. Dar aceste pacte trebuie adăugate imediat. Dacă sunt adăugate mai târziu, intră în categorie pactelor nesancţionate (nude). Pactele adăugate care micşorează obligaţia rezultând din contract pot fi convenite imediat sau mai târziu. Aceeaşi soluţie s-a admis şi pentru contractele de drept strict mai târziu, cu excepţia pactului de dobândă, adăugat la mutuum. Sectiunea 7. Pactele legitime Pactele legitime (de la lex: constituţia imperială) sunt convenţiile care au fost prevăzute cu o acţiune de constituţii imperiale. Sunt cunoscute 3 categorii de astfel de pacte: pactul de donaţie, de dotă şi de compromis. A) Pactul de donaţie În epoca veche donaţia se făcea pe cale de transfer a proprietăţii prin mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie, prin iertarea de datorii sau prin stipulaţie. Donaţia se făcea printr-un transfer gratuit al proprietăţii, dar uneori era posibil ca donatorul să se oblige faţă de beneficiar printr-o stipulaţie sau printr-un contract literal. Există şi procedeul ca donatorul, în calitate de creditor să recunoască că a primit suma ce i se datora, deşi în fapt nu o primise. B) Pactul de dotă - a fost discutat în partea consacrată relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi. C) Compromisul este convenţia între două persoane între care există un litigiu, acestea convenind să-l supună aprecierii unui arbitru şi să respecte hotărârea dată de acesta.
Delictele publice erau săvârşite împotriva colectivităţii ca entitate distinctă de membrii acesteia. Se consideră astfel că sunt delicte publice: profanarea lucrărilor sacre (sacrilegium), omorul (parricidium), trădarea (perduellio). Sancţiunile aplicate pentru aceste delicte erau moartea sau bătaia – în raport cu gravitatea lor – şi erau judecate şi pedepsite de magistraţi. În baza Legii Valeria de provocatione s-a hotărât ca partea considerată vinovată şi pedepsită cu pedeapsa capitală poate face apel la adunarea poporului. Spre sfârşitul Republicii, delictele publice erau judecate de tribunale permanente (quaestione perpetuae) prezidate de un pretor. În ce priveşte delictele private, cele mai frecvente erau in iuria şi damnum in iuria datum. Ele lezau interesele particularilor; instanţele competente să judece aceste fapte erau instanţele obişnuite (ordo iudiciorum privatorum). În perioada de aplicare a vechiului drept roman era folosită ca mijloc de sancţiune pentru delictele private, aşa-numita răzbunare privată, care consta în aplicarea sancţiunii direct de victima delictului care îşi făcea singură dreptate, ajutat de membrii grupului social din care făcea parte. Astfel, potrivit Legii celor XII Table, pentru delictul de rănire a unei persoane (membrum ruptum), dacă părţile nu se împăcau (ni cum eo pacit) răzbunarea privată consta în cauzarea aceluiaşi rău autorului (talio esto). Mai târziu, delictele private erau pedepsite cu o pedeapsă (poena) constând într-o sumă fixă de bani fixată de cutumă sau de lege. Cu trecerea timpului s-a hotărât ca această sancţiune să fie apreciată de magistrat sau judecător.
Chiar dacă autorul faptei suferea o capitis deminutio era obligat să plătească suma fixată drept despăgubire (poena). Răzbunarea avea loc asupra persoanei fizice (noxa caput sequitur). Era posibil ca fapta să fie comisă de mai mulţi autori şi în atare situaţie victima avea dreptul să-i urmărească pe toţi, primind de la fiecare suma ce se stabilea ca despăgubire. Dreptul victimei la poena se stingea prin împăcare (pactum) – despre care se aminteşte şi în Legea celor XII Table (pacere). Acţiunile prevăzute de delictele private se numeau acţiuni noxale, acţiuni penale, acţiuni rei persecutorii şi acţiuni mixte. Se numesc penale acţiunile prin care se urmăreşte o poena. Un delict poate da naştere la una sau mai multe acţiuni rei persecutorii prin care se urmăreşte readucerea în patrimoniul victimei a lucrului care a făcut obiectul acţiunii sau valoarea lui. În cazul furtului, exista acţiunea în revendicare, acţiunea ad exhibendum, condictio furtiva ca acţiuni rei persecutorii. Acţiunile penale se cumulau cu acţiunile rei persecutorii. Astfel, în cazul furtului, victima avea acţiunea furti nec manifesti, care îi aducea de două ori valoarea lucrului furat cu titlu de pedeapsă. Acţiunea ad exhibendum sau condictio furtiva îi aducea, după caz lucrul furat înapoi sau contravaloarea lucrului. La început, acţiunile penale priveau numai pe autorul delictului, dar mai târziu s-a admis că pot fi pornite şi împotriva moştenitorilor dacă aceştia au tras foloase din fapta comisă de autor. Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi cu dreptul de a introduce o acţiune, în sensul că numai victima era îndreptăţită să facă acest lucru, pentru ca pe parcurs să se accepte idea că şi moştenitorii victimei au drept la acţiune, cu excepţia acţiunii in iuria. Acţiunile rei persecutorii se transmit atât activ cât şi pasiv. Victima are conductio furtiva, chiar dacă lucrul furat a dispărut, dându-se ca exemplu cazul sclavului furat care a murit fie în mâna hoţului, fie în mâna unei alte persoane. Yüklə 439,58 Kb. Dostları ilə paylaş:
|