Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive

d. Traduceri siriene

Având în vedere faptul că creștinismul s-a răspândit în Siria încă din timpurile apostolice, sirienii au avut parte de timpuriu de o traducere a Vechiului Testament pe care au numit-o Peșito. Din nefericire nu se poate preciza cu exactitate timpul în care a fost realizată și nici autorul ei. Putem presupune, din mărturiile Părinților sirieni (Afraates și Sfântul Efrem), că aceasta a fost realizată în Edesa în secolul al II-lea. Stilul diferit al anumitor părți din traducere i-a determinat pe specialiști să afirme că Peșito nu este opera unui singur autor. Textul original după care s-a realizat traducerea este cel ebraic. Traducerea este destul de fidelă originalului, însă nu este făcută cu exces de zel și servilism. La început, traducerea a cuprins numai cărțile canonice. Cu timpul însă au fost adăugate și cele necanonice. Faptul că această traducere a fost asumată de către sirieni îl putem deduce din sintagma traducerea noastră pe care o folosește în secolul al IV-lea Sfântul Efrem Sirul, cel care semnalează și nevoia unei revizuiri a textului care se pare că avea o vechime de mai bine de 200 de ani. Cel mai vechi codice care cuprinde traducerea integrală a lui Peșito poartă numele de codicele Ambrozian ce a fost datat în secolul al VI-a.

Alte traduceri siriene au fost realizate în secolul al IV-lea de către iacobiți după textul Septuagintei și de către monofiziți în anul 617. Aceasta din urmă a fost realizată după recenzia exaplară. Această traducere aduce un aport semnificativ în reconstituirea textului Exaplei lui Origen, deoarece este o traducere fidelă în care traducătorul a păstrat semnele critice ale lui Origen, adnotaţiile marginale şi unele observaţii despre Achila, Symmah şi Teodotion.

e. Traduceri copte sau egiptene

Traducerea Vechiului Testament s-a realizat în toate cele cinci dialecte copte. Cele mai însemnate traduceri sunt cele în dialectele sahidic şi bohairic, care s-au realizat după textul Septuagintei. Din nefericire, niciun codice nu ne-a păstrat aceste traduceri în întregime. Timpul când s-au făcut aceste traduceri nu este cunoscut. Totuși, sunt unele consideraţii istorice care îi îndreptăţesc pe specialiști să presupună că cel puţin începuturile acestora poate fi pus în secolul al II-lea sau cel târziu în secolul al III-lea.

f. Traduceri armene

Cea dintâi traducere a Sfintei Scripturi în limba armeană o face patriarhul Isaac (390-440), ajutat fiind de Mesrob cel care a inventat alfabetului armean. Traducerea s-a făcut după Peșito, deoarece armenii nu erau cunoscători de limbă greacă, iar multă vreme în cult au folosit limba siriacă. Ulterior textul Vechiului Testament este tradus și din grecește după codici de diferite proveniențe de ucenicii lui Mesrob, Iosif şi Eţnac, sprijiniți de istoriograful Moise de la Horone. Cel mai vechi codice care cuprinde această traducere datează din secolele IX-XVII.

g. Traducerea georgiană

Cu toate că s-au emis mai multe ipoteze privitoare la modul în care s-a realizat traducerea Sfintei Scripturi în limba georgiană, cea mai probabilă variantă situează acest demers în secolul al V-lea sau cel mai târziu în secolul al VI-lea. Deși s-a vehiculat faptul că textul sursă ar fi de proveniență slavă, specialiști consideră că traducerea georgiană (gruzină) s-a făcut după un text grecesc.

h. Traducerea gotică

Prima traducere a Scripturii în limba gotă a fost realizată de episcopul Ulfila (310-380) cel care, de fapt, a fost și încreștinătorul acestui popor. În contextul disputelor dintre arianism și creștinii drept slăvitori, Ulfila, care s-a născut în teritoriile Daciei din părinți creștini, trece la arianism. Nu se poate preciza dacă Ulfila a tradus Scriptura înainte sau după trecerea sa la arianism. Cert este faptul că fragmentele traducerii din Noul Testament nu au niciun colorit arian. Din traducerea Vechiului Testament s-au păstrat doar câteva fragmente (Ps 52,2-3 şi fragmente din Ezdra şi Neemia). Cea mai preţioasă rămăşiţă din traducere este aşa-numitul Codex Argenteus Upsalensis care cuprinde cea mai mare parte a Evangheliilor. Din fragmentele păstrate s-a putut constata faptul că traducerea a fost făcută după Septuaginta.

i. Traducerea etiopiană

După tradiţia etiopienilor, Sfânta Scriptură a fost tradusă de Frumenţiu, unul din misionarii care a propovăduit creștinismul în Etiopia în secolul al IV-lea. Însă stilul diferit folosit în varianta etiopiană a Vechiului Testament relevă faptul că munca de traducere a textului Septuagintei a fost realizată de mai mulți traducători.

j. Traduceri în limbi mai recente

În limba slavonă bisericească (bulgară veche), traducerea Scripturii au fost făcută de călugării Chiril şi Metodiu după textul Septuagintei în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Abia la începutul secolului al XIX-lea s-a realizat traducerea Bibliei în limba rusă, datorită străduinţei Societăţii Biblice ruseşti, după textul ebraic (1876). În limba ruteană, Biblia a fost tipărită la Pociaev în anul 1798. În limba sârbă, Vechiul Testament a fost tipărit de Diure Dancic, la Belgrad, în anul 1868. În limba cehă, Biblia este tipărită pentru prima dată la Praga, în anul 1848. În limba bulgară, Vechiul Testament a fost tradus în 1862 şi a fost tipărit la Constantinopol. În limba poloneză, Biblia a fost tradusă şi tipărită mai întâi la Krakovia de către romano-catolici, în anul 1561, iar de către protestanţi la Brest doi ani mai târziu. În limba italiană, prima traducere a fost realizată de Nicolo di Malherbi în Veneţia în anul 1471. Prima Biblie în limba franceză apare la Paris, în 1487, denumită Biblia mare. În limba spaniolă, Biblia este tipărită mai întâi în anul 1790, iar în limba portugheză în anul 1778. În limba germană traducerea unor cărţi din Sfânta Scriptură începe încă în secolul X. Până la tipărirea traducerii reformatorului Luther (1522-1533) erau deja tipărite cinci ediţii. Aceste traduceri au fost făcute după Vulgata, iar Luther traduce după textul ebraic şi după Septuaginta. În limba engleză, prima traducere este realizată de John Wicleff († 1384). Datorită opoziției clerului englez această traducere apare abia în 1731. Prima traducere protestantă a Sfintei Scripturi a fost făcută de Pindale şi Coverdale (1526-1535). Această ediție revizuită în Biblia în 1611 devine normativă pentru Biserica Anglicană. În limba olandeză, prima traducere este făcută în anul 1550, iar în limba suedeză în 1540. Cea dintâi traducere în limba maghiară aparține protestantului Gaspar Karoly şi a fost tipărită cu cheltuiala principelui Sigismund Racoczi, în anul 1591.

k. Traduceri în limba română

Șirul traducerilor cărților vechitestamentare în limba română este deschis de o Psaltire cunoscută sub denumirea de Psaltirea Şcheiană (1573-1578). Manuscrisul numără 530 de pagini, şi a fost destinat iniţial uzului liturgic. Nu s-a ajuns la un consens în ce priveşte originea documentului, considerându-se uneori că Psaltirea Şcheiană este o traducere propriu-zisă, iar alteori, că ar fi doar o copie a vreunei traduceri mai vechi din slavonă sau din greacă. Cert este, însă, că la scrierea documentului au contribuit doi copişti. Textul psalmic a suscitat interesul traducătorilor, deoarece din aceeași perioadă ni s-au mai păstrat încă două versiuni ale Psaltirii (Psaltirea Voroneţeană și Psaltirea Hurmuzachi). Un alt moment semnificativ în istoria traducerilor vechitestamentare în limba română îl reprezintă Palia de al Orăștie (1581-1582) care conține doar textul cărții Facere și al Ieșirii. Palia este o traducere fragmentară a cărţilor Pentateuhului realizată cu precădere după o sursă maghiară: Pentateuhul lui Gaspar Heltai, tipărit în anul 1551 la Cluj. Prin osârdia Mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în anul 1673 apare la Uniew (Polonia) „Psaltirea în versuri” (Psaltire a svîntului proroc David), rezultatul unei munci intense de versificare, dar şi de sinteză teologică, muncă ce a durat, conform mărturisirii autorului, cinci ani.

Prima traducere integrală a Vechiului Testament a fost realizată între anii 1661-1664 de către Nicolae Milescu-Spătaru la Istanbul, în perioada în care l-a reprezentat pe domnitorul moldovean Grigorie Ghica la Înalta Poartă. Traducerea a avut ca sursă principală o versiune a Septuagintei tipărită de protestanți la Frankfurt în anul 1597. Textul grecesc a fost confruntat cu ediţia slavă a Vechiului Testament de la Ostrog şi cu câteva ediţii ale Vulgatei.

Versiunea tradusă de Nicolae Milescu avea să fie asumată și integrată (după revizuire) de către traducători în textul Bibliei de la București (1688). La realizarea acestei ediții s-au ostenit fraţii Radu şi Şerban Greceanu, episcopul Mitrofan al Huşilor, celebrul elenist Gherman al Nyssei (decedat în timpul lucrărilor de traducere), stolnicul Constantin Cantacuzino şi, poate, patriarhul Dositei al Ierusalimului, semnatarul prefeţei dedicate domnitorului Șerban Cantacuzino. În această primă ediţie integrală a Bibliei nu a fost introdusă Rugăciunea lui Manase, în schimb, ea conţine cartea IV Macabei. Despre această primă traducere, mitropolitul Andrei Şaguna spunea că este singura traducere, deoarece toţi cei care se vor mai preocupa de textul scripturistic vor trebui să plece de la ea. De aceea, şi noi considerăm traducerile următoare drept ediţii revizuite prin care se fac corecţii terminologice şi acomodări lexicale ale mesajului cu nivelul de percepţie al destinatarilor.

Biblia de la Blaj sau Biblia lui Samuil Micu (1795) a fost tradusă după Septuaginta, autorul folosind ediţia de la Franeker din anul 1709. Textul acestei traduceri va sta la baza realizării tuturor ediţiilor româneşti până în 1914. Ca în cazul Bibliei de la Bucureşti, şi apoi al tuturor ediţiilor româneşti, se foloseşte textul Septuagintei dar se păstrează împărţirea şi ordonarea protestantă a scrierilor. În acest fapt poate fi sesizat şi prestigiul deosebit de care se bucură traducerea de la Bucureşti care a impus acest aspect, chiar şi în cazul ultimei ediţii din 2001 care a fost diortosită de mitropolitul Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului. Ediţia are o particularitate: autorul a introdus cartea IV Macabei ca „Despre singur ţiitorul gând” sau „Tratatul despre raţiunea dominantă”, primul tratat de filosofie realizat în limba română, precum şi Rugăciunea lui Manase. Textul este însoţit pe alocuri de note exegetice sau de critică textuală, cu caracter confesional.

În anul 1819, în cadrul tipografiei de la Petersburg a Bisericii Ortodoxe Ruse, a apărut Biblia, adecă Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao. Lucrarea nu este o traducere integrală a textului sfânt, ci o reeditare a textului revizuit al Bibliei de la Blaj. Revizuirea textului s-a realizat prin osârdia arhimandritului Varlaam Cuza de la mânăstirea Dobrovăţ pentru limba greacă, împreună cu un specialist în gramatica limbii române şi cu Filaret, viitor mitropolit, cunoscător al limbilor ebraică şi slavonă. În timpul procesului de revizuire, au fost înlăturate toate adaosurile lui Ioan Bob făcute la traducerea lui Samuil Micu, dar, cu toate acestea, s-au strecurat unele erori de traducere şi de limbă, care au fost imediat sesizate. Chiar arhimandritul Varlaam a adus la cunoştinţa mitropolitului Gavriil Bănulescu existenţa lor, fapt ce adus ca în Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tipărit în 1823 la mânăstirea Neamţ, ele să fie total eliminate.

Numită Biblia sau Testamentul Vechiu şi Nou, ediţia de la Buzău (1854-1856) apărută în cinci volume este rodul iniţiativei episcopului Filotei al Buzăului. Asemenea Bibliei lui Şaguna, ediţia de la Buzău este mai mult o reeditare a celei de la Blaj. Alegerea traducerii lui Samuil Micu în detrimentul celei de la 1688 pentru a sta la baza noii ediţii, este motivată prin faptul că această ediţie este cea mai bine tradusă; mai mult, ea a fost curăţată de expresiile vechi şi specifice limbajului transilvănean, pentru a putea fi înţeleasă de către toţi românii, din toate cele trei provincii. Dar, deşi precuvântarea mărturiseşte dependenţa traducerii de Biblia de la Blaj, în unele cazuri, ediţia este tributară Bibliei de la Bucureşti şi celei de la Petersburg. Cărţile Sfintei Scripturi sunt precedate de un cuvânt înainte în care se dau detalii despre autorul, scopul și destinatarii scrierii. Cu excepţia IV Macabei – care este structurată numai în capitole, toate cărțile sunt împărţite în capitole şi versete.

Biblia lui Şaguna (1856-1858) a folosit pentru traducere, urmând firul Bibliei de la Petersburg, „textul celor 72 şi ediţia de la Atena din 1843”, dar cu siguranţă s-a folosit și de traducerile anterioare româneşti şi slave. Lucrarea debutează cu o introducere generală cu informaţii despre inspiraţia, autoritatea şi necesitatea Sfintei Scripturi şi recomandări pentru citirea ei. Din această introducere reiese omagiul adus de către marele ierarh transilvănean traducătorilor Bibliei de la 1688 într-un timp în care mulţi aduceau nenumărate critici acestei ediţii, elogiind mai degrabă traducerea lui Samuil Micu. Mitropolitul Andrei Şaguna era favorabil promovării limbajului poporului, prin prisma căruia mesajul Scripturii putea avea un impact mai puternic asupra credincioşilor.

În anul 1914 apare o nouă ediţie sinodală integrală a Sfintei Scripturi, la traducerea căreia s-a folosit textul unor ediţii româneşti anterioare, care aveau la bază Septuaginta.

Secolul al XIX-lea a adus cu sine eforturile de a edita o nouă Biblie românească sub egida „Societăţii biblice britanice şi pentru străinătate”; organism interdenominaţional protestant, acesta va impune în toate Bibliile editate sub egida lui, canonul protestant (ebraic) fără apocrife. Amintim, dintre acestea, Biblia de la Iaşi (1874), Biblia Nitzulescu (1908) şi Biblia Cornilescu (1923). Ca răspuns la aceste ediţii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte tipărirea ediţiei din 1936 realizată de preoţii profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi arhiereul Nicodim Munteanu, în care traducerea textului grec al Septuagintei este confruntată şi revizuită după textul ebraic. Toate Bibliile sinodale ulterioare (1938, 1944, 1968, 1975, 1982, 1988, 1990, 1993, 2006, 2008) n-au fost decât reluări sau revizuiri ale versiunii „hibride” din 1936. În acelaşi an (1936) apare Biblia ilustrată la Mânăstirea Neamţ. Textul a fost alcătuit de către Mitropolitul Nicodim, iar ilustraţiile sunt rânduite de I. D. Ştefănescu.

Doi ani mai târziu (1938) apare o nouă ediție a Sfintei Scripturi care a fost tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, la iniţiativa Regelui Carol II, în cadrul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti 1938. În anul 1944 apare o nouă ediție a Sfintei Scripturi realizată de patriarhul Nicodim Munteanu, după textul Septuagintei. La 280 de ani de la apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688), apare o nouă ediţie sinodală în 1968, al cărei element de noutate îl constituie introducerea cărţilor şi fragmentelor necanonice, precum şi a unor hărţi policrome la finalul ediţiei. În anul 1975 Patriarhul Iustinian solicită realizarea unei noi ediții. Aceasta avea să reproducă textul Vechiului Testament din ediția 1936, iar pe cel al Noului Testament după ediția din 1951. Patriarhul Iustin editează și el în anul 1982 o ediție care reproduce pentru Vechiul Testament textul ediţiei din 1975, iar pentru Noul Testament textul ediţiei din 1979. În anii 1988 și 1991 sunt realizate două reeditări sub patriarhul Teoctist.

În anul 2001, a apărut Biblia sau Sfânta Scriptură, diortosită de Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Valeriu Anania, după textul Septuagintei. Sfânta Scriptură este îmbogăţită cu note infrapaginale exegetic-teologice şi cu o concordanţă biblică. Fiecare carte a Scripturii este precedată de o Introducere.

Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită cu binecuvântarea patriarhului Daniel, cu aprobarea Sfântului Sinod, în anul 2008, reproduce ediţia cu titlul Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii vechi şi a celei noul tipărită în zilele Majestății Sale Carol I Regele României, în anul 1914. Noua ediţie păstrează cele 1646 de pagini originale, la care se adaugă 9 hărţi afară din text, ilustraţii şi vignete în text, dimpreună cu un extras din Pidalion. Hărţile folosite au fost preluate din Atlasul de geografie istorică a Ţării Sfinte alcătuit de G. A. Smith, J. G. Bartholomew, Ed. Hodder și Stoughton la Londra. Acestea au fost preferate altor versiuni pentru că au fost publicate la doar câteva luni după Biblia sinodală, în 1915.
3. Canonul cărților Vechiului Testament
Definirea noțiunii de canon

Cuvântul „canon”, derivat de la grecescul κανων sau din ebraicul קנּה (cane^h) indică, în sens propriu, un instrument de măsurare, un băţ folosit de arhitecţi pentru măsurarea lungimii, iar în sens figurat, un îndreptar sau o regulă. Sfântul Apostol Pavel folosește acest termen pentru a semnala o „regulă morală” un îndreptar de viețuire în Iisus Hristos (Gal 6,16), iar Părinții îl utilizează pentru a indica totalitatea învățăturilor scripturistice care sunt normative pentru viața creștinului atât din punct de vedere dogmatic, cât și moral. Această raportare l-a determinat pe Sfântul Isidor Pelusiotul să folosească această denumire de canon pentru a desemna colecția cărților sfinte în care este cuprinsă regula credinței (Epistole 114).

Raportând acest termen la cărțile Sfintei Scripturi, prin canon noi înțelegem astăzi totalitatea cărților care au fost declarate de către Biserică drept inspirate de Duhul Sfânt și normative pentru credință și mântuire. În acest sens, termenul canonic echivalează cu cel de inspirat și este atribuit scrierilor care formează astăzi colecția de cărți din Biblie. Numirea cărţilor Sfintei Scripturii drept cărţi canonice a fost generalizată prin canonul 39 al Sinodului de la Laodiceea şi epistola festivă a Sfântului Atanasie cel Mare.

Singura autoritate care a fost îndreptățită să fixeze canonicitatea acestor scrieri a fost Biserica. Aceasta a primit autoritatea de la Mântuitorul nostru de a veghea asupra învățăturii mântuitoare și implicit de a certifica fie în mod pozitiv (arătând în concret dacă o carte este inspirată), fie negativ (excluzând din numărul cărţilor normative) care sunt scrierile inspirate și care sunt scrierile care emit pretenții în a fi considerate de origine divină (cărți apocrife). Ca atare, caracterul canonic al unei cărţi nu ni-l poate arăta şi nici garanta o altă autoritate decât Sfânta Biserică pe baza Sfintei Tradiţii, deoarece în Scriptura Noului Testament nu sunt înşirate cărţile Vechiului Testament şi nici nu se face citare din toate. Cu toate că Mântuitorul și Sfinții Apostoli au citat adeseori din Scriptura Vechiului Testament și au confirmat caracterul inspirat al unor scrieri, o listă efectivă a cărților canonice nu a fost stabilită. Prin urmare, cele două criterii de stabilire a caracterului canonic al unei scrieri sunt: Sfânta Tradiție și autoritatea Bisericii.

Canonul iudaic

Canonul Scripturii iudaice s-a format treptat. Cărţile sfinte au fost adunate şi păstrate de către preoţime în templu, în partea cea mai sfântă (Sfânta Sfintelor), alături de chivotul Legii. Mărturii privitoare la această practică le avem încă din cartea Deuteronom. Moise a scris cărțile Legii și le-a încredințat spre păstrare preoților și bătrânilor comunității (Deut 31,9.26). Același lucru l-a făcut Iosua (Ios 24,26), Samuel (1Rg 10,25), precum și ceilalți profeți scriitori (Ier 36,4). Mărturie că aceste cărți considerate drept sfinte de popor au fost adunate și păstrate stă faptul că profetul Daniel a avut la dispoziție o colecție de scrieri profetice chiar în Babilon (Dan 9,2). De asemenea, Scriptura ne oferă indicii că aceeași procedură a fost urmată și în cazul psalmilor (2Par 29,30) sau al literaturii sapiențiale (Pilde 25,1). Pe lângă aceste dovezi interne, cea mai grăitoare dovadă pentru adunarea şi păstrarea cărţilor sfinte de către evrei este faptul că ele au ajuns în posesia noastră, după ce au înfruntat primejdia nimicirii la care au fost supuse celelalte cărţi ce nu aveau caracter dumnezeiesc.

În acest sens, un merit deosebit în conservarea și în stabilirea canonicității scrierilor vechitestamentare l-a avut Ezdra, persoana providențială care a revitalizat viața și conștiința religioasă a iudeilor întorși din exilul babilonian. Mărturiile istorice care susțin opinia că Ezdra a încheiat canonul iudaic sunt următoarele:

a. Reforma religioasă desfășurată sub coordonarea lui Ezdra și Neemia nu s-ar fi putut realiza fără ca aceștia să aibă ca sursă și suport colecția cărților sfinte. Reformele lor sociale, politice, cultice și religioase sunt în perfectă concordanţă cu prescripţiile teocratice.

b. Despre Neemia, autorul celei de-a doua scrieri despre Macabei menționează faptul că el a întemeiat o bibliotecă în care a adunat toate scrierile despre regi și profeți, scrierile lui David, precum și corespondența dintre iudei și regii perși privitoare la dări. Toate aceste cărți care au fost risipite în urma războiului, au fost adunate și acum se aflau în posesia Macabeilor (2Mac 2,13).

c. Istoricul Iosif Flaviu (37-100 d.Hr.) fixează canonul scrierilor iudaice în timpul domniei lui Artaxerxe, regele persan care i-a permis lui Ezdra să organizeze pe iudeii întorși din exil. În scrierea sa Contra Apionem (1,8) acesta menționează faptul că iudeii care-i sunt contemporani venerează 22 de cărţi sfinte pe care el le împarte în patru categorii: 5 cărţi ale lui Moise, 13 cărţi ale profeţilor care cuprind evenimente petrecute după moartea lui Moise până la domnia lui Artaxerxe, şi patru cărţi care cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni.

d. Talmudul, în capitolul Baba Batra, menționează faptul că Ezdra şi Neemia au fost activi la fixarea canonului iudaic.

e. În cea de-a patra scriere a lui Ezdra (14,18) – o scriere apocrifă – se amintește faptul că după nimicirea Ierusalimului, Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află cărțile sfinte care s-au risipit.

f. Discuțiile desfășurate la sinodul de la Iamnia (90 d.Hr.) privitoare la excluderea cărților Cântarea Cântărilor, Iezechiel și Ecclesiastul din canonul iudaic, certifică includerea lor în canon într-o dată precedentă.

Prima listă a cărților care făceau parte din canonul statornicit în perioada lui Ezdra și Neemia ne este oferită de istoricul Iosif Flaviu. În opera amintită, acesta menționa că iudeii consideră canonice doar 22 de cărți. Lista scrierilor canonice era mai mare, însă din dorința de a le reduce la numărul celor 22 de litere ale alfabetului, celebrul istoric restrânge intenționat numărul cărților. Scrierile care sunt incluse în cele patru categorii de cărți menționate de Iosif Flaviu sunt următoarele: cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuhul), 13 cărţi ale profeţilor (Iosua, Judecători, căreia în vechime îi era anexată cartea Rut, primele două ale Regilor (o carte), ultimele două ale Regilor (o carte), două Paralipomena (o carte), Ezdra (anexează și Neemia), Estera, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel şi cei 12 Profeţi mici într-o singură carte și Iov), şi patru cărţi (Psalmii, Pildele, Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor). Numărul total al acestor cărți este 39.

O altă mărturie importantă și cu caracter oficial pentru evrei cu privire la cărțile sfinte ne este oferită de Talmud în tratatul Baba Batra. Aici se afirmă că: „Înşirarea profeţilor este aceasta: Iosua, Judecători, Samuel, Regi, Ieremia, Iezechiel, Isaia, cei 12 Profeţi mici. Înşirarea aghiografelor este: Rut, Psalmii, Iov, Pildele, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile, Daniel, Estera, Ezdra, Cronicile”. Dacă la aceste 19 titluri adăugăm pe cele ale lui Moise neamintite aici, rezultă numărul de 24. Deosebirea faţă de lista lui Iosif Flaviu este constituită de faptul că Talmudul separă cartea Rut de Judecători şi Plângerile de cartea lui Ieremia.

Acest canon al cărților vechitestamentare ce însuma un număr de 39 de scrieri, care a fost acceptat de către iudeii de pretutindeni, a fost asumat și de către Biserică în mod oficial prin canonul 59 al Sinodului din Laodiceea din anul 360.

În lumea creștină s-a presupus la un moment dat că, alături de canonul lui Ezdra, ar fi existat şi un al doilea canon al iudeilor din Alexandria. În condițiile în care canonul lui Ezdra a cuprins cărţile sfinte scrise până în timpul lui, canonul iudeilor din Alexandria ar fi cuprins în afară de cele 39 şi altele scrise după timpul lui Ezdra, până la venirea Mântuitorului. Aceste cărţi sunt: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, Tobit, Iudita, 1 şi 2 Macabei şi Baruh. Specialiștii care susțin această ipoteză consideră că cea mai veridică mărturie pentru acest canon este traducerea alexandrină a Vechiului Testament (Septuaginta). Totuși, în timp, s-a dovedit că la evrei nu au existat două canoane: unul palestinian și unul alexandrin, deoarece nici un document istoric nu certifică acest lucru. Unitatea religioasă centrată pe Legea lui Moise nu putea admite ca iudeii din Alexandria să aibă un alt tezaur sacru al Scripturii decât cei din Palestina. Deosebirea ca extensiune între recenzia alexandrină şi Biblia ebraică se explică prin faptul că iudeii din diaspora (Alexandria şi celelalte) au dorit să aibă la un loc toate cărţile cu importanţă religioasă. Dacă în recenzia alexandrină, alături de cărţile canonice traduse din limba ebraică, se află şi cărţile necanonice (redactate cu mici excepții direct în limba greacă), aceasta nu înseamnă în mod necesar că aşezarea în aceeaşi colecţie presupune inevitabil oferirea aceleiași autorități. Sinodul mai sus amintit certifică acest fapt. Ca atare, Biserica Ortodoxă a păstrat în Sfânta Scriptură și aceste cărți, cu titulatura de necanonice și cu recomandarea că sunt bune de citit, iar Biserica Romano-Catolică le-a numit deutero-canonice, adică de o canonicitate secundară, deoarece în vechime canonicitatea lor a fost privită cu rezerve.