Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie


Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie



Yüklə 1,64 Mb.
səhifə7/35
tarix29.10.2017
ölçüsü1,64 Mb.
#20665
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 275 din 08 martie 2011.
Prin cererea înregistrată sub nr.10486/281/2010/a1 pe rolul Curţii de Apel P, condamnatul INA a solicitat punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar.

În motivarea cererii condamnatul a arătat, în esenţă, că pe perioada detenţiei a înţeles ce înseamnă să fii liber şi că nu va mai săvârşi niciodată fapte de genul celor pentru care s-a dispus arestarea sa.

În vederea soluţionării cererii a fost ataşat dosarul nr.10486/281/2010.

Curtea, examinând cererea formulată, potrivit dispoziţiilor art.1608 alin.1 Cod procedură penală, şi actele dosarului ataşat, a reţinut că această cerere este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr.1567/20.09.2010 pronunţată de Judecătoria P s-a dispus, în temeiul art.211 alin.1 şi alin.21 lit.a Cod penal cu aplicarea art.99 şi următoarele Cod penal, a art.74 alin.1 lit.c Cod penal şi a art.76 alin.1 lit.c Cod penal, condamnarea inculpatului INAn la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă din data de 10.05.2010.

În baza art.71 Cod penal, i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, pe durata executării pedepsei, după împlinirea vârstei de 18 ani.

Conform art.350 alin.1 Cod procedură penală, a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului INA, iar în temeiul art.88 Cod penal şi art.357 alin.2 Cod procedură penală, s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 14.05.2010 la zi.

Prin decizia penală nr.295/22.12.2010 pronunţată de Tribunalul P, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul INA împotriva sentinţei penale nr.1567/30.09.2010 pronunţată de Judecătoria P, iar prin decizia penală nr.203/21.02.2011 a Curţii de Apel P, a fost respins ca nefondat recursul declarat de acelaşi inculpat împotriva deciziei penale nr.295/22.12.2010 pronunţată de Tribunalul P.

Prin aceeaşi decizie a Curţii de Apel P s-a computat detenţia preventivă a condamnatului INA de la 14.05.2010 la zi, acesta din urmă fiind obligat şi la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, decizia fiind definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art.1606 alin.1 şi 4 Cod procedură penală, cererea de liberare provizorie poate fi făcută numai în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, competenţa de soluţionare a acesteia în cursul judecăţii revenind instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Liberarea provizorie este o instituţie de drept procesual care presupune menţinerea tuturor condiţiilor legale care permit luarea măsurii arestării preventive faţă de un inculpat sau faţă de un învinuit, dar care lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă prelungirea stării de arest mai este sau nu necesară, liberarea acestei persoane devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

În cauză de faţă, Curtea a reţinut că etapa procesuală a judecăţii a luat sfârşit prin pronunţarea deciziei penale nr.203/21.02.2011 a Curţii de Apel P, decizie definitivă potrivit dispoziţiilor art.417 lit.c Cod procedură penală, astfel că petentul condamnat INA nu se mai află în prezent în detenţie preventivă, ci în executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr.1567/20.09.2010 pronunţată de Judecătoria P, devenită definitivă prin respingerea căilor de atac exercitate de condamnat.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că cererea de liberare provizorie a fost formulată de condamnatul INA în etapa procesuală a executării hotărârii de condamnare, în baza art.1606 alin.1 şi 4 raportat la art.1606 Cod procedură penală, Curtea a respins ca inadmisibilă această cerere.

În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, Curtea a obligat condamnatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei onorariu apărător din oficiu.



[13] Nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale pentru condamnat de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului. Casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare
C. proc. pen., art. 3859 pct. 10, art. 38515 pct. 2 lit. c
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 339 din 21 martie 2011.

Prin decizia penală nr.339 din 21 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de contestatorul G.D.M, a casat în tot sentinţa penală nr. 4 din 11 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele;

La data de 30 aprilie 2010 condamnatul G.D.M. a solicitat contopirea pedepselor de 12 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1547 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II a Penală şi de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1027 din 28 aprilie 2006 a Judecătoriei Ploieşti, susţinând că pedepsele privesc infracţiuni concurente.

Totodată, în timpul soluţionării cererii contestatorul a învederat instanţei că a fost arestat preventiv pe teritoriile altor state, respectiv Elveţia şi Franţa, solicitând deducerea perioadelor astfel executate, precum şi faptul că pe rolul Judecătoriei Ploieşti se află în curs de soluţionare dosarul nr.2570/281/2010 având ca obiect contestaţia la executare cu privire la mandatul nr.1502 din 22 martie 2007 emis în baza sentinţei penale nr.1027 din 28 aprilie 2006 a Judecătoriei Ploieşti.

Urmare solicitării tribunalului, prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2010, Judecătoria Ploieşti a înaintat dosarul nr.2570/281/2010 pentru a pune în discuţie reunirea acestuia la cel privind contopirea pedepselor.

Întrucât cu ocazia soluţionării cererii de contopire şi pronunţării sentinţei penale nr.1268 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Prahova nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra sesizării de reunire a cauzelor, Curtea de Apel Ploieşti, constatând că o atare solicitare avea caracterul unei cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile condamnatului şi să influenţeze soluţia procesului, prin decizia penală nr.1268 din 13 decembrie 2010, a dispus, într-un prim ciclu procesual, admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii de contopire a pedepselor după punerea în discuţie şi pronunţarea asupra sesizării Judecătoriei Ploieşti dispusă prin încheierea din 25 septembrie 2010.

După rejudecare, a fost pronunţată sentinţa penală nr.4 din 11 ianuarie 2011 împotriva căreia condamnatul a formulat recursul de faţă.

Examinând partea introductivă a acestei din urmă hotărâri, Curtea a constatat că instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de trimitere, astfel că dosarul nr.2570/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti şi care a fost înaintat Tribunalului Prahova prin încheierea din 21 septembrie 2010 a rămas în nelucrare, neexistând nici un motiv legal de suspendare a judecăţii cauzei, cu atât mai puţin de nepronunţare asupra contestaţiei la executare formulată de către condamnat.

Din considerentele sentinţei a reieşit totuşi că prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea condamnatului G. D. M. privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate şi, prin urmare, de deducere a perioadei executate în arest preventiv, cu motivarea că o astfel de cerere nu are caracterul unui proces penal, aşa cum acesta este definit în art.1 Cod proc. penală.

O asemenea abordare a fost considerată de Curte ca fiind în afara normelor cuprinse în Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr.222/2008, care în art.119 prevede posibilitatea recunoaşterii hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate şi pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.

Cu privire la sintagma „proces penal în curs” s-a motivat că prin Decizia în interesul legii nr.9 din 15 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că aceasta se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face şi în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive, aşa încât decizia penală nr.6417/2004 a instanţei supreme, reţinută de tribunal ca temei pentru respingerea cererii, a fost apreciată ca nemaifiind de actualitate.

S-a motivat, totodată, că în acelaşi sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza având ca obiect soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Ploieşti cu privire la cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul G. D. M., când, prin încheierea nr.2052 din 13 decembrie 2010 pronunţată în dosarul nr.7667/1/2010 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova

Prin urmare, constatând că recursul declarat de condamnatul G. D. M. este fondat, fiind incident cazul de casare prev. de art.3859 pct.10 Cod proc. penală, în baza art.38515 pct.2 lit.c) din acelaşi cod, Curtea a admis recursul declarat de condamnat, a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea soluţionării cererii de contopire după punerea în discuţie şi pronunţarea asupra sesizării de ataşare a dosarului nr.2570/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti şi după soluţionarea, pe cale incidentală, a cererii de recunoaştere a hotărârilor penale definitive pronunţate în Elveţia şi Franţa, reţinând că au fost depuse înscrisuri doveditoare în acest sens.



[14] Competenţă materială. Dispoziţii privind executarea pedepsei.
C.proc.pen, art. 27 pct.3, art. 4491
Deşi prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse anumite modificări competenţei funcţionale a tribunalului totuşi, acesta a rămas în continuare competent să judece recursurile în materia executării pedepselor.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizie penală nr. 356 din 23 martie 2011.
Prin sentinţa penală nr.278/20.12.2010 Judecătoria Vălenii de Munte în baza art. 460 alin.4 Cod procedură penală rap. la art. 461 lit. a) C. proc. pen. a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Dobrin Lucian.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 263 din 2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte, a fost respinsă ca nefondată, plângerea petentului D.L., împotriva ordonanţei 1730/P/2007 din 3.09.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte.

S-a mai arătat că, potrivit art. 278 ind.1 alin.10, astfel cum au fost modificate prin Legea 202/2010 aplicabile la data pronunţării, acea hotărâre este definitivă, iar potrivit art. 415 C.proc. penală, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod temeinic si legal a fost pusă în executare sentinţa 263/2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte şi în consecinţă nu este întrunit cazul de contestaţie la executare prev. de art. 461 lit.a) C.proc. penala.

Împotriva acestei soluţii a declarat D.L. pentru nelegalitate şi netemeinicie, precizând că la compartimentul executări penale din cadrul Judecătoriei Vălenii de Munte a depus o adresă solicitând suspendarea executării sentinţei penale nr.263/2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte şi nu o contestaţie la executare în temeiul art. 461 Cod procedură penală.

Curtea a constatat, fără a mai analiza fondul cauzei, că nu este competentă potrivit legii, să soluţioneze recursul de faţă.

Astfel, conform art. 27 pct.3 Cod procedură penală Tribunalul ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii (…) în materia executării penale sau a reabilitării, sau în alte cauze prevăzute de lege.

În speţa de faţă, cauza a avut ca obiect înlocuirea pedepsei amenzii penale prev. de art. 4491 Cod procedură penală, text aflat în Capitolul III, Secţiunea I din Titlul III, intitulat executarea hotărârilor penale.

În aceste condiţii, în care obiectul cauzei este amplasat în materia executării penale, Curtea a apreciat că soluţionarea respectivului recurs aparţine tribunalului, motiv pentru care a trimis cauza spre competenţă soluţionare Tribunalului Prahova.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2011
Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

[15] Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului.
Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 16

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Conform alin.2 al aceluiaşi text de lege, instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 47 din 24 ianuarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 47/24.01.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 270/6.10.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Conform alin.2 al aceluiaşi text de lege, instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

În raport de aceste condiţii legale, Curtea reţine că în speţă nu există niciun motiv care să impună menţinerea limitării dispusă de prima instanţă ( care a stabilit ca minora să fie vizitată de pârât, dar la domiciliul mamei, sâmbăta, o dată pe lună) astfel cum a solicitat recurenta, neexistând nicio dovadă că minorei i-ar fi periclitată dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, socială sau morală, datorită faptului că ar petrece mai mult timp cu tatăl său, în domiciliul acestuia, în forma programului stabilit de tribunal.

Menţinerea programului de vizitare a copilului la domiciliul recurentei, astfel cum s-a solicitat de aceasta, nu ar da posibilitatea intimatului să-şi exercite dreptul de a avea legături personale cu minora în mod firesc, deoarece ar fi stânjenită de prezenţa celuilalt părinte-mama sa (această împrejurare este evidentă de vreme ce părţile nu s-au putut înţelege asupra condiţiilor şi modalităţilor în care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul să poată avea contacte personale cu acesta).

Se impune a se menţiona, în acest sens, jurisprudenţa CEDO, care a statuat constant, în deciziile sale, că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti, în interesul superior al copilului (Cauza Gnahore împotriva Franţei, Cauza Johansen împotriva Norvegiei).

În acest context, împrejurarea invocată de recurentă (dar nedovedită) cum că intimatul ar fi „consumator de alcool”, în mod cert nu poate fi echivalată unui comportament deosebit de nedemn, în sensul celor statuate de CEDO, pentru a considera că se impune ca acesta să fie privat de dreptul său de a menţine relaţiile personale şi contactele directe cu copilul, în domiciliul său, lunar sau în timpul vacanţelor de iarnă şi de vară.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, stabilind că în cauză nu s-a dovedit incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, Curtea, în temeiul art. 312 Cod proc.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[16] Respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel. Aplicarea şi interpretarea disp. art. 295 alin. 2 Cod proc. civilă. Rolul activ al instanţei. Indicare formală a motivelor de recurs.
C. proc. civ., art. 295 alin. 2, art. 129 alin. 5, art. 302 alin. 1 lit.c
Respingerea cererii de completare a probatoriului în apel nu poate fi interpretată ca o încălcare a disp. art. 295 alin. 2 Cod proc. civilă, în condiţiile în care textul de lege nu instituie o obligaţie în acest sens în sarcina instanţei de apel, iar aceasta a indicat, în fapt şi în drept, în motivarea deciziei considerentele pentru care a înlăturat cererea părţii.

Nesuplimentarea probatoriului nu poate fi considerată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei, acesta din urmă fiind necesar a fi perceput în contextul unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contradictorialităţii, principii ale căror prerogative, în speţă, au putut fi pe deplin exercitate de către părţi.

Instanţa de recurs nu poate supune controlului judiciar motivele invocate formal, în care recurentul nu a indicat în concret aspectele care ar determina incidenţa cazurilor de nelegalitate menţionate.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia nr. 46 din 24 ianuarie 2011.
Curtea de Apel Ploieşti a fost investită prin dosarul nr. 729/277/2010 cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul S.C., în contradictoriu cu intimaţii V.D., G.V. şi P.M. împotriva deciziei civile nr. 307/25.10.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul SC împotriva sentinţei civile nr. 912 din data de 6.08.2010 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

În recursul declarat împotriva acestei decizii, reclamantul S.C. a susţinut că instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi „principiile procesului civil”, neadministrând la cerere sau din oficiu un probatoriu complet.

A mai arătat recurentul că faţă de probele administrate, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul acestuia, iar hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, judecătorii din apel limitându-se să preia din considerentele sentinţei.

De asemenea, reclamantul a invocat şi o încălcare a legii şi totodată a formelor de procedură reglementate de art. 105 alin.2 Cod proc.civilă, susţinându-se în acest sens că „actele au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale referitoare la administrarea probatoriilor şi lămurirea cauzei sub toate aspectele”.

S-a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a ambelor hotărâri şi pe fond admiterea acţiunii.

În drept recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct.5,7,8 şi 9 Cod proc. civilă.

La data de 24.01.2011, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 46, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.C., reţinând următoarele:

Recurentul a invocat ca principale motive de recurs, încălcarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea dreptului la apărare şi respectiv „a principiilor procesului civil”, indicând drept cauză comună neadministrarea unui probatoriu complet, ceea ce ar fi avut drept consecinţă „cercetarea parţială şi superficială a fondului cauzei”.

Procedând la verificarea dosarelor ataşate, Curtea a constatat că la instanţa de fond recurentul nu a solicitat o suplimentare a probatoriului, deşi la momentul punerii în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, a beneficiat de apărarea calificată asigurată de avocatul ales (fila 47 dosar fond).

În ceea ce priveşte instanţa de apel, Curtea a reamintit că, potrivit disp. art. 295 alin.2 Cod proc. civilă, instanţa de apel are posibilitatea, în cazul în care consideră necesar soluţionării cauzei, să dispună completarea probatoriilor, textul de lege neinstituind însă o obligaţie în acest sens.

În speţa de faţă, din considerentele deciziei reiese că instanţa de apel şi-a putut forma convingerea în baza probelor administrate de prima instanţă, pe care le-a considerat suficiente pentru lămurirea incidentului procedural invocat de către intimatul G.V. în faţa instanţei de fond.

Nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei, astfel cum recurentul a încercat să sugereze prin sintagma „încălcarea principiilor procesului civil”, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contra-dictorialităţii.

În condiţiile în care, în cauză, părţile au avut posibilitatea efectivă de a propune şi de a administra probatorii, critica recurentului apare în mod evident ca nefondată

În ceea ce priveşte criticile invocate de către recurent, referitoare la incidenţa cazurilor de casare şi respectiv de modificare reglementate de pct.5 şi 8 ale art. 304 Cod proc. civilă, Curtea a constatat că nu pot fi supuse controlului judiciar exercitat de către instanţa de recurs, întrucât recurentul nu a indicat în concret aspectele care ar determina incidenţa acestor cazuri, limitându-se la o simplă enumerare a textelor de lege menţionate.

Curtea a reamintit, sub acest aspect, că pentru a putea determina casarea sau modificarea unei hotărâri, motivarea recursului nu poate fi limitată la o simplă indicare de formă a textelor, condiţia stipulată de legiuitorul român în art. 302 alin.1 lit. c Cod proc. civilă, implicând determinarea nelegalităţilor anume imputate şi o minimă argumentare în fapt a criticii formulate.

În considerarea tuturor acestor argumente, constatând că recurentul nu a dovedit incidenţa cazurilor de casare şi modificare invocate, Curtea, în temeiul disp. art. 312 alin.1 Cod proc. civilă, a respins recursul ca nefondat.



(Judecător Andra-Corina Botez )

[17] Proprietar al imobilului preluat abuziv decedat după intrarea în vigoare a legii 10/2001 , dar înainte de expirarea termenului de depunere a notificării. Persoana îndreptăţită să formuleze notificare în această situaţie.
Legea nr. 10/2001, art. 3 alin.1
Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Pe de altă parte, art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ, stipulează că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite.

Din interpretarea coroborată a acestor două texte, rezultă că au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, atât persoana fizică proprietară a imobilului la momentul preluării sale abuzive, cât şi moştenitorii legali sau testamentari ai acesteia, în ipoteza în care ea a decedat.

Prin urmare, obligaţia ce incumbă persoanei care formulează notificarea pentru a putea succede, este aceea de a dovedi calitatea de moştenitor legal sau testamentar, deoarece prin aceasta probează aptitudinea de a succede şi vocaţia succesorală.

În cauză, se constată că unul dintre moştenitorii fostei proprietare a imobilului, respectiv D.C., a decedat la 6.04.2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea notificării. În condiţiile în care contestatoarea din prezenţa speţă, în calitate de fiică a defunctului a acceptat succesiunea autorului său la data de 16 iunie 2001 şi în termenul legal a formulat notificarea la data de 11.02.2002, pentru acordarea de măsuri reparatorii vizând imobilul în litigiu, alături de R.G. (celălalt moştenitor al proprietarei S.F.), este evident că ea este persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, să beneficieze de dispoziţiile acestui act normativ.

În atare context, rezultă că soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, motiv pentru care urmează a fi schimbată.( Decizia nr. 3/12.01.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Yüklə 1,64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin