Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 38 din 10 martie 2011.
Prin sentinţa penală nr. 188 din 28.05.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 13 alin.1 din legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 13 Cod penal, 41-42 cod penal, a fost condamnată inculpata B. M. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicată pe o durată de 5 ( cinci) care reprezintă termenul de încercare compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă intervalul fix de timp de 2 ani, termen stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 cod penal.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 cod penal.

În baza art. 65 cod penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii următoarelor drepturi prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a-II-a , b şi e cod penal pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale: dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi tutore sau curator.

În baza art. 71 alin. 2 cod penal s-a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 alin. 1 literele a teza a-II-a, b şi e cod penal iar în baza art. 71 alin. 5 cod procedură penală s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 118 cod penal rap.la art. 19 alin. 1 din legea nr. 678/2001 s-a dispus confiscarea sumei de 51.500 euro de la inculpată, reprezentând sumele de bani obţinute din exploatarea sexuală a părţilor vătămate.

În baza art. 14 cod procedură penală rap. la art. 346 cod procedură penală s-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, că în perioada 2003-2004, inculpata B. M., cetăţean italian, căsătorită cu numitul I.C.M., cetăţean roman, cu domiciliul în localitatea P. din Italia, le-a recrutat, transportat şi găzduit pe părţile vătămate B.G., T.G.E. şi D. N., minore la datele respective, în vederea exploatării lor sexuale.

Astfel, cu privire la partea vătămată B.G., aceasta a fost recrutată de inculpată în cursul lunii septembrie 2003, când împlinise vârsta de 17 ani, cerându-i să meargă în Italia pentru a avea grijă de copiii săi minori, având în acest sens consimţământul mamei acesteia.

După obţinerea acestui consimţământ, cerut urmare faptului că a aflat că partea vătămată era minoră, inculpata s-a ocupat de obţinerea paşaportului, ulterior cele două mergând în Italia.

Împreună cu acestea a plecat şi partea vătămată T.G.E. minoră în vârstă de 15 ani, inculpata folosind în recrutarea acesteia aceiaşi modalitate ca şi în cazul părţii vătămate B.G..

Odată ajunse în Italia, părţilor vătămate le-a fost adus la cunoştinţă de către inculpată adevăratul motiv pentru care au fost aduse acolo, anume pentru a practica prostituţia, fiind găzduite de inculpată într-un apartament al acesteia din localitatea P.

Propunerea inculpatei a fost acceptată de către cele două părţi vătămate, urmare faptului că odată ajunse acolo nu aveau bani, acestea datorând inculpatei diverse sume de bani achitate de aceasta pentru obţinerea documentelor de plecare din ţară.

În privinţa modalităţii de găsire a clienţilor se reţine că aceştia erau racolaţi de inculpată prin anunţurile date în ziarele de profil.

S-a mai reţinut că tarifele practicate erau de 60-100 Euro de client, părţile vătămate primind doar o mică parte din aceste sume, restul fiind încasat de inculpată.

Referitor la partea vătămată D.N., instanţa de fond a reţinut că aceasta a plecat în Italia împreună cu martora C.I. în luna octombrie 2004, când împlinise vârsta de 17 ani. Odată ajunsă acolo a luat legătura telefonic cu partea vătămată T.G.E., aceasta fiind cea care a pus-o în legătură cu inculpata care i-a propus să se prostitueze şi să împartă banii, timp de o săptămână această parte vătămată practicând prostituţia, clienţii fiindu-i procuraţi de inculpată, banii obţinuţi împărţindu-i cu aceasta.

În ceea ce priveşte apărările inculpatei, instanţa de fond a observat că, deşi a negat acuzaţiile care i s-au adus, susţinând că le-a cunoscut pe părţile vătămate, totuşi nu le-a determinat şi acestea nu s-au prostituat niciodată în apartamentele sale sau în folosul ei, o astfel de apărare a fost infirmată în cursul urmăririi penale în primul rând din declaraţiile date de cele trei părţi vătămate şi din care rezultă fără nici un fel de dubiu că inculpata le-a racolat în vederea prostituţiei, găzduindu-le în acest scop în Italia, exploatându-le sexual, însuşindu-şi aproape în totalitate sumele de bani obţinute de părţile vătămate în urma practicării prostituţiei.

Nu în ultimul rând, s-au au în vedere plecările şi sosirile în ţară ale părţilor vătămate şi martorelor care confirmă susţinerile acestora din declaraţii, însăşi inculpata confirmând că le-a cunoscut pe părţile vătămate încă înainte de a ajunge în Italia şi că acestea şi-au exprimat dorinţa de a se prostitua, existenţa sau nu a unui consimţământ în acest sens neavând relevanţă din punct de vedere al întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.

Astfel, prima instanţă a avut în vedere conţinutul incriminării prev. de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 678/2001, care sancţionează deopotrivă recrutarea, transportarea, transferarea sau găzduirea unui minor, în scopul exploatări acestuia.

În accepţiunea instanţei de fond, aceasta înseamnă că este suficientă dovedirea uneia sau unora dintre acţiunile prevăzute ca element material pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni. În speţă, aşa cum s-a arătat, probele administrate în faza urmăririi penale confirmă faptul că inculpata le-a recrutat, transportat şi găzduit pe cele trei părţi vătămate, neexistând nici un dubiu în privinţa vinovăţiei acesteia în săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea acesteia în judecată, răsturnata fiind prezumţia de nevinovăţie reglementata în favoarea acestei prin dispoziţiile art. 5 indice 2 si 66 cod procedură penală .

Ca atare, prima instanţă a constatat că, în drept, faptele săvârşite de inculpată, în împrejurările mai sus descrise, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 678/2001, text de lege enunţat în şedinţă publică şi a cărui aplicaţiune urmează a se face în cauză.

În raport de decizia nr. XLIX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii şi prin care s-a statuat că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecţi pasivi, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, instanţa de fond a reţinut în cauză şi prevederile art. 41-42 Cod penal.

Totodată, s-a apreciat că în cauză devin incidente şi prevederile art. 13 Cod penal ( legea penală mai favorabilă), Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 79/2005 care a modificat Legea nr. 678/2001 în sensul majorării limitelor de pedeapsă, intrând în vigoare la 17 iulie 2005, iar activitatea infracţională a inculpatei epuizându-se la finele anului 2004, adică sub imperiul legii vechi.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere în conformitate cu prevederile art. 72 din Codul penal, limitele de pedeapsă prevăzute în legea specială, gradul de pericol social concret al faptelor comise, urmările acestora, împrejurările în care s-au comis, persoana inculpatei, apreciind că scopul pedepsei prevăzut în art. 52 din Codul penal poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse orientată către minimul special prevăzut de lege.

În privinţa modalităţii de executare a pedepsei, convingerea instanţei, formată în primul rând pe circumstanţele personale ale inculpatei ( starea precară a sănătăţii, faptul că are în întreţinere patru copii minori, vârsta acesteia), a fost aceea că reeducarea acesteia poate avea loc şi fără ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare, aplicând în acest sens dispoziţiile art. 81 din Codul penal, care reglementează una din modalităţile de individualizare judiciară a executării pedepsei şi anume suspendarea condiţionată, îndeplinite fiind şi celelalte condiţii prevăzute în art. 81 alin. 1 literele a şi b Cod penal.

Totodată s-a făcut aplicarea în cauză şi a prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 118 din Codul penal, privitoare la confiscarea specială, a sumelor de bani obţinute de inculpată din exploatarea sexuală a părţilor vătămate.

În acest sens, au fost avute în vedere sumele stipulate în actul de sesizare a instanţei, sume calculate în raport de declaraţiile date de către părţile vătămate.

Cu privire la latura civilă a cauzei s-a luat act că niciuna din cele trei părţi vătămate nu s-au constituit părţi civile, faţă de împrejurările în care s-au săvârşit faptele nejustificându-se acordarea unor daune morale, aceasta faţă de faptul că la acel moment părţile vătămate erau minore cu capacitate de exerciţiu restrânse, iar potrivit art. 17 Cod procedură penală, în asemenea situaţii acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

1. Prima critică priveşte soluţionarea cauzei cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.24 din legea nr. 678/2001 privind combaterea traficului de persoane, care stipulează că şedinţele de judecată având ca obiect săvârşirea infracţiunii prev. de art. 13 din acest act normativ, cum este şi în cazul de faţă, nu sunt publice, încălcare care atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Din acest punct de vedere, s-a susţinut că pe parcursul judecăţii, încă de la primul termen de judecată şi până la pronunţarea sentinţei apelate, soluţionarea cauzei s-a realizat în şedinţă publică, împrejurarea fiind confirmată şi de minuta întocmită cu ocazia deliberării, care face precizarea că şedinţa a fost publică.

Mai mult, s-a mai susţinut că înseşi considerentele sentinţei apelate confirmă publicitatea şedinţei de judecată, deoarece textul de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea a fost ,,enunţat în şedinţă publică’’.

În raport de acest motiv de apel, s-a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru respectarea dispoziţiilor legale care protejează imaginea persoanelor minore, victime ale traficului de persoane.

2.Al doilea motiv de apel are în vedere neconcordanţa între minuta întocmită cu ocazia deliberării şi dispozitivul hotărârii, susţinându-se că în minută menţiunea ,, în şedinţă publică’’ a fost modificată prin ştergerea cu pastă corector, pentru a atesta de fapt că şedinţa ar fi fost secretă, aspect care vine în contradicţia cu dispozitivul hotărârii care confirmă că, dimpotrivă, şedinţa de judecată a fost publică şi nu secretă.

S-a solicitat în raport de acest motiv de apel, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea c cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru înlăturarea aspectelor de nulitate invocate.

3.Cel de al treilea motiv de apel vizează greşita aplicare a disp. art. 13 cod penal privind legea penală mai favorabilă, susţinându-se că, din acest punct de vedere, instanţa de fond era datoare să aplice aceste dispoziţii în întregime şi cu privire la toate aspectele care fac obiectul judecăţii.

Astfel, s-a arătat că instanţa de fond a creat o ,, lex tertia’’ prin aceea că, deşi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei, totuşi incidenţa suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a fost stabilită în raport de îndeplinirea condiţiilor legale în vigoare la aceeaşi dată, respectiv la finele anului 2004.

Potrivit art. 81 alin. 4 cod penal în vigoare la data epuizării infracţiunii, instanţa putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii de condamnare pentru infracţiunea prin care s-a produs o pagubă, această pagubă ar fi fost integral recuperată.

S-a solicitat aşadar admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi înlăturarea disp. art. 81 cod penal, cu consecinţa executării pedepsei prin privare de libertate.

4.În fine, ultimul motiv de apel priveşte greşita individualizare a pedepsei, susţinându-se că aceasta este nejustificat de blândă şi că instanţa de fond era datoare să adopte o conduită sancţionatoare mult mai severă, în condiţiile în care inculpata însăşi a practicat prostituţia, fiind plasată în arest domiciliar de către autorităţile judiciare italiene, iar în perioada în care se deplasa în România, recurgea la recrutarea de minore sub pretextul îngrijirii copiilor în Italia, determinându-le apoi să se prostitueze alături de ea şi reţinând aproape în totalitate sumele de bani obţinute în acest mod.

În raport de acest motiv de apel, s-a solicitat majorarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatei.

Curtea a constatat că apelul este nefondat.

S-a apreciat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă şi este confirmată de mijloacele de probă, din coroborarea cărora rezultă într-adevăr , în esenţă, că, în intervalul anilor 2003-2004, inculpata B.M., cetăţean italian, căsătorită cu numitul I.C.M., cetăţean roman, cu domiciliul în localitatea P. din Italia, le-a recrutat, transportat şi găzduit pe părţile vătămate B.G., T.G.E. şi D.N., minore la datele respective, în vederea exploatării lor, prin practicarea de raporturi sexuale, pe teritoriul Italiei, în vederea obţinerii de sume de bani care au fost însuşite de către inculpată.

Recrutarea victimelor minore sa avut loc prin profitarea de instrucţia şcolară scăzută şi de condiţia materială modestă a acestora dar mai ales sub pretextul desfăşurării de către victime a unor activităţi de îngrijire a copiilor minori pe teritoriul Italiei, context în care reprezentanţii legali ai minorelor şi-au exprimat consimţământul ca acestea să părăsească ţara, având deci reprezentarea faptului că vor desfăşura în străinătate o activitate licită.

Odată ajunse pe teritoriul Italiei, părţile vătămate erau informate despre adevărata natură a activităţii pe care urmau să o presteze, iar paşapoartele lor rămâneau în posesia inculpatei, fără deci ca victimele, care nici nu dispuneau de sumele de bani necesare întoarcerii în ţară, să mai aibă posibilitatea de a se opune exercitării activităţilor de întreţinere a raporturilor sexuale împotriva voinţei lor.

Inculpata-intimată era cea care se ocupa de racolarea clienţilor şi care încasa în totalitate sumele de bani pe care părţile vătămate minore le obţineau din practicarea prostituţiei, acestea fiind lipsite practic de orice posibilitate de a părăsi Italia şi de a ajunge la familiile lor, care au fost nevoite să sesizeze organele judiciare pentru a se putea depista locul unde acestea se aflau.

În ceea ce priveşte prima din criticile formulate de către parchet, Curtea a constatat că aceasta este nefondată în raport de următoarele considerente.

Este adevărat că, potrivit art. 24 alin.1 din legea 678/2001, ,,şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 13 din această lege nu sunt publice’’, iar potrivit art.24 alin.2 din acelaşi text ,,la desfăşurarea judecăţii în condiţiile de mai sus, port asista părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă’’.

Se instituie aşadar o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, având menirea de a proteja imaginea publică a minorilor ce sunt victime ale traficului de persoane.

Acest text de lege a fost însă în mod corect aplicat de către prima instanţă, deoarece judecata la termenul la care au avut loc dezbaterile, acela din data de 14.05.2010, a avut loc în şedinţă secretă, astfel cum se menţionează chiar în frontispiciul sentinţei apelate.

Este în egală măsură adevărat că, în minuta întocmită cu prilejul deliberării, menţiunea ,,şedinţa secretă din data de ..’’ poartă urma aplicării unei paste corector în dreptul cuvântului,,secretă’’, conducând la impresia că în locul acestui cuvânt ar fi fost scris un altul.

O atare modificare nu are însă nici un fel de valoare pentru a se aprecia că la judecata cauzei s-ar fi încălcat dispoziţiile acestui text de lege .

Aceasta deoarece o atare referire, în conţinutul minutei întocmite cu ocazia deliberării, la publicitatea ori nepublicitatea şedinţei în care au avut loc dezbaterile nu este un element obligatoriu al conţinutului minutei întocmite cu ocazia deliberării, deoarece potrivit art.343 alin. 2 şi 3 cod procedură penală ,,deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori a măsurii de siguranţă când este cazul să fie luată , precum şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive ’’ dar şi asupra ,,reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.’’

Dimpotrivă, menţiunea referitoare la publicitatea ori nepublicitatea şedinţei se referă la dispozitivul hotărârii, care conform art. 357 alin. 4 cod procedură penală, trebuie să cuprindă , printre altele, ,,menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică’’.

Aşadar, menţionarea în cuprinsul minutei întocmite cu ocazia deliberării, a caracterului public sau nepublic al şedinţei în care au avut loc dezbaterile, este lipsită de semnificaţie şi cu atât mai mult de consecinţe sancţionatorii, din moment ce o atare menţiune excede dispoziţiilor obligatorii prevăzute de lege pentru conţinutul minutei, aceste dispoziţii obligatorii fiind întocmai respectate de către instanţa de fond în ceea ce priveşte conţinutul minutei.

Se constată deci că instanţa de fond a respectat întocmai dispoziţiile imperative ale legii referitoare la conţinutul dispozitivului hotărârii, care a fost pronunţat, aşa cum cere legea, în şedinţă publică.

Pe de altă parte au fost respectate şi dispoziţiile legale referitoare la nepublicitatea şedinţei în care a avut loc judecata, deoarece la termenul la care au avut loc dezbaterile, deci la data la care s-a desfăşurat judecata asupra fondului cauzei , în data de 14 mai 2010, şedinţa de judecată nu a fost publică, ci secretă, astfel cum se precizează în chiar frontispiciul hotărârii.

Împrejurarea că, pe parcursul judecăţii, la termenele anterioare, şedinţele de judecată au fost publice nu poarte atrage sancţiunea reformării sentinţei apelate, deoarece, astfel cum s-a precizat mai sus, părţile vătămate nu au fost prezente la nici un termen de judecată în faţa primei instanţe, astfel că, în lipsa acestora, nu se poate susţine că imaginea lor publică ar fi fost afectată în vreun fel, norma de excepţie fiind instituită pentru protecţia imaginii publice a unei persoane prezente şi nu a unei persoane absente de la termenele de judecată.

Aşa fiind, acest motiv de apel se priveşte ca nefondat.

Cel de al doilea motiv de apel a fost de asemenea apreciat ca nefondat, în raport de raţionamentul anterior, deoarece atât în minută, cât şi în dispozitiv se face precizarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, neexistând deci contradicţii sub acest aspect.

Nici al treilea motiv de apel nu este fondat, deoarece instanţa de fond nu a creat o lex tertia prin aplicarea regulilor suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci dimpotrivă, a dat eficienţă juridică legii nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea codului penal şi a codului de procedură penală, act normativ care a abrogat art. 81 alin.3 cod penal, text care interzicea aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în situaţia în care paguba creată nu a fost acoperită.

În atare situaţie, se constată că la data la care a avut loc judecata pe fond nu mai puteau fi aplicate disp. art. 81 al.3 cod penal, deoarece dispoziţiile legii penale nu pot retroactiva, iar prin aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu se poate ajunge la situaţia retroactivităţii unei legi penale care a fost abrogată, deci la repunerea în vigoare a unor norme juridice abrogate expres.

Pe de altă parte, acest motiv de apel nu este fondat deoarece oricum art. 81 al.3 cod penal, chiar dacă ar fi fost în vigoare, nu ar fi putut fi aplicat în cauză, devreme ce acest text de lege viza doar infracţiunile prin care s-a produs o pagubă, care să nu fi fost integral acoperită până la data pronunţării hotărârii.

Or, în speţă ne aflăm în domeniul de aplicare al legii privind combaterea traficului de persoane, iar infracţiunile reglementate de acest act normativ nu sunt infracţiuni de rezultat, deci de prejudiciu, ci sunt doar infracţiuni de pericol, un argument în plus în acest sens fiind şi faptul că prin sentinţa apelată inculpata nu a fost obligată la acoperirea vreunui prejudiciu, ci doar s-a dispus măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani obţinute din exploatarea sexuală a victimelor.

Ca atare, cum infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii nu este o infracţiune de prejudiciu, iar inculpata nu a fost obligată la acoperirea vreunei pagube, curtea constată că nici măcar nu s-ar fi pus problema potenţialei incidenţe a art. 81 al.3 cod penal, înainte de abrogarea acestui text de lege.

Aşadar, prima instanţă a făcut o aplicare corectă a disp. art. 13 cod penal, care în mod judicios a fost reţinut în cauză, în raport de normele incriminatoare în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale, astfel cum se susţine în cel de-al treilea motiv de apel.

În fine, nici ultimul motiv de apel, privitor la greşita individualizare a pedepsei, nu a fost apreciat ca întemeiat, în condiţiile în care instanţa de fond a evaluat în mod judicios toate criteriile avute în vedere de legiuitor la proporţionalitatea pedepsei, atât în privinţa întinderii, cât şi a modalităţii de executare.

În acest sens, s-au avut în vedere atât modul şi împrejurările de comitere a faptei, numărul părţilor vătămate şi numărul actelor componente ale formei continuate, dar mai ales perioada activităţii infracţionale, care s-a comis în intervalul 2003-2004, iar de la data epuizării activităţii infracţionale şi până în prezent, a trecut o perioadă îndelungată de timp, fără ca aceasta să poată fi imputată organelor judiciare, care au efectuat demersurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice internaţionale prin comunicarea tuturor actelor de procedură pe teritoriul statului al cărui cetăţean este inculpata.

În atare situaţie, date fiind principiul aplicării legii penale mai favorabile, cât şi intervalul de timp scurs de la data epuizării activităţii infracţionale, curtea apreciază că o majorare a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului ar fi lipsită de semnificaţie în plan educativ şi sancţionator, astfel încât va constata că pedeapsa stabilită de instanţa de fond este corect individualizată, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare.

[12] Liberare provizorie sub control judiciar. Inadmisibilitate.

C. proc. pen. art. 160⁶, art. 160⁸
Liberarea provizorie este o instituţie de drept procesual care presupune menţinerea tuturor condiţiilor legale care permit luarea măsurii arestării preventive faţă de un inculpat sau faţă de un învinuit, dar care lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă prelungirea stării de arest mai este sau nu necesară, liberarea acestei persoane devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

Cererea de liberare provizorie poate fi făcută numai în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, nu şi în faza procesuală a executării horărârilor penale, competenţa de soluţionare a acesteia în cursul judecăţii revenind instanţei sesizate cu judecarea cauzei.