Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

OUG nr.4/2001, art. 4 alin. 3
Principiul contributivităţii se referă la beneficiarii sistemului de asigurări sociale, respectiv la angajaţi şi nu la angajatori în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 conform decretului nr. 389/1972 şi ulterior legii nr.49/1992 contribuţia la asigurările sociale de stat era în sarcina angajatorului şi nu a angajatului care avea doar obligaţia contribuţiei la plata pensiei suplimentare.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia civilă nr. 334 din 16 februarie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa contestatorul a chemat în judecată intimata pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la recalcularea pensiei în sensul de a include în buletinul de calcul şi sumele reprezentând sporurile permanente de acord pentru perioada 1974-1990, urmând ca recalcularea să fie realizată începând cu 21.01.2010.

În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că îşi întemeiază contestaţia pe disp. art.2, pct.e din Legea 19/2000 care prevede principiul conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoane fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite, art.78, pct. 1 şi art.164, pct.3.

Intimata a arătat ca niciodată sumele obţinute în acord nu au fost valorificate la stabilirea pensiei nici potrivit Legii nr. 3/1977, nici potrivit Legii nr. 19/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1998 din 4 noiembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că pentru a stabili dacă un venit poate fi luat în calcul la stabilirea pensiei trebuie să fi fost înscris în cartea de muncă sau să constituie un spor, care să facă parte din baza de calcul a pensiei potrivit legislaţiei anterioare intrării in vigoare a Legii nr. 19/2000.

Criticând sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa contestatorul a arătat că retribuirea în acord global presupune salarizarea angajaţilor în funcţie de realizările profesionale, important fiind faptul că statul şi-a încasat drepturile la momentul potrivit, iar când vine rândul asiguraţilor să primească contraprestaţia din partea statului, aceasta trebuie să fie corespunzătoare pentru a nu se rupe echilibru raportului juridic dintre părţi. Revine în acest fel instanţei judecătoreşti sarcina de a hotărî că principiul contributivităţii afirmat de art. 2 din Legea 19/200 şi dezvoltat în articolul 78 alin. 1 din acelaşi act normativ primează şi că, independent de caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri şi de faptul că au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, acestea trebuie luate în considerare la stabilirea dreptului de pensie.

Curtea a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate deoarece în conformitate cu art. 12 din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, în vigoare anterior anului 1990, acordul global reprezenta o formă de retribuire în funcţie de realizarea indicatorilor reglementaţi prin convenţia de acord global şi nu un spor cu caracter permanent .

Conform art. 164 din Legii nr. 19/2000, la determinarea punctajelor anuale până la intrarea în vigoare a acesteia se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că potrivit Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă şi OMM nr.136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetelor de muncă veniturile realizate în acord global nu se înscriau în carnetul de muncă.

Corelat cu aceste dispoziţii ale Legii nr. 3/1977 prin punctul 6 din Anexa la OUG nr.4/2005 se prevede că „nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor , conform legislaţiei în vigoare anterioare datei de 1 aprilie 2001: - formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie sau după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale.

Nici argumentul legat de aplicarea principiului contributivităţii nu poate fi avut în vedere deoarece acest principiu a fost instituit prin art. 2 Legea nr. 19/2000 şi a constituit un element de noutate faţă de sistemul asigurărilor sociale guvernat de Legea nr.3/1977.

Acest lucru este pe deplin firesc în condiţiile în care principiul contributivităţii se referă la beneficiarii sistemului de asigurări sociale, respectiv la angajaţi şi nu la angajatori şi aşa cum se recunoaşte prin motivele de recurs în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 conform decretului nr. 389/1972 şi ulterior legii nr.49/1992 contribuţia la asigurările sociale de stat era în sarcina angajatorului şi nu a angajatului care avea doar obligaţia contribuţiei la plata pensiei suplimentare.

Plata contribuţiei de asigurări sociale de stat de către angajator nu a însemnat diminuarea corelativă a drepturilor salariale ale angajaţilor aşa cum erau acestea scrise în contractele individuale de muncă.

Mai mult decât atât contribuţia la pensia suplimentară care intra în sarcina salariatului se calcula la salariul tarifar de încadrare şi sporurile cu caracter permanent luate în calcul la stabilirea pensiei şi nu la total venituri.
(Judecător Violeta Dumitru)

[87] Încetarea de drept a contractului individual de muncă la îndeplinirea condiţiilor de pensionare

Codul Muncii (modificat prin Legea 49/19.03.2010), art. 56 alin. 1 lit. d

„(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept:

d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare;

(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. d) - k), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.

Legea nr.19/2000, art.8

Legea nr.3/197, art.48 alin.4

Decr.nr.233/197, art.3

C.pr.civ, art.312,304 pct.9

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia civilă nr. 561 din 10 martie 2011.
Contestatoarea D.E.G a chemat în judecată pe intimatul C.R.R.P Ploieşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de încetare a contractului său individual de muncă.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că i s-a emis decizia de încetare a contractului de muncă la data de 14.09.2010, în baza art.41 din Legea 19/2000, nemaifiind primită la muncă. Dar precizează că încetarea contractului de muncă în astfel de situaţii intervine de la data comunicării deciziei de pensionare, fapt care nu s-a întâmplat încă. Intimatul s-a bazat, însă, pe un text neconstituţional din Legea nr. 53/2003 care prevede, alternativ, data încetării contractului de muncă drept data comunicării deciziei de pensionare, cât şi data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă şi stagiu, hotărând încetarea contractului de muncă tuturor salariaţilor care îndeplinesc cumulativ condiţiile de vârstă şi stagiu.

Intimatul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii reclamantei ca fiind nefondată, întrucât prin decizia contestată s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, în baza art.56 alin.1 lit.d din Codul muncii.

S-au anexat acte la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2058 pronunţată la data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia, a anulat decizia de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată către aceasta.

Prin dec. civilă 561/10.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul intimatului, a modificat în tot sentinţa şi pe fond a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Doamna Dragoescu Elena Gheorghita a fost salariata C.R.R.P. Ploieşti, având funcţia de oficiant în cadrul oficiului poştal 1 Târgovişte. Prin decizia nr. 212/13.09.2010 s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei la data îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, in temeiul art. 56 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii (modificat prin Legea 49/19.03.2010), care prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă existent: „la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare".

Alin. 2. al art. 56 din CM. prevede: „Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. d) - k), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face in termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare". Încetarea C.I.M. a fost constatată şi comunicată contestatoarei în termenul legal, respectiv la data de 14.09.2010, contestatoarea primind decizia şi semnând confirmarea de primire a acesteia. În mod total greşit, instanţa de fond a reţinut că, în baza art.56 alin. l lit. d), momentul de la care încetează contractul individual de muncă este data comunicării deciziei de pensionare, întrucât acest text de lege a fost modificat prin Legea 49/19.03.2010, care precizează: "Contractul individual de muncă existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare". Or, la data de 14.09.2010, contestatoarea a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru pensionarea la limită de vârstă, drept pentru care, la această dată, a intervenit, potrivit art. 56 alin.l lit.d) menţionat astfel cum a fost modificat, încetarea de drept a C.I.M. al contestatoarei „ope legis", angajatorul neputând să dispună încetarea acestuia la o altă dată, având doar competenţa de a constata această încetare, în acest sens formularea textului menţionat fiind foarte clară.

(Judecător Cristina Pigui)

[88] Refuzul primarului de a angaja asistentul personal al persoanei cu handicap.Apărarea primarului privind lipsa fondurilor. Neindicarea în lege a momentului încheierii contractului. Motiv de recurs întemeiat pe disp.art.304 pct.6 c.pr.civ. în sensul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.
H. nr.427/2001, art. 7

Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr. 427/2001, art. 5 alin. 1-3

C.proc.civ., art. 304 pct. 6, pct. 9, art. 312
Deşi art.5 alin.1-3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr.427/2001 stipulează că se încheie contractul individual de muncă al asistentului personal cu primarul localităţii de domiciliu a persoanei cu handicap grav, pe baza hotărârii consiliului local, nu specifică momentul încheierii contractului, situaţie în care nu se poate considera că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, instanţa luând în considerare data la care a fost înregistrată cererea şi la care reclamanta îndeplinea condiţiile legale pentru a-i fi recunoscut dreptul respectiv.

Nu poate fi imputată sau imputabilă persoanei cu handicap, îndreptăţită la asistenţă permanentă, cum este cazul reclamantei, lipsa fondurilor la bugetul local, buget a cărui administrare revine exclusiv autorităţii locale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia civilă nr. 705 din 24 martie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 5583/114/2010, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe Primarul comunei B., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat acesta să încadreze ca asistent personal al reclamantei pe numita B.O., începând cu data înregistrării cererii depuse în acest sens la Primăria comunei Berca, respectiv 07.06.2010, precum şi la plata către asistentul personal a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 07.06.2010.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are o deficienţă funcţională gravă, ce presupune îngrijirea sa de către un asistent personal, dat pârâtul a refuzat încadrarea asistentului personal solicitat, motivând că nu dispune de fondurile necesare pentru încadrarea asistentului personal solicitat, în bugetul pe 2010 fiind prevăzute sume necesare numai pentru asistenţii personali deja angajaţi.

Prin sentinţa civilă nr.22/10 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâtul să încheie contract individual de muncă prin care să încadreze asistentul personal pentru reclamantă, în persoana fiicei acesteia – B. O., începând cu data înregistrării cererii şi să plătească asistentului personal drepturile salariale cuvenite, începând cu aceeaşi dată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul.

Curtea a constatat că este nefondată prima critică referitoare la greşita aplicare a disp.art.132 c.pr.civ., întrucât la ultimul termen de judecată reclamanta a precizat doar data de la care solicită obligarea pârâtului să încheie contract de muncă, respectiv 07.06.2010, rezultând că ,în realitate, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile cu privire la perioadă, astfel că potrivit art.132 alin.2 pct.2 c.pr.civ. cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va acorda termen , ci doar se vor consemna în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.

Pe fondul cauzei, a reţinut că abrogarea prin HG 463/2005 a dispoziţiilor art. 7 din Normele Metodologice aprobate prin HG 427/2001, nu a exonerat pe primar de încheierea contractelor individuale de muncă pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav, întrucât respectivul text prevedea numai o facilitate pentru autoritatea locală, neputând fi imputată sau imputabilă persoanei cu handicap, îndreptăţită la asistenţă permanentă, cum este cazul reclamantei, lipsa fondurilor la bugetul local, buget a cărui administrare revine exclusiv autorităţii locale.

Este adevărat că art.5 alin.1-3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr.427/2001 deşi stipulează că se încheie contractul individual de muncă al asistentului personal cu primarul localităţii de domiciliu a persoanei cu handicap grav, pe baza hotărârii consiliului local, nu specifică şi momentul încheierii contractului,

Prin urmare, era firesc că se stabilească obligaţia încheierii contractului asistentului personal de la data înregistrării cererii, moment la care reclamanta îndeplinea condiţiile legale şi când a solicitat să-i fie recunoscut dreptul respectiv, situaţie în care nu se poate considera că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din Normele metodologice aprobate prin HG 427/2001 cu modificările ulterioare aduse conform HG 463/2005, care prevăd explicit că adminstrarea bugetului revine exclusiv autorităţii locale, corect a fost înlăturată apărarea pârâtului privind lipsa fondurilor în bugetul local.

Constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare prev.de art.304 pct.6 şi 9, în baza art.304 ind.1 şi art.312 c.pr.civ, Curtea a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Mirela Grigore)

[89] Contestaţie în anulare. Necercetarea tuturor motivelor de recurs. Lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat în recurs.
C.proc.civ., art. 304 pct. 9, art. 318 alin. 1 teza a II- a
Cele trei motive de recurs care, în opinia contestatorului, nu au fost examinate reprezintă de fapt argumente în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs , putându-se observa că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva, fără ca acest fapt să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Instanţa de recurs a analizat aspectele considerate esenţiale, în lumina circumstanţelor speţei, iar în condiţiile în care a analizat situaţia de fapt, în raport de care s-a ajuns la concluzia că pretinsele abateri disciplinare nu sunt fundamentate probator, rezultă că a răspuns implicit tuturor aspectelor deduse judecăţii, inclusiv celor ce formau obiectul recursului declarat de angajator.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia nr. 72 din 20 ianuarie 2011.
Prin Decizia nr. 1811 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, recursul declarat de intimat Primarul Oraşului P., a admis recursul declarat de contestatorul S.Ş., şi în consecinţă a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a admis contestaţia şi a anulat Dispoziţia nr.6189 din 24.11.2008, dispunând reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii, cu plata drepturilor salariale conform art.78 alin.1 Codul muncii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Primarul oraşului P. ,susţinând,în esenţă, că hotărârea atacată este anulabilă pentru neexaminarea unor motive de recurs, fiind incident astfel motivul enunţat de art.318 teza a II-a Cod pr.civilă, motiv susţinut de comparaţia între motivele de recurs şi textul lor, pe de o parte, şi motivele deciziei de recurs.

Mai precis, instanţa de recurs nu a analizat criticile referitoare la conduita intimatului, în sensul de avizare a unui număr de 350 de curse de transport materiale de pavaj stradal pentru care nu a existat contractul de prestaţii corespunzător, care nu poate fi calificată decât ca o abatere gravă de la disciplina muncii.

De asemenea, s-a susţinut că un alt motiv de recurs omis este cel referitor la dozarea sancţiunii, rezultând din disp.art.263 C.muncii că acesta este dreptul exclusiv al angajatorului şi că instanţa nu se poate substitui angajatorului.

A mai susţinut contestatorul că al treilea motiv de recurs ce nu a fost examinat priveşte respingerea de către instanţa de fond, fără motivare, a obiecţiunilor la expertiza construcţii, dar şi a solicitării de a se dispune expertize specialitatea topo şi geotehnică.

În fine, susţine contestatorul, motivarea deciziei de recurs priveşte numai recursul intimatului - contestator S.Ş.

Curtea observă mai întâi că în cererea de recurs , contestatorul de faţă, în calitate de recurent, nu a indicat nici un temei juridic pentru motivele de recurs, dar din conţinutul acestora rezultă că, în realitate, se prefigurează un singur motiv de recurs, ce se încadrează în disp.art.304 pct.9 c.pr.civ..

Prin urmare, cele trei motive de recurs mai sus arătate şi care, în opinia contestatorului, nu au fost examinate reprezintă de fapt argumente în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs , putându-se observa că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva, fără ca acest fapt să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Nu se poate susţine că motivarea se referă exclusiv la recursul declarat de intimat, deoarece, în esenţă, ambele recursuri au vizat aceleaşi aspecte, respectiv săvârşirea unei abateri grave şi vinovăţia salariatului, dar argumentate diferit, astfel că instanţa de recurs a analizat aspectele considerate esenţiale, în lumina circumstanţelor speţei.

Este adevărat că în motivare nu s-a răspuns punctual fiecărei afirmaţii, însă, în condiţiile în care s-a analizat situaţia de fapt, în raport de care s-a ajuns la concluzia că pretinsele abateri disciplinare nu sunt fundamentate probator, rezultă că instanţa a răspuns implicit tuturor aspectelor deduse judecăţii, inclusiv celor ce formau obiectul recursului declarat de angajator.

Se impune a se menţiona că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO şi anume că art.6 alin.1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument(Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cazul Ruiz Torija contra Spaniei ).

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare declarată de Primarul oraşului P. împotriva deciziei de recurs nr.1811/18.11.2010 şi întemeiată pe disp.art.318 alin.1 teza a II-a c.pr.civ.

(Judecător Mirela Grigore)

[90] Concediere din motive neimputabile. Desfiinţarea efectivă a postului. Reorganizarea A.N.R.E. ca urmare a modificării structurii organizatorice prin H.G.1428/2009.Comasare departamente.
Codul muncii, art. 65

Cod proc. civ., art. 304, art. 304¹, art. 312
Modificarea structurii organizatorice a ANRE , ce a condus implicit şi la desfiinţarea postului ocupat de contestatoare, reprezintă atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea H.G.nr.1428/2008, iar prin comasarea celor două departamente a operat o modificare efectivă a posturilor, fondată pe o cauză reală şi serioasă, fiind fără echivoc faptul că noua structură organizatorică a condus la reducerea unui număr de posturi, comparativ cu cea anterioară, având loc şi desfiinţarea efectivă a locului de muncă al contestatoarei, fără nicio legătură cu persoana care ocupa acest post.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia nr. 234 din 8 februarie 2011.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea T.M.C., în contradictoriu cu intimata A.N.R.E. a solicitat instanţei să constate netemeinicia şi ilegalitatea deciziei nr.2901/2009 şi să dispună anularea ei.

În motivare, contestatoarea a arătat că prin decizia nr. 2901/22.12.2009 a fost desfiinţat postul deţinut de aceasta, deşi H.G.nr. 1428/2009 şi ROF ANRE anexat la H.G. nu prevăd desfiinţarea postului său.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că A.N.R.E. este o autoritate publică, iar în cadrul politicii guvernamentale de reorganizare a sectorului bugetar, structura A.N.R.E. a fost modificată prin art. 12 alin. 1 al H.G. 1428/08.12.2009 prin apariţia unui nou departament şi comasarea a două departamente existente anterior emiterii hotărârii, contestatoarea fiind director al unuia dintre departamentele comasate.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1343 din 26.10.2010, a admis în parte contestaţia, fiind respins şi capătul contestaţiei completate privind anularea deciziei nr.2901/22.12.2009 ca neîntemeiat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs contestatoarea care a susţinut că sentinţa este netemeinică şi nelegală, instanţa dând prioritate unei hotărâri de guvern, care este un act administrativ, faţă de prevederile explicite ale unei legi organice – Codul muncii.

Curtea a respins recursul declarat de contestatoare ca nefondat, reţinând că A.N.R.E. este o autoritate publică, iar art.12 alin.1 al H.G.nr.1428/8.12.2009 a reglementat o nouă structură organizatorică a instituţiei, descrisă în anexa nr.2 a hotărârii.

Este real că în noua structură organizatorică apare un nou departament, prin comasarea a două departamente existente anterior, iar i intimata recunoaşte faptul că prin apariţia H.G.nr.1428/2009 şi a comasării celor două departamente au fost desfiinţate o serie de posturi, printre care şi cel ocupat de contestatoare, aceasta fiind trecută pe o funcţie de execuţie.

Solicitarea contestatoarei de a se anula Decizia nr.2901/2009 este în primul rând nefondată, deoarece această decizie este de aplicabilitate generală, pentru punerea în aplicare a unei hotărâri de guvern , care reproduce, la nivel de departamente, Anexa nr.2 a H.G.nr.1428/2008.

Modificarea structurii organizatorice a ANRE , ce a condus implicit şi la desfiinţarea postului de director al Direcţiei monitorizare piaţă ocupat de contestatoare, reprezintă atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea H.G.nr.1428/2008, iar prin comasarea celor două departamente a operat o modificare efectivă a posturilor, fondată pe o cauză reală şi serioasă, fiind fără echivoc faptul că noua structură organizatorică a condus la reducerea unui număr de posturi, comparativ cu cea anterioară, având loc şi desfiinţarea efectivă a locului de muncă al contestatoarei, fără nicio legătură cu persoana care ocupa acest post.

Măsurile de reorganizare, respectiv comasarea unor departamente , în înţelesul prev.art.65 din Codul muncii, au fost realizate în funcţie de oportunităţile unităţii astfel că nu pot fi cenzurate de către instanţa de judecată, fiind, aşa cum s-a mai precizat, apanajul exclusiv al unităţii angajatoare.
(Judecător Mirela Grigore)

[91] Încadrare în condiţii speciale potrivit prevderilor Legii nr. 226/2006. Atribuţii şi competenţe speciale reglementate de art.20 din Legea nr.19/2000, HG nr.1025/2003 şi Legea nr.226/2006 .