Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

[2] Contestaţie în anulare. Lipsa inculpatului arestat, internat în spitalul penitenciar, de la judecata unui recurs vizând menţinerea arestării preventive.
C. proc. pen., art. 386 lit. a şi b, art. 385¹¹
Nu sunt îndeplinite dispoziţiile 386 lit. a, şi nici cele de la litera b cod pr. penală, atunci când instanţa de recurs a fost nevoită să soluţioneze cauza în lipsa inculpatului arestat, din cauza stării de sănătate a acestuia, care nu a permis deplasarea la instanţă, dar acesta a fost încunoştinţat de proces, iar interesele sale au fost reprezentate de apărătorul desemnat din oficiu.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 65 din 24 ianuarie 2011.
Prin cererea înregistrată sub nr. 1103,18/42/2010 la data de 15.12.2010, contestatorul inculpat R. M., în temeiul art. 386 lit. a, b şi e C. proc. pen., a solicitat anularea deciziei 1114/04.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, susţinând, în esenţă că, la data la care s-a judecat recursul său împotriva încheierii de menţinere a arestării pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 280/114/2010, el a lipsit fiind internat în Spitalul Penitenciar Colibaşi, această unitate spitalicească refuzând să-l aducă la Curtea de Apel Ploieşti, fără un motiv justificat, starea sănătăţii sale fiind buna şi permiţându-i deplasarea la instanţă.

Prin încheierea din 03.12.2010, contestaţia a fost admisă în principiu, constatându-se îndeplinite dispoziţiile art. 391 al.2 C. proc. pen., sub aspectul respectării termenului, al invocării unor motive prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi al existenţei la dosar a dovezilor de care a înţeles să se folosească acest contestator.

Pentru soluţionarea pe fond a contestaţiei, curtea a dispus ataşarea dosarului nr.1103/42/2010 în care s-a pronunţat decizia a cărei anulare se solicită.

Examinând actele şi lucrările acestui dosar, în raport de susţinerile contestatorului şi de dispoziţiile art. 386 şi 392 C. proc. pen. incidente în speţă, curtea a constatat că această contestaţie în anulare este nefondată.

În primul rând, curtea a arătat că dispoziţiile art. 386 alin 1 lit. e C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză.

Acest caz de contestaţie în anulare prevede că este admisibilă cererea celui care a fost prezent la judecarea recursului, dar nu a fost ascultat, deşi acest lucru era obligatoriu, potrivit art. 385/14 alin.1/1 ori art. 385/16 alin.1 C. proc. pen. (după casare cu reţinere spre rejudecare, când nu a fost audiat de instanţa de fond sau de apel, ori când nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare). Ori, situaţia invocată de contestator este tocmai aceea că nu a fost prezent la judecarea recursului declarat de el împotriva unei încheieri interlocutorii de verificare şi menţinere a arestării sale preventive.

În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 386 alin.1 lit.a: „ când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii” şi lit. b C. proc. pen. „ când partea dovedeşte că la termenul la care a fost judecată cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare”, curtea apreciază că acestea au fost invocate corect de către contestator, însă dovezile existente la dosar arată că susţinerile acestuia sunt neîntemeiate.

Curtea constată că recursul inculpatului R. M. I. a primit termen de judecată la data de 01.11.2010, că acesta a luat cunoştinţă de termenul de judecată semnând dovada de citare la Spitalul Penitenciar Colibaşi unde se afla, iar unitatea spitalicească a înştiinţat instanţa de recurs, prin adresa nr. M 33692/01.11.2010 că, deţinutul este internat în acest spital penitenciar, se află sub tratament medical şi nu poate fi prezentat la termen, adresa fiind însoţită şi de referatul medical întocmit de medicul curant( filele 8 şi 9 dosar recurs).

Din încheierea din 01.11.2010 rezultă că instanţa de recurs a acordat termen la 04.11.2010 pentru prezentarea apărătorului ales al recurentului, avocat ales O.C., care confirmase că se va prezenta atunci când a fost contactat telefonic, însă la termen nu s-a înfăţişat în instanţă.

Pentru termenul din 04.11.2010, curtea constată că din nou inculpatul a luat cunoştinţa de noul termen fixat, semnând din spitalul penitenciar dovada de îndeplinire a procedurii de citare - fila 22 dosar, iar medicul penitenciarului a înaintat un nou referat medical din care rezultă că persoana privată de libertate este internată în spital şi nu poate fi prezentată în instanţă.

Instanţa de recurs, aflându-se în faţa acestei situaţii, a procedat la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 385/11 C. proc. pen., judecând recursul în lipsa inculpatului ce nu a putut fi prezentat din motive de sănătate, echivalente cu o situaţie de forţă majoră, dar în prezenţa apărătorului din oficiu care i-a susţinut motivele de recurs, avocatul ales neprezentându-se nici la acest termen.

In concluzie, curtea a constatat că în cauza nu sunt îndeplinite integral nici dispoziţiile art. 386 lit. a nici cele de la litera b C. proc. pen., întrucât instanţa de recurs a fost nevoită să soluţioneze cauza în lipsa inculpatului din cauza stării de sănătate a acestuia care nu a permis deplasarea la instanţă, dar acesta a fost încunoştinţat de proces, iar interesele sale au fost reprezentate de apărătorul desemnat din oficiu.

Faptul că acest contestator nu a fost prezentat din motive obiective la instanţa de recurs, nu afectează în nici un mod legalitatea deciziei a cărei anulare se solicită, aceasta pronunţându-se cu respectarea tuturor normelor de procedură ce prevăd soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei încheieri privind măsurile preventive şi cu garantarea dreptului la apărare al recurentului .

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 392 C. proc. pen., curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare.

[3] Decizie pronunţată de instanţa de recurs într-o contestaţie în anulare. Calea de atac împotriva deciziei.
C. proc. pen., art. 386 lit. a, b şi c, art. 392 alin. 4, art. 417
Având în vedere normele procesuale speciale privind judecarea contestaţiei în anulare şi a căii de atac, precum şi dispoziţiile legale generale referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, decizia dată de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare este definitivă, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 42 din 19 ianuarie 2011.
Prin decizia penală nr. 825 din data de 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul P. a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatorii SC CP SA şi MN, împotriva deciziei penale nr. 77/20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul P, prin care a fost admis recursul declarat de petentul DN împotriva sentinţei penale nr. 2004/25 septembrie 2007 a Judecătoriei P.

Prin aceeaşi decizie au fost obligaţi contestatorii să plătească statului cheltuieli judiciare în cuantum de câte 300 de lei fiecare.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, în motivarea contestaţiei, contestatorul MN a solicitat admiterea contestaţiei în anulare pe care a formulat-o, precum şi admiterea contestaţiei formulată de contestatoarea SC CP SA, desfiinţarea deciziei nr. 77/2010 a Tribunalului P, menţinerea ordonanţei nr. 4958/P/2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria P, a rezoluţiei prim procurorului nr. 3673/II/2/2006 şi rejudecarea recursului, fiind incidente cazurile prevăzute de art. 386 lit. a, b, c, d Cod procedură penală.

Contestatorul a mai precizat că la termenul din 06.01.2010 nu a fost citat la domiciliul din SUA, iar contestatoarea SC CP SA nu a fost citată la sediul din Bucureşti.

Contestatoarea SC CP SA a solicitat admiterea contestaţiei în anulare formulată, precum şi a celei formulată de contestatorul MN, desfiinţarea deciziei penale nr.77/2010 a Tribunalului P, menţinerea ordonanţei nr.4958/P/2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria P, a rezoluţiei nr. 3673/II/2/2006 a prim – procurorului, rejudecarea recursului, în temeiul disp. art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, menţinerea sentinţei Judecătoriei P nr.2004/2007 dată în dosarul nr.6659/281/2006.

De asemenea, tribunalul a analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei, conform art.391 alin.1 C.pr.pen., şi a constatat că, prin decizia penală nr.77/20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul P, a fost admis recursul declarat de petentul DN, a fost casată sentinţa penală nr.2004/25.09.2007 a Judecătoriei P şi, pe fond, în baza disp. art. 2781 alin. 8 lit. b Cod procedură penală, a fost admisă plângerea petentului formulată împotriva Ordonanţei Parchetului de pe lângă Judecătoria P cu nr. 4958/P/2003 din 21.09.2006 şi a Rezoluţiei nr. 2673/II/2/2006 din 15.01.2007 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria P, au fost desfiinţate ordonanţa şi rezoluţia atacate şi trimisă cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria P în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de intimaţii MD, MAC şi MN, şi efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. de art. 289, art. 291 şi art. 215 alin.1, 2, 3 Cod penal, potrivit considerentelor deciziei.

Cheltuielile judiciare avansate de stat la ambele instanţe au rămas în sarcina acestuia.

A fost înlăturată obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare şi a onorariului pentru apărători, dispusă de instanţa de fond în sarcina sa către intimaţii MN şi MAC.

A fost respinsă cererea de obligare a petentului la cheltuieli judiciare din faza de recurs către intimatul MAC, ca neîntemeiată.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit disp. art. 386 Cod procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împrejurare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 alin.1 lit. f-i1 C. pr. pen., cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 385/14 alin.11 ori art. 385/16 alin.1 Cod procedură penală.

Totodată, a reţinut că în cauza de faţă ipotezele legale prevăzute de acest text nu se regăsesc. Astfel, lit.a din art. 386 Cod procedură penală, prevede lipsa de procedură pentru termenul la care s-a judecat recursul. Recursul s-a judecat în cauză la termenul din data de 6 ianuarie 2010, când procedura de citare cu intimatul MN a fost îndeplinită, iar pronunţarea a fost amânată succesiv până la data de 20 ianuarie 2010, când Tribunalul P a pronunţat decizia nr.77 a cărei anulare se solicită.

A mai reţinut că nu este incident nici cazul de contestaţie în anulare prev. de art.386 lit.b Cod procedură penală, care prevede ipoteza imposibilităţii de prezentare şi de înştiinţare a instanţei.

În privinţa cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. c Cod procedură penală, acesta presupune o judecată pe fond, în care există o acţiune penală pusă în mişcare, or obiectul dosarului nr.16659/281/2006 l-a constituit o plângere împotriva soluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală, plângere întemeiată pe disp. art. 278/1 Cod procedură penală, în care practic nici nu se putea pronunţa soluţia încetării procesului penal.

De asemenea, tribunalul a reţinut că nici cazurile de contestaţie în anulare prev.de art.386 lit.d şi e Cod procedură penală nu sunt incidente în cauză, nu s-au pronunţat două hotărâri definitive împotriva unei persoane pentru aceeaşi faptă, iar legea nu prevede obligativitatea ascultării părţilor în cadrul procedurii prevăzute de art.2781 Cod procedură penală. Deşi contestatorul a indicat ca şi motiv de contestaţie în anulare că la termenul din data de 06.01.2010 nu a fost citat la domiciliul din SUA, iar contestatoarea SC CP SA nu a fost citată la sediul din Bucureşti, aceste aspecte nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare menţionate de acesta, respectiv lit.a, b, c sau e ale art. 386 Cod procedură penală.

Prin urmare, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatori.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii SC CP SA şi MN, arătând că motivele le vor depune la dosar după redactarea hotărârii atacate.

Deşi au fost legal citaţi şi, la solicitarea recurenţilor, instanţa de recurs a amânat soluţionarea cauzei pentru a da posibilitatea acestora să-şi angajeze apărători, la dosar nu au fost depuse motivele de recurs.

Curtea, verificând hotărârea atacată cu prioritate sub aspectul legalităţii exercitării acestei căi de reformare, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 392 alin. 4 Cod procedură penală, numai sentinţa dată în soluţionarea contestaţiei în anulare este supusă căilor ordinare de atac. În cazul contestaţiei în anulare formulată în temeiul art. 386 lit.a, b şi c Cod procedură penală – precum în cauza de faţă – instanţa de recurs este competentă să soluţioneze cererea, iar hotărârea acesteia se numeşte decizie.

Potrivit art. 417 Cod procedură penală, hotărârea instanţei de recurs este definitivă la data pronunţării acesteia când, printre altele, cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

Aşadar, în raport de normele procesuale speciale relative la judecarea contestaţiei în anulare şi a căii de atac, precum şi în raport de dispoziţiile legale generale referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, decizia dată de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare este definitivă, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ¹⁵ alin.l pct.1 lit.a teza a II-a Cod procedură penală, recursurile declarate de contestatorii SC CP SA şi MN au fost respinse ca inadmisibile, întrucât contestatorii au exercitat o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege.

În baza art. 192 alin. 2 şi art.193 alin.6 Cod procedură penală, contestatorii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către intimatul DN.
[4] Drept procesual penal. Partea generală. Acţiune civilă alăturată acţiunii penale. Calitatea procesuală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, întinderea obligaţiei de despăgubire şi titularii dreptului de a primi despăgubiri din partea Fondului.
În cadrul procesului penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate. Obligaţia de despăgubire ce incumbă în sarcina fondului nu exclude persoanele juridice române, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind reforma în domeniul sănătăţii, deci unităţilor spitaliceşti care au suportat cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată victimei, aceste persoane juridice fiind îndreptăţite la plata acestor despăgubiri întrucât nu sunt excluse de niciuna din dispoziţiile legale care reglementează acordarea de despăgubiri de către Fond, aceste dispoziţiile nefăcând vreo distincţie între persoanele fizice sau juridice ce beneficiază de despăgubiri din partea fondului, astfel că inclusiv unităţile spitaliceşti pot fi titularele obligaţiei de despăgubire.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 240 din 28 februarie 2011.
Prin sentinţa penală nr. 2160/21.12.2010 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în baza art.184 alin. 2 şi alin. 4 C. pen., cu aplicarea art. 320 ¹ alin.7 C. proc. pen., inculpatul I.R., a fost condamnat la pedeapsa de 1(un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă din data de 01.04.2006, parte vătămată P.D.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 4 al.1 lit. a C.p.

În baza art. 85 alin 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art. 320/1 alin.7 C. proc. pen, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, faptă din 01.04.2006.

Cu aplic. art. 71 şi art. 64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art. 320/1 alin.7 C. proc. pen, inculpatului I.R. s-a aplicat pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, faptă din 01.04.2006.

Cu aplic. art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prevăzute de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 89 alin. 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art.320/1 alin.7 C. proc. pen, inculpatul I.R. a fost condamnat la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, faptă din 01.04.2006.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prevăzute de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 33 lit.a C.pen. rap. la art. 34 lit.b C.pen, s-au contopit pedepsele anterior arătate, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 (doi) ani, la care adaugă un spor de 1(un) an, în final inculpatul Iacob Romică urmând ca în final acesta să execute pedeapsa de 3(trei) ani închisoare.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În temeiul art. 861 al. 2 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C.pen.

În temeiul art.71 al.5 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art. 863 C.p. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul I.R. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova în conformitate cu programul de supraveghere stabilit de această instituţie;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului I.R. asupra disp. art. 864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din prezenta hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă.

În baza art.14 rap. la art. 346 alin. 1 C. proc. pen., art. 998, art. 999, art. 1000 C.civ., rap. la art. 251 din Legea nr.31/2000 şi la art. 313 din Legea nr.95/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni şi s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata către acesta a sumei de 584,20 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.D.

În baza art.17 alin. 3 C. proc. pen., raporata la art. 346 alin.1 C. proc. pen., raportat la art.998, art. 999, art.1000 C.civ., raportata la art. 25/1 din Legea nr.31/2000, partea responsabilă civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii,a fost obligată la plata către partea vătămată P.D. a sumei de 5000 lei reprezentând daune morale.

S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, str. Găgeni, nr.100, jud. Prahova, nu se constituie parte civilă în cauză.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, că la data de 01.04.2006, în jurul orelor 20.00, inculpatul I.R., a condus pe drumurile publice, fără a poseda permis de conducere, respectiv pe raza localităţii T. din judeţul Prahova, o motocicletă marca CZ neînmatriculată, accidentând grav pe minora P.D. provocându-i leziuni ce au necesitat 90-100 zile de îngrijiri medicale care i-au pus în primejdie viaţa, după care, fără încuviinţarea organelor de poliţie, a părăsit locul accidentului.

A mai reţinut instanţa de fond că, prezent personal în faţa instanţei, la termenul de judecată din data de 14.12.2010, inculpatul a arătat că recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa, solicitând judecarea în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa, în temeiul art. 320/1 C. proc. pen., admiţând cererea sa, partea vătămată neprezentându-se la vreun termen de judecată, Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni, constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 584,20 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.D., fiind ataşată fişa de cazier judiciar a inculpatului.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată, au fost avute în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, prevederile art. 320/1 C. proc. pen., modalitatea concretă de săvârşire a faptei, precum şi atitudinea inculpatului din cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, acesta recunoscând fapta săvârşită, totodată reţinând că nu este cunoscut cu antecedente penale, a arătat că doreşte să achite prejudiciul provocat părţii vătămate, motive pentru care pedeapsa a fost orientată spre minimul special prevăzut de lege, respectiv de 1 an închisoare.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile instanţa de fond făcând aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi aplicarea art. 25/1 din Lege 31/2000, art.313 din Legea 95/2006 precum şi în raport de decizia nr.3/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie pe calea recursului în interesul legii, a constatat ca fiind întemeiată pretenţiile civile, astfel că a obligat partea responsabilă civilmente – Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale către partea vătămată P.D., precum şi la plata sumei de 584,20 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare pentru aceeaşi parte vătămată, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal, partea responsabilă civilmente Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte greşita soluţionare a laturii civile.

A susţinut recurenta, în esenţă, că în mod greşit a fost exonerat inculpatul de răspundere civilă, fiind antrenată în mod greşit obligarea la dezdăunare exclusivă a recurentei, solicitându-se ca prim motiv de recurs obligarea inculpatului la plata despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate şi deci, antrenarea răspunderii sale civile delictuale, urmând ca recurenta să fie obligată „in solidum” cu inculpatul şi nu singură.

Din acest punct de vedere s-a susţinut că decizia în interesul Legii nr. 3/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie consacră de fapt principiul disponibilităţii, reţinându-se că fondul de Protecţie a Victimelor Străzii poate fin obligat singur la plata despăgubirilor, instituindu-se deci, o facultate şi nu o obligaţie sub acest aspect.

S-a mai invocat ca argument şi faptul că această decizie nu este în măsură să înlăture prevederile art. 998-999 C.civil, în cazul în care acestea sunt invocate pentru atragerea răspunderii civile delictuale, inculpatului incumbându-i obligaţia principală privind plata despăgubirilor, în acest sens, fiind consacrate şi prevederile art.11 alin. 2 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.1/2008, potrivit cărora Fondul are calitatea de garant al obligaţiei de despăgubire, răspunderea civilă a inculpatului fiind în continuare angajată.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte greşita obligare a recurentei la plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea spitalicească ce a acordat asistenţă medicală victimei infracţiunii, susţinându-se că tratamentul medical este suportat de Sistemul asigurărilor sociale de sănătate în baza contribuţiilor sociale obligatorii încasate.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că în speţă sunt aplicabile disp. art. 27 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3108/2005 şi respectiv art.5 alin-.4 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.1/2008, dispoziţii conform cărora „nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate sau în baza legii, nu are dreptul să solicite de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate”.

Faţă de acest motiv de recurs s-a solicitat excluderea din obligaţia de despăgubire a Fondului, a cheltuielilor de spitalizare.

În fine, cel de-al treilea motiv de recurs, vizează lipsa recunoaşterii dreptului de regres al Fondului susţinându-se că prin obligarea exclusivă a acestuia la repararea prejudiciului creat, prima instanţă nu a răspuns solicitării recurentei de a recunoaşte dreptul de regres pe care îl are fondul după plata despăgubirilor, contra persoanelor responsabile pentru crearea prejudiciului, conform art. 25/1 din Legea 32/2000 şi art. 28 din Ordinul C.S.A. nr.3108/2005.

În raport de acest motiv de recurs, s-a solicitat a se preciza în mod expres în conţinutul deciziei obligaţia persoanelor responsabile de a rambursa Fondului despăgubirile achitate.

Curtea a constatat că recursul este nefondat.

În privinţa soluţionării laturii penale, s-a constatat că instanţa de fond a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul-intimat a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, cât şi săvârşirea acesteia, cu vinovăţie în forma cerută de lege , de către acesta.

Instanţa de recurs a apreciat că în mod judicios instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în producerea evenimentului rutier soldat cu vătămarea corporală a victimei, observându-se că, aşa cum s-a precizat mai sus, culpabil fiind în mod exclusiv, deoarece raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a clarificat pe deplin dinamica accidentului precum şi posibilităţile legale de evitare a acestuia de către părţile implicate.

Pe de altă parte, în faţa primei instanţe inculpatul a uzat de aplicarea art. 320/1 C. proc. pen., astfel încât Curtea reţine că sub aspectul laturii penale soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, fiind în întregime confirmată prin mijloacele de probă administrate.

Cât priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, aspect care constituie obiect al criticii cu care a fost investită instanţa de recurs, curtea a constatat că prima instanţă a realizat o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale care consacră repararea prejudiciului creat ca o consecinţă a faptei ilicite ce constituie infracţiune, dar şi prin prisma deciziei pronunţată de către instanţa supremă, pe calea recursului în interesul legii.

Astfel prin decizia nr. 3/15 iunie 2010 pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite, admiţându-se recursul în interesul legii s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art. 25/1 din Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, coroborate cu art. 24 C. proc. penală, că în procesul penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.

Această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 414/2 alin.3 C. proc. pen., ea a fost în mod judicios aplicată de către prima instanţă, în soluţionarea laturii civile a cauzei.

Curtea a observat aşadar că primul ca şi cel de-al treilea motiv de recurs referitoare la antrenarea răspunderii exclusive a recurentei la plata despăgubirilor civile sunt nefondate, atâta vreme cât această decizie stabileşte în mod expres că Fondul poate fi obligat singur la plata despăgubirilor, excluzându-se în mod expres şi neîndoielnic obligarea acestuia în solidar cu inculpatul la plata acestor despăgubiri, prin formularea dispozitivului deciziei de maniera „poate fi obligat singur iar nu în solidar cu inculpatul”.

Din acest punct de vedere Curtea a constatat, că nu se mai pot face discuţii asupra calităţii Fondului de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi nici asupra obligării exclusive a acesteia la plata despăgubirilor civile stabilite în favoarea minorei victimă a accidentului, câtă vreme se exclude în mod indubitabil obligarea inculpatului în solidar cu Fondul la plata acestor despăgubiri.

Nici motivarea acestei decizii nu este de natură să ducă la o altă concluzie dat fiind faptul că a fost valorificată legislaţia comunitară în domeniu, respectiv Directiva 2009/103/CE, în raport de care, prin analizarea legislaţiei interne, s-a ajuns la consacrarea legală a obligării Fondului la plata acestor despăgubiri, singur, astfel cum se precizează şi în partea finală a considerentelor acestei decizii în interesul legii.

Aşa fiind, critica formulată în primul motiv de recurs a fost apreciată ca nefondată, în raport de decizia evocată mai sus, iar critica din cel de-al treilea motive de recurs privitoare la faptul că instanţa de fond nu a stabilit dreptul de regres al Fondului împotriva inculpatului ca autor al accidentului, este de asemenea, nefondată, faţă de considerentele sus amintitei decizii în interesul legii.

Sub acest aspect Curtea a constatat că, art.13 din Legea nr.32/2000 stabileşte că după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.

Acesta constituie izvorul legal al dreptului de regres conferit Fondului şi prin urmare, acest drept de regres nu are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el decurge din însăşi dispoziţiile legale.

Pe de altă parte, chiar sus amintita decizie în interesul legii face trimitere la acest drept de regres, concluzionându-se că după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate îndreptându-se împotriva inculpatului autor al accidentului pentru recuperarea despăgubirilor achitate.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu se impune reformarea hotărârii primei instanţe sub acest aspect, câtă vreme obiectul judecăţii şi deci al sesizării instanţei este limitat la aspectele prevăzute de art.317 C. proc. pen., şi nu la aspectele ce intervin ulterior rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cursul procesului penal, iar problema regresului împotriva autorului accidentului are izvor şi temei legal, constituind în plus, un aspect ce excede limitelor sesizării instanţei.

Nici cel de-al doilea motive de recurs care vizează greşita obligare a Fondului la plata cheltuielilor de spitalizare nu este întemeiat, întrucât instanţa de fond a stabilit atare obligaţie având în vedere disp. art. 25/1 din Legea nr.32/2000 potrivit cărora scopul Fondului este de a despăgubi persoanele păgubit prin accidente în situaţia în care, vehiculul ce a provocat accidentul nu a fost identificat sau proprietarul acestui vehicul nu avea asigurare de răspundere civilă, deşi avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.

În speţă, una dintre situaţiile prevăzute de acest text legal este fără dubiu, incidentă în speţă, atâta vreme cât inculpatul-intimat nu încheiase asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală pentru motocicleta care a provocat accidentul.

Curtea a mai observat că potrivit art. 313  alin.1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către casele de asigurări şi constituie venituri ale fondului de asigurări sociale de sănătate.

În legătură cu temeiul legal invocat de către recurentă sub acest aspect, Curtea constată că ordinul 3108/2005 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a fost abrogat încă de la data de 16.08.2006 prin ordinul 113.127 al aceluiaşi emitent şi publicat în Monitorul Oficial nr.733/28.08.2006.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin.1 din Ordinul 113.127/16.08.2006 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de autovehicule produse pe teritoriul României se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului.

De asemenea, conform art. 5  alin.1 din Ordinul 113.127/2006 au dreptul să beneficieze de despăgubiri din Fond persoanele fizice şi juridice române.

În raport de textele legale evocate mai sus, Curtea a concluzionat că obligaţia de despăgubire ce incumbă în sarcina fondului nu exclude persoanele juridice române, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind reforma în domeniul sănătăţii, deci unităţilor spitaliceşti care au suportat cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată victimei, aceste persoane juridice fiind îndreptăţite în baza textelor de lege amintite, la plata acestor despăgubiri întrucât nu sunt excluse de niciuna din dispoziţiile legale care vizează acest aspect.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât însăşi dispoziţiile amintite mai sus nu fac vreo diferenţă între persoanele fizice sau juridice ce beneficiază de despăgubiri din partea fondului, rezultă că inclusiv unităţile spitaliceşti pot fi titularele obligaţiei de despăgubire, urmând ca de o manieră similară să se facă aplicarea dreptului de regres al Fondului împotriva persoanei vinovate.

Aşa fiind, Curtea a constatat că prima instanţă în mod judicios a procedat la stabilirea obligaţiei de dezdăunare ce incumbă Fondului, în favoarea unităţii spitaliceşti, critica fiind, sub acest aspect, neîntemeiată.