Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

[6] Sarcina probei. Prezumţia de nevinovăţie. Achitarea inculpatului.
C. proc. pen., art. 5², art. 65 alin. 1, art. 66 alin. 1
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, învinuitul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie şi nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Prin urmare, hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, potrivit regulii in dubio pro reo, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 245 din 28 februarie 2011.
Prin sentinţa penală nr.27/11.02.2008 pronunţată de Judecătoria G în dosarul nr.393/232/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului RR la două pedepse de câte 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.192 alin.2 Cod penal şi art.217 alin.1 şi 4 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă au fost contopite cele două pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare, în regim de detenţie cu interzicerea drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

De asemenea, inculpatul a fost obligat să-i plătească părţii civile ŞRsuma de 12.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse, iar statului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul.

Prin decizia penală nr.119/16.06.2008, Tribunalul D a admis apelul inculpatului, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza în vederea rejudecării către aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul D a reţinut, în esenţă, că sentinţa este lovită de nulitate absolută, deoarece prima instanţă a ignorat etapa dezbaterilor prevăzută de art.340 C.pr.pen., care nu s-a desfăşurat în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi publicitate, instanţa de fond nefăcând decât să amâne pronunţarea pentru depunerea de concluzii scrise.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei G, iniţial sub nr.2464/232/2008 şi ulterior sub nr.1139/232/2009, ca urmare a admiterii unei cereri de abţinere a judecătorului fondului şi a unei noi repartizări aleatorii.

După rejudecarea cauzei, Judecătoria G a dispus achitarea inculpatului RR pentru infracţiunile prevăzute de art.192 alin.2 şi art.217 alin.1 şi 4 Cod penal, prin sentinţa penală nr.60/26.02.2010, reţinând că faptele nu au fost săvârşite de către inculpat.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art.346 alin.3 C.pr.pen., s-a luat act că părţile vătămate nu s-au mai constituit părţi civile şi, în baza art.192 pct.1 lit.a C.pr.pen., au fost obligate părţile vătămate la câte 30 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probele administrate în timpul urmăririi penale, în timpul cercetării judecătoreşti şi în rejudecarea după casare, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cauză nu există probe certe de vinovăţie a inculpatului sub aspectul săvârşirii celor două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, respectiv pătrunderea pe nedrept în locuinţa părţilor vătămate ŞR şi TG şi incendierea unei părţi din locuinţa acestora.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor GM, IA, MI, MS, AF, MV, EM şi TC, în noaptea în care a avut loc incendiul inculpatul s-a aflat în locuinţa sa, fiind sub influenţa alcoolului.

A mai reţinut că nu există nicio certitudine că petele de pe frunze au apărut la data incidentului, iar asemănarea compoziţiei chimice a petelor cu produsul petrolier din recipientul de plastic găsit în gospodăria inculpatului nu constituie o probă concludentă, câtă vreme nu se exclude asemănarea cu orice alt produs de tip petrolier, în condiţiile în care sticla din plastic a fost găsită într-o magazie din locuinţa inculpatului lângă o sobă, destinaţia fiind clară, iar, potrivit declaraţiei martorului EM, mai multe persoane de pe strada unde locuieşte acesta şi părţile vătămate folosesc astfel de materii pentru aprinderea focului în gospodărie.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere şi constatarea tehnico-ştiinţifică ce a fost încuviinţată inculpatului în faza cercetării judecătoreşti, din care a reţinut că nu se poate stabili cu certitudine data de când este uleiul pe frunzele din curtea imobilului părţii vătămate, dar s-a constatat că acesta nu corespunde cu cel găsit la inculpat acasă, considerând că nu sunt concludente în sensul dovedirii pătrunderii pe nedrept şi a incendierii locuinţei părţii vătămate, astfel încât a dispus achitarea condamnatului întrucât faptele nu au fost săvârşite de către acesta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria G, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, în esenţă, că prima instanţă a reţinut declaraţiile unor martori rude apropiate cu inculpatul sau prieteni şi nu a ţinut cont de subiectivismul acestora şi nici de contradicţiile evidente aflate în declaraţiile date. De asemenea, a înlăturat şi nu a ţinut cont de probele ştiinţifice administrate, respectiv de constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată de Serviciul de Expertize Fizico Chimice, care concluzionează că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinutul în materialul plastic ridicat de la inculpat, de procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2006 întocmit de unitatea de pompieri care a ajutat la stingerea incendiului şi care a stabilit clar că incendiul s-a datorat unor cauze intenţionate, de declaraţia martorului GM, care a arătat că inculpatul i-a spus că se va răzbuna dacă va fi dat afară din casă de partea vătămată.

Prin decizia penală nr.232/23.11.2010, Tribunalul D a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria G, reţinând că aflarea adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei, criteriul determinant în aprecierea probelor reprezentându-l forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe ţinând seama de întregul material probator administrat la urmărirea penală şi de cel administrat nemijlocit în şedinţă publică.

Coroborând probele administrate în cauză cu ocazia rejudecării, tribunalul a constatat, ca şi instanţa de fond, că acestea converg către nereţinerea vinovăţiei inculpatului.

Astfel, tribunalul a reţinut că, deşi prin actul de inculpare se reţine că în noaptea de 1 iulie 2006 partea vătămată a sesizat prezenţa fără drept a inculpatului în domiciliul său şi la scurt în fânar a izbucnit un incendiu ce a cuprins acoperişul casei, procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2007 a concluzionat că incendiul s-a datorat unei cauze intenţionate, iar raportul de constatare că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie chimică asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în recipientul de material plastic ridicat din domiciliul inculpatului, instanţa de fond a reanalizat întregul material probator, conform art.62, 63 şi 65 C.pr.pen., şi a constatat că inculpatul nu este autorul faptelor reţinute în sarcina sa.

A mai reţinut că situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare a fost stabilită de organele de urmărire penală pe baza plângerii persoanelor vătămate, procesul-verbal de intervenţie, procesul-verbal de începere a urmării penale, declaraţii RR, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, percheziţie domiciliară, planşe foto, declaraţii martori. Cu ocazia rejudecării, prima instanţă a introdus în cauză în calitate de parte vătămată, pe TG, a fost reaudiat inculpatul şi martorii GM, IA, MI, MS, AF, MV, EM, TC.

Prima instanţă reţine că în noaptea de 1 iulie 2006, în jurul orei 0245, partea vătămată a declarat că ar fi sesizat prezenţa inculpatului în domiciliul său, l-a întrebat unde se duce, după care a intrat în casă şi, ieşind afară după aproximativ 5 minute, a observat o flacără în podul fânarului, care s-a extins rapid, însă cu ocazia confruntării cu inculpatul partea vătămată a menţionat că atunci când l-a întrebat pe inculpat unde se duce acesta i-a răspuns doar că ştie el, însă nu a răspuns întrebării inculpatului cu privire la faptul că nu a strigat după ajutor în contextul arătat.

În acest context, este greu de înţeles de ce partea vătămată nu ar fi relatat acest lucru fiului său, care a ajutat la stingerea incendiului, dar nu a aflat cine a incendiat imobilul, la faţa locului negăsindu-se nicio urmă care să-l incrimineze pe inculpat, contrazicând şi declaraţia celeilalte părţi vătămate, care a menţionat că îl bănuieşte pe inculpat pentru faptul că ar fi lăsat urme de vopsea de culoare roşie pe porcul din gospodărie.

Tribunalul a mai reţinut că martorii IA şi GM au confirmat susţinerile părţii vătămate TG, în sensul că inculpatul ar fi ameninţat după despărţirea de aceasta că-i va pune foc la casă, însă aceste declaraţii nu pot fi considerate probe incriminatoare sub aspectul infracţiunii de distrugere pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, ci doar simple indicii care nu se coroborează cu probele ştiinţifice administrate în cauză.

Procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2006 stabileşte ca sursă de aprindere flacăra unui chibrit, însă nu menţionează datele în baza cărora s-a ajuns la o asemenea concluzie.

Cercetarea la faţa locului de a doua zi relevă că au fost identificate pete de culoare neagră cu un miros de produs petrolier pe două frunze aflate pe gardul din plasă ce desparte grădina locuinţei lui ŞR de cea a vecinului său EM.

Au fost ridicate şi probe de sol din grădina locuinţei, care au fost comparate cu solul prelevat de pe tălpile încălţămintei ridicate de la locuinţa inculpatului, însă expertul criminalist a menţionat în raportul de expertiză că probele de sol au caracteristici fizico-chimice diferite.

De asemenea, martorii care au fost audiaţi în cauză cu ocazia rejudecării au confirmat că inculpatul a consumat mult alcool în preziua incendiului, iar distanţa între localitatea de domiciliu – GF şi G este de aproximativ 5 km, fiind inexplicabil cum inculpatul ar fi ajuns noaptea în gospodăria părţilor vătămate din G şi ar fi produs incidentul în jurul orei 0200, în condiţiile în care inculpatul a fost găsit în domiciliul său din GF în ziua de 2 iulie 2007, de organele de poliţie care au efectuat percheziţia domiciliară.

Totodată, raportul de expertiză tehnică întocmit la urmărirea penală, care a concluzionat că solul prelevat de pe tălpile teneşilor inculpatului prezintă caracteristici fizico-chimice diferite de solul ridicat din grădina locuinţei părţilor vătămate, coroborat cu constatarea tehnico-ştiinţifică completată în faza cercetării judecătoreşti, din care rezultă că nu se poate stabili cu certitudine data de când este uleiul pe frunzele din curtea imobilului părţilor vătămate, constatându-se că acesta nu corespunde cu cel găsit la inculpat acasă, converg către nereţinerea vinovăţiei inculpatului.

Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că în cauză sunt temeiuri de achitare, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c Cod proc.pen., aşa cum a reţinut prima instanţă, întrucât ansamblul probator nu a dovedit că inculpatul este autorul faptelor reţinute în actul de inculpare.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă analiză a probelor administrate în cauză atunci când a dispus achitarea inculpatului, reţinând că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi bazeze convingerea privind vinovăţia inculpatului pe probe certe, sigure, or, în cauză, probele în acuzare nu au caracter cert, lăsând loc incertitudinii cu privire la vinovăţia inculpatului, aspect ce activează un complement al prezumţiei de nevinovăţie, respectiv regula orice dubiu este în favoarea inculpatului.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, menţinând soluţia primei instanţe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul D şi partea vătămată ŞR, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului său Parchetul de pe lângă Tribunalul D a arătat, în esenţă, că prima instanţă şi instanţa de apel nu au ţinut cont de probele administrate în cauză, respectiv de constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, din care rezultă că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în materialul plastic ridicat de la inculpat.

De asemenea, nu au ţinut cont de declaraţia părţii vătămate şi de cea a martorului GM, audiat în faza de urmărire penală, care a declarat că l-a auzit pe inculpat proferând ameninţări la adresa părţii vătămate şi a fiicei sale, în sensul că se va răzbuna pe aceştia şi le va da foc la casă. Situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare este confirmată şi de martorii IA, ŞI şi PT.

A mai arătat că prin coroborarea probelor administrate, chiar în condiţiile în care acestea sunt indirecte, se ajunge la concluzia că inculpatul este cel care a pătruns fără drept în domiciliul părţii vătămate, provocând incendierea locuinţei.

Nu poate fi primită apărarea inculpatului, însuşită şi de Tribunalul D, potrivit căreia acesta nu avea posibilitatea să se afle la acea oră înaintată la domiciliul părţii vătămate. În acest sens au fost audiaţi martorii MI (fosta soţie a inculpatului), MS (fostul socru), RR şi RA (copii săi), care au susţinut în depoziţiile lor că inculpatul în seara respectivă a consumat băuturi alcoolice în exces, întorcându-se de la o pomană, după care a adormit.

Există numeroase contradicţii, în depoziţiile acestora, contradicţii vizând fie camera unde a dormit inculpatul, fie ora la care acesta s-a culcat, fie părăsirea ori nu în acea noapte a incintei imobilului.

Astfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul D apreciază că aceste declaraţii sunt nesincere necoroborându-se cu alte probe care să susţină în mod temeinic versiunea inculpatului. Aflarea adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei.

Prin urmare, criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, or în acest caz s-a făcut pe deplin dovada existenţei celor două infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, tribunalul nefăcând o justă analiză a probelor administrate atunci când a concluzionat că inculpatul trebuie achitat.

Faţă de cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, respectiv condamnarea inculpatului pentru comiterea celor două infracţiuni.

Partea vătămată ŞR a arătat în cererea de recurs că motivele le va depune printr-un memoriu separat.

Deşi au fost legal citate, părţile vătămate ŞR (recurent) şi TG (intimat) nu s-au prezentat în instanţă, însă au depus la dosar o cerere comună, prin care au arătat că nu se pot prezenta din motive de sănătate şi doresc soluţionarea dosarului, fără a preciza motivele de recurs.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurenţi şi în limitele art.3856 alin.1 şi 2 C.pr.pen., a constatat că recursurile declarate sunt nefondate, întrucât situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate.

Cu privire la motivele invocate în recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul D, Curtea a reţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ţinut cont de toate probele administrate în cauză, inclusiv de cele ştiinţifice, coroborând aceste probe cu declaraţiile părţii vătămate, cu cele ale inculpatului şi cu cele ale martorilor audiaţi.

Astfel, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006 întocmit de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, concluzionează că uleiul mineral descoperit pe frunze are o compoziţie chimică asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în recipientul din material plastic ridicat de la inculpat.

Potrivit adresei nr.341876/SEFC/SM emisă de directorul Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la solicitarea instanţei de fond, în vederea completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006, nu se poate stabili tipul uleiului mineral de pe frunzele înaintate şi nici nu se poate stabili dacă petele de pe frunzele analizate în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006 erau din data de 2 iunie sau nu.

De asemenea, din concluziile raportului de expertiză nr.209807/04.08.2006 întocmit de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, rezultă că solul prelevat de pe tălpile teneşilor ridicaţi de la inculpatul RR prezintă caracteristici fizico-chimice (nuanţa culorii, microstructură, compoziţie chimică) diferite de solul ridicat din grădina locuinţei părţii vătămate ŞR.

Procesul-verbal de intervenţie nr.31/02.07.2006 întocmit de Detaşamentul de Pompieri G stabileşte doar că sursa probabilă de aprindere a incendiului din noaptea de 01/02.07.2006 şi mijlocul care putea produce aprinderea este chibritul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte probele ştiinţifice, Curtea a reţinut că susţinerile Parchetului de pe lângă Tribunalul D sunt nefondate, aceste probe neconfirmând în vreun fel prezenţa inculpatului în imobilul părţii vătămate.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor GM, IA, ŞI şi PT, Curtea a reţinut că aceşti martori au arătat că au auzit de la părţile vătămate sau de la inculpat că acesta din urmă a afirmat că, în cazul în care va pleca de la domiciliul părţilor vătămate (unde a locuit în perioada iunie – august 2005 împreună cu concubina sa, partea vătămată TG), va da foc casei acestora dacă nu va fi despăgubit cu o anumită sumă de bani pentru activităţile prestate în gospodărie în perioada în care a locuit acolo.

Aceste afirmaţii, în cazul în care ar fi adevărate, ar putea întruni eventual elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare, însă, necoroborate cu alte probe, nu pot duce la concluzia că inculpatul este persoana care a pătruns fără drept în domiciliul părţilor vătămate, provocând incendierea locuinţei acestora, având în vedere că aceiaşi martori au mai arătat şi faptul că inculpatul era cunoscut ca un consumator de băuturi alcoolice, motiv pentru care, la un moment dat, a şi plecat din casa concubinei sale.

Cu privire la declaraţiile martorilor MI, MS, RR şi RA, potrivit cărora inculpatul a consumat băuturi alcoolice în exces în ziua dinaintea incidentului, întorcându-se de la un parastas, Curtea a reţinut că acestea sunt numai aparent contradictorii, fiecare dintre martori relatând ceea ce îşi amintea în legătură cu camera în care a dormit inculpatul sau cu ora la care acesta s-a culcat ori cu privire la părăsirea locuinţei.

Totodată, având în vedere declaraţiile martorilor cu privire la consumul în exces de alcool de către inculpat, starea de ebrietate în care se afla acesta şi distanţa de aproximativ 5 km dintre locuinţa inculpatului, situată în comuna GF, şi cea a părţilor vătămate, situată în G, este puţin probabil ca inculpatul să fi ajuns pe timp de noapte în gospodăria acestora din urmă şi să fi provocat incendiul în jurul orei 0200, în condiţiile în care acesta a fost găsit la domiciliul său din GF în ziua de 02 iulie 2007, când organele de poliţie au efectuat percheziţia domiciliară.

De asemenea, Curtea a apreciat că nici declaraţiile părţilor vătămate nu pot fi avute în vedere în totalitate şi în mod absolut, ignorându-se starea de tensiune preexistentă între inculpat şi părţile vătămate, datorată relaţiei de concubinaj dintre partea vătămată TG şi inculpat, finalizată într-o manieră nu tocmai amiabilă, şi alungării acestuia din locuinţa părţilor vătămate.

Curtea a mai reţinut că partea vătămată ŞR nu a arătat care sunt motivele pentru care a declarat recurs, iar în cauză nu există cauze de nulitate a hotărârilor atacate care să fie invocate din oficiu.

În ceea ce priveşte sinceritatea martorilor MI, MS, RR, RA şi pretinsele contradicţii existente între declaraţiile acestora, precum şi necoroborarea acestor declaraţii cu alte probe care să susţină versiunea inculpatului, Curtea a reţinut că, potrivit art.65 alin.1 C.pr.pen., Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar potrivit art.66 alin.1 din acelaşi cod Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

De asemenea, înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete şi sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Deşi parchetul a susţinut că ambele instanţe – de fond şi de apel – au ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reţinerii nevinovăţiei acestuia în comiterea faptelor, prin ignorarea mai multor probe, Curtea a constatat că, dimpotrivă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor. Mai mult, după casarea cu trimitere, instanţa de fond, pentru a-şi forma propria convingere cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului, a reaudiat martorii şi a dispus admiterea de probe noi.

Curtea a mai reţinut că prin introducerea în Codul de procedură penală, prin Legea nr.281/2003, a art.52 privind prezumţia de vinovăţie, procesul penal a suferit modificări semnificative, menite să răspundă mai multor cerinţe, cum ar fi:

vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoana nevinovată;

la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, potrivit regulii in dubio pro reo, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul D şi de partea vătămată ŞR, iar în baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, a obligat-o pe aceasta din urmă la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

[7] Cale ordinară de atac inadmisibilă. Hotărâre definitivă.
C. proc. pen., art. 278¹, art. 417
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 108 din 02 februarie 2011.
Prin decizia penală nr.108 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr. 430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5237/120/2010.

La pronunţarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin decizia penală nr.430 din 29.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr.360 din 15 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe, reţinându-se că la data de 22.10.2010 contestatorul I.N. a solicitat anularea deciziei penale nr.360/15.10.2010 pronunţată de această instanţă în dosarul nr.4489/315/2010, cu motivarea că în trecut s-a judecat, sub aspect civil, pentru partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului I.I. cu alţi moştenitori ai acestuia din urmă, iar sentinţa pronunţată la soluţionarea partajului este nelegală, falsă, câtă vreme magistratul care a soluţionat cauza nu ar fi ţinut cont de toate componentele masei de împărţit, acestea fiind identificate de Parchetul Târgovişte, eroarea instanţei civile fiind asimilată de contestator cu admiterea cererii de contestaţie în anulare.

În susţinerea cererii contestatorul a adus precizări referitor la situaţia bunurilor de împărţit asupra cărora, din punctul său de vedere, nu există o soluţie definitivă, arătând, totodată, că doreşte să depună toate actele de proprietate existente pe numele defunctului I.I. şi care nu ar fi fost depuse la dosarul nr.6061/315/2005.

În vederea soluţionării cererii, tribunalul a dispus ataşarea dosarului nr. 4489/315/2010.

Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N., raportat la dispoziţiilor legale ce reglementează această cale extraordinară de atac dar şi a susţinerilor contestatorului, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, reţinând următoarele:

Prin sentinţa penală nr.280 din 23.06.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 4489/315/2010, a fost respinsă plângerea formulată de persoana vătămată I.N. împotriva rezoluţiei din 16.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, hotărâre confirmată de Tribunalul Dâmboviţa care, prin decizia penală nr.360/15.10.2010, a respins recursul declarat de aceasta.

Împotriva acestei decizii persoana vătămată I.N. a promovat contestaţie în anulare, constatându-se însă de către instanţă că aceasta este motivată pe aceleaşi argumente susţinute şi la promovarea recursului, respectiv aceleaşi nemulţumiri legate de partajarea bunurilor rămase de pe urma defuncţilor I.I. şi I.F., contestatorul arătând că instanţa civilă nu a respectat toate probele existente la dosar şi a pronunţat o hotărâre falsă.

Mai mult, s-a constatat de către tribunal că prezenta contestaţie a fost formulată fără a ţine cont de condiţiile prev. de art.386 şi urm. Cod proc. penală, cazurile invocate de contestator nefiind înscrise în nici unul din cele prevăzute în articolele de lege ce reglementează această cale extraordinară de atac.

Împotriva deciziei penale nr.430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.N. care a criticat soluţia pronunţată de nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele arătate în memoriul ataşat cauzei, filele 4 şi 6.

În şedinţa publică din 2 februarie 2011 Ministerul Public, prin reprezentant legal, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de contestatorul I.N., susţinând că a fost promovat împotriva unei hotărâri definitive.

Curtea, examinând cu precădere excepţia invocată, în raport de materialul probator administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art.129 din Constituţia României, revizuită, legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective de natură să satisfacă exigenţele cerute de art.1, art.5, art.6 şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Drept urmare, potrivit principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, Codul de procedură penală a reglementat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora precum şi cazurile de casare, nefiind permisă exercitarea lor nelimitată, respectiv, cât timp părţile ar fi nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.

În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi din acest motiv apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Verificând cauza dedusă judecăţii în raport de dispoziţiile constituţionale sus-arătate şi cele prev. de art.2 şi art.3851 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că excepţia invocată de procuror este pe deplin justificată, întrucât recursul declarat de contestator vizează o hotărâre definitivă, astfel că împotriva acesteia nu mai poate fi formulată o altă cale ordinară de atac.

Astfel, a rezultat din actele şi lucrările cauzei că prin decizia penală nr.360 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana vătămată I.N. împotriva sentinţei penale nr.280 din 23 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva actelor emise de procuror conform art.2781 Cod proc. penală, hotărâre împotriva căreia persoana nemulţumită de soluţia pronunţată era îndreptăţită să exercite o singură cale ordinară de atac, respectiv recursul, de care persoana vătămată a uzat.

Prin decizia penală nr.430 din 29 noiembrie 2010 a aceleiaşi instanţe a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ionescu Nicolae împotriva deciziei penale nr.360/15.10.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, hotărâre care, potrivit art.417 Cod proc. penală, este definitivă şi prin urmare, împotriva acesteia nu mai poate fi promovată o altă cale ordinară de atac, aşa cum a înţeles contestatorul prin cererea cu care a învestit Curtea de Apel Ploieşti, aşa încât, fiind vorba de un recurs la recurs, acesta a fost considerat inadmisibil şi respins, ca atare, conform art.38515 pct.1 lit.a) Cod proc. penală.