Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Cod proc. civ., art. 299 alin. 1, art. 282 alin. 2
Încheierile premergătoare întrucât preced hotărârea şi presupun luarea unor măsuri procesuale în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, pregătind darea hotărârii, sunt susceptibile de a fi criticate doar cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva sentinţei.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia nr. 436 din 1 martie 2011.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 5835/120/2010 reclamantul P A V a chemat în judecată Consiliul Judeţean D, prin Preşedinte, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat acesta la plata indemnizaţiei egală cu trei salarii de bază, urmare a pensionării sale, conform prevederilor art. 16 alin. 3 din Acordul colectiv de muncă încheiat între Consiliul Judeţean prin preşedinte şi salariaţi, înregistrat sub nr. 12021/31.12.2007, valabil cu 01.01.2008 .

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de pârât şi în baza art.99 alin.2 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, s-a transpus cauza la Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere precizările părţilor şi înscrisurile dosarului, din care a rezultat că reclamantul a avut calitatea de funcţionar public. Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, privind competenţa de soluţionare a cauzei de către Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul PAV.

Arată recurentul că obiectul cauzei este un conflict de drepturi care derivă din contractul colectiv de muncă şi nu din raportul de muncă în calitate de funcţionar public pe care a avut-o până la data pensionării.

Mai arată că obiectul litigiului îl constituie indemnizaţia egală cu trei salarii pe ultima lună, nefiind prevăzută în legea funcţionarului public, ci numai în contractul colectiv de muncă care trebuie să-şi producă efectul după pensionare şi nu în timpul activităţii.

De asemenea, în prezent recurentul nu mai are calitatea de funcţionar public, ci de pensionar. Astfel, fiind un conflict de drepturi, consideră că trebuia ca în componenţa completului de judecată să facă parte şi asistenţii judiciari.

În concluzie, apreciază că soluţia pronunţată pe calea excepţiei nu este legală, întrucât competentă în soluţionarea cauzei fiind Secţia Civilă.

Intimatul Consiliul Judeţean D, prin preşedinte, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că declinarea competenţei este temeinică şi legală faţă de calitatea de funcţionar public a reclamantului şi de dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici actualizată.

Curtea de Apel a respins recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de pârât şi în baza art.99 alin.2 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, s-a transpus cauza la Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere precizările părţilor şi înscrisurile dosarului, din care a rezultat că reclamantul a avut calitatea de funcţionar public. Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, privind competenţa de soluţionare a cauzei de către Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Prin încheierea mai sus-menţionată nu s-a realizat o declinare de competenţă în sensul art . 158 C.pr.civ. potrivit căruia „ când în faţa instanţei se pune în discuţie competenţa instanţei, aceasta este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”, declinare ce se pronunţă prin sentinţă, împotriva căreia se putea declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Prin Legea nr. 202/2010 au fost modificate aceste dispoziţii, pentru procesele şi cererile începute, respectiv formulate, după data de 25 noiembrie 2010, în sensul că „ dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională”.

În speţă, pe cale de încheiere premergătoare, s-a dispus nu declinarea competenţei de la o instanţă la alta ci doar transpunerea cauzei de la Secţia conflicte de muncă la Secţia comercială şi contencios administrativ, astfel că recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă este inadmisibil, nefiind reglementat de lege.

Dispoziţiile art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă incidente în materia recursului fac trimitere la dispoziţiile art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Denumite încheieri premergătoare întrucât preced hotărârea, încheierile de şedinţă având un asemenea caracter presupun luarea unor măsuri procesuale în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, pregătind darea hotărârii. Astfel de încheieri sunt susceptibile de a fi criticate cu ocazia exercitării căilor de atac doar odată cu fondul.

Este şi cazul încheierii de şedinţă din data de 15 decembrie 2010 prin care s-a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată şi , pe cale de consecinţă, s-a dispus transpunerea cauzei la secţia comercială şi contencios administrativ .
(Judecător Simona Lazăr)


[93] Recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care contractul de muncă a fost suspendat.
Legea nr. 3/1977, art. 9

Legea nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat, art. 9 alin. 2, art. 10
Pentru asimilarea unor perioade necontributive drept vechime în muncă în sistemul asigurărilor sociale de stat este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la pensie . Vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la pensie .
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia nr. 311 din 15 februarie 2011.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2409/105/2010, reclamanta G A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, obligarea acesteia la recunoaşterea perioadei 07.10.1987 - 30.06.1992 în care a fost angajată la SC U SA Ploieşti şi în care a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil conform art.129 Codul muncii şi art.9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, ca vechime neîntreruptă în muncă, respectiv 4 ani 8 luni şi 24 zile şi, în consecinţa, recunoaşterea acestui drept şi obligarea pârâtei la stabilirea pensiei de invaliditate ce i se cuvine reclamantei, că urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă conform deciziei nr.2445/12.06.2009, precum şi obligarea pârâtei la plata retroactivă a pensiei de invaliditate începând cu luna iunie 2009.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că după perioada în care a avut contractul de muncă suspendat, potrivit celor de mai sus, reclamanta, deşi a solicitat reangajarea, nu a fost reîncadrata în munca, aşa cum rezultă din adresa nr. 011/1836/03.07.1992 emisă de societatea angajatoare şi a beneficiat de ajutor de şomaj în perioada 26.10.1992-23.07.1993, iar ulterior, prin decizia nr. 2445/12.06.2009 emisă de Comisia de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă nr.3 Ploieşti, s-a constatat pierderea totala a capacităţii de muncă

A mai arătat reclamanta că prin adresa nr.1768/04.05.2009 s-a cerut CJPAS Prahova stabilirea vechimii sale în muncă ce a fost calculată la 8 ani şi 16 zile, în loc de 12 ani 9 luni şi 10 zile, fapt total greşit faţă de prev.art.10 lit.a din Legea nr.1/1970.

Astfel, a arătat reclamanta că perioada de 4 ani 8 luni şi 24 zile nu i-a fost considerată vechime neîntreruptă în muncă, aşa cum era firesc, pentru că pensia de invaliditate să-i fie calculată în raport de întreaga activitate începând cu iunie 2009, la zi.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii că neîntemeiată.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.1447 din 11 noiembrie 2010. a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în perioada 07.10.1987 -30.06.1992, reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil, astfel încât instanţa a reţinut că potrivit art.37 din Legea nr.19/2000, „în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art.5 al.1 pct.4 şi 5 şi alin.2.”

Instanţa de fond a arătat că această lege a intrat în vigoare la data de 01.04.2001 motiv pentru care, la capitolul Dispoziţii tranzitorii, au fost reglementate perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor.

Astfel, potrivit art.160 din aceeaşi lege, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi, constituie stagiu de cotizare, noţiune diferită de vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate de care vorbeşte reclamanta.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.3 din Legea nr. 3/1977, esenţial pentru valorificarea unei perioade ca vechime în muncă la stabilirea pensiei este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat, sens în care este evident că în perioada 07.10.1987 - 30.06.1992, când reclamanta a avut contractul de muncă suspendat, aceasta nu a contribuit la asigurările sociale de stat.

Împrejurarea că noţiunea de vechime în muncă este diferită de cea de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate este relevată de disp.art.137 din Legea nr. 10/1972 (Codul muncii), care prevede următoarele tipuri de vechime: vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau profesie, text de lege avut în vedere, astfel cum era în vigoare în intervalul solicitat de reclamanta a fi reţinut că vechime în muncă.

În acelaşi sens sunt şi disp.art.12 din Legea nr.1/1970 care cuprinde beneficiile vechime neîntrerupte în aceeaşi unitate, de unde rezultă concluzia că fiecare categorie de vechime conferă drepturi distincte.

A mai reţinut instanţa de fond că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului are o reglementare distinctă în legislaţie, atât în cea în vigoare la momentul dedus judecăţii, cât şi în cea actuală, astfel încât potrivit art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, beneficiau de vechime în munca ca angajate cu norma întreagă femeile care-şi îngrijeau copiii până la vârsta de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.

Aceste prevederi se regăsesc în disp.art.158 din Legii nr.10/1972 din care instanţa a constatat că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile acestor texte de lege pentru a beneficia de recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care a avut contractul de muncă suspendat.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.

Susţine că intimata face confuzie între noţiunea de vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, susţinând că vechimea neîntreruptă nu ar fi asimilată şi vechimea în muncă.

Mai susţine recurenta că a beneficiat de prevederile art.129 Codul muncii, coroborat cu art.8 şi 9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, potrivit cărora perioada de timp cât a avut contractul de muncă suspendat pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la vârsta de 7 ani constituie vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, implicit şi vechime în muncă.

De asemenea, arată că este îndreptăţită să i recunoască vechime în muncă întreaga perioadă de 4 ani, 8 luni şi 24 de zile – perioada cât a avut contractul de muncă suspendat, neputând fi luat în considerare argumentul că pe această perioadă nu ar fi plătit cotizaţia la asigurările sociale întrucât nu se bazează pe nicio dovadă deoarece unitatea angajatoare avea obligaţia legală de a plăti această contribuţie, ceea ce a şi făcut numai că, la acea vreme, cotizaţia era plătită global şi nu individualizat, nominal.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că în intervalul 7.10.1987 – 30.06.1992 recurenta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului.

S-a mai susţinut că Legea nr.19/2000 pe baza căreia a fost stabilită pensia recurentei, a intrat în vigoare la data de 1.04.2001, condiţii în care perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor, au fost reglementate la Capitolul IX din sus-menţionata lege, respectiv Dispoziţii tranzitorii care, în art.160 stipulează că vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor la data intrării în vigoare a legii constituie stagiu de cotizare.

Astfel, legiuitorul vorbeşte despre vechime în muncă recunoscută la stabilirea pensiei şi nu despre vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate sau alte tipuri de vechime, în funcţie, în serviciu, neîntreruptă în muncă, etc. şi, esenţial, pentru valorificarea la stabilirea pensiei a unei perioade ca vechime în muncă este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat.

Totodată, s-a arătat că legislaţia aplicabilă intervalului solicitat de recurentă cu titlu de vechime în muncă, enumeră mai multe categorii de vechime, de unde rezultă că fiecare dintre aceste categorii este distinctă faţă de cealaltă şi, prin urmare, şi drepturile conferite de acestea sunt distincte. Aşadar, drepturile conferite de vechimea neîntreruptă în muncă potrivit Legii nr.1/1970 sunt distincte faţă de cele conferite de vechimea în muncă.

Mai mult, susţine că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului a fost reglementată distinct în legislaţie şi anume, art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale şi pensia suplimentară prevede că timpul cât angajatele care, potrivit legii, au fost încadrate în funcţii cu jumătate de normă pentru creştere copii până la vârsta de 7 ani se consideră la vechimea în muncă timp lucrat cu normă întreagă, iar în alin.4 se prevede că beneficiau de vechime în muncă, ca angajate cu normă întreagă, femeile care îşi îngrijeau copiii până la împlinirea vârstei de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.

În plus, arată că o perioadă aşa de lungă de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului, cum este cazul recurentei, nu a constituit vechime în muncă, fiind exagerat a se susţine că cei 4 ani, 8 luni şi 24 de zile ar putea constitui vechime în muncă utilă la pensie, timp în care recurenta a avut contractul de muncă suspendat şi, deci, nu au fost achitate contribuţiile la asigurările sociale.

Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefundat, reţinând că între 07.10.1987 – 30.06.1992 reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului. Unitatea la care aceasta fusese angajată anterior suspendării nu a dispus reangajarea acesteia la expirarea perioadei de suspendare a contractului de muncă, din lipsa comenzilor, eliberând acesteia o negaţie care i-a folosit la acordarea ajutorului de şomaj.

Potrivit Legii nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat, art. 9 alin. 2 , beneficia de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate salariata care a încetat activitatea fiind gravidă sau pentru a-şi creste un copil până la împlinirea vârstei de 7 ani, care s-a încadrat în termen de 90 de zile de la încetarea motivului pentru care nu a mai lucrat.

În conformitate cu art. 10 din acelaşi act normativ se considera ca are vechime neîntreruptă în muncă, printre alţii, salariatul care se afla în una din situaţiile prevăzute la art. 8 si 9 .

De asemenea, art. 158 din Codul muncii în vigoare la acea dată, dispunea că femeile care au copii în vârstă de până la 6 ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra cu 1/2 normă, dacă nu beneficiază de creşe sau cămine, iar timpul cât au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu o normă întreagă.

Aşa cum în mod legal şi întemeiat a reţinut şi instanţa de fond, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la pensie .

Vechimea în muncă, ca o condiţie generală pentru acordarea pensiei, este definită de art. 9 din Legea nr. 3/1977 ca reprezentând „timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă”. Examinând succesiunea în timp a legilor se constată că au fost asimilate perioadelor de vechime în muncă şi alte perioade necontributive la sistemul asigurărilor sociale de stat, cum este, de exemplu, perioada cât femeia salariată îngrijea copilul pana la 1 an, conform Decretului-lege nr. 31/1990 . Pentru asimilarea acestor perioade însă este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la pensie .

În sensul celor mai sus-afirmate, Curtea a mai reţinut că Decretul- Lege nr. 31 din 18 ianuarie 1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la un an (intrat în vigoare ulterior intrării în concediu pentru îngrijirea copilului de către recurenta-reclamanta şi care nu i se aplică acesteia) prevedea în art. 3  că perioada concediului pentru sarcină şi lehuzie şi a concediului pentru îngrijirea copilului în vîrstă de până la un an constituie vechime în muncă şi se include în calculul vechimii neîntrerupte în muncă şi în aceeaşi unitate. Se poate astfel observa că legea operează cu 3 noţiuni distincte – vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, din acest punct de vedere fiind neîntemeiate criticile recurentei în sensul că cele 3 noţiuni sunt identice. Dacă ar fi existat această identitate în mod evident legiuitorul ar fi folosit doar expresia vechime în muncă, nu pe toate trei. Reiese însă din interpretarea literală şi logică acestui text de lege că se are în vedere – vechimea în muncă pentru stabilirea dreptului la pensie, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, ultimele două reglementate de Legea nr. 1/1970.

(Judecător Simona Lazăr)

[94] Interdicţia emiterii deciziei de concediere pe durata cât salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.Condiţiile în care operează.
Codul muncii, art. 60 alin. 1 lit. a

Ordinul nr. 60/2006, art. 67, art. 87

OUG nr.158/2005, art. 36 alin. 2
Pentru a se reţine că în cauză au fost încălcate disp. art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii era necesar a se face dovada că recurentei i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.

Chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

Decizia nr. 650 din 21 martie 2011.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea … a formulat, în contradictoriu cu intimata, contestaţie împotriva deciziei nr.8/12.01.2009 emisă de intimată, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea acestei decizii, reîncadrarea contestatoarei în postul deţinut anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat, reactualizat şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului de muncă până la data reîncadrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că prin decizia atacată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.

A mai arătat contestatoarea că nu putea fi dispusă măsura concedierii deoarece se afla în concediu medical începând cu data de 08.01.2009, iar potrivit art.60 alin.1 lit. a din Codul muncii, nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical, conform legii, susţinându-se de către contestatoare că despre faptul că se află în concediu medical a adus la cunoştinţă mai multor persoane din cadrul unităţii.

A mai arătat contestatoarea că decizia nr.8/ 12.01.2009 a fost emisă şi cu încălcarea Legii sindicatelor întrucât îndeplinea şi funcţia de secretar al Consiliului Sindical, iar potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.54/2003, nu i se putea desface contractul de muncă decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere al sindicatului.

S-a mai învederat că potrivit art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, iar situaţia financiară a societăţii, raportat la informaţiile deţinute de contestatoare, nu justifica încetarea contractului de muncă al acesteia.

În drept, au fost invocate disp.art.65 alin.1, art.60, art.67 din Codul muncii.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi reală, dat fiind situaţia cu care se confruntă societatea, iar concedierile s-au efectuat cu consultarea şi avizul organizaţiei sindicale.S-a mai arătat că certificatele de concediu medical au fost depuse la sediul societăţii ulterior concedierii contestatoarei, neputând conduce la nulitatea deciziei de concediere.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.106 din data de 26 ianuarie 2010 Tribunalul Prahova a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.8 din 12.01.2009 emisă de intimată, ce a fost obligată să plătească contestatoarei drepturile salariale majorate şi indexate de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă, intimata fiind obligată să plătească contestatoarei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr.8/ 12.01.2009 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei, potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.

S-a mai reţinut că la data concedierii, contestatoarea se afla în concediu medical pentru o perioadă de 15 zile, susţinând că a informat societatea cu privire la această situaţie prin diferite mijloace, dar că societatea a refuzat o perioadă să primească actele medicale.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art.50 alin.1 lit.b din Codul muncii, contractul individual de muncă este suspendat de drept în perioada concediului pentru incapacitate temporară în muncă apreciindu-se că nu are relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie.

A mai reţinut instanţa de fond că în cauză operează şi interdicţia temporară a concedierii contestatoarei în perioada concediului medical, prev.de art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, concluzionându-se că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, măsura concedierii fiind dispusă în perioada când contractul individual de muncă era suspendat de drept.

În raport de aceste considerente, prima instanţă, în baza art.78 din Codul muncii, a admis contestaţia în sensul celor sus-arătate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs intimata…criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ Cod procedură civilă.

S-a susţinut de către recurentă că în urma analizei activităţii sale, epuizării stocului de materiale şi scăderii numărului de clienţi, având în vedere că este constituită ca societate administrator, prin Hotărârea nr. 17/2008, Consiliul de administraţie a aprobat modificarea schemei de personal în conformitate cu cerinţele actuale ale pieţei şi cu specificul societăţii, iar în noua schemă de personal nu s-au mai regăsit 8 locuri de muncă, printre care şi cel de subinginer ocupat de intimata-contestatoare.

De asemenea, s-a arătat că intimatei i s-a comunicat decizia nr. 8 din 12.01.2009, prin care aceasta a fost înştiinţată despre încetarea contractului individual de muncă, iar la data de 28.01.2009, intimata a depus la sediul societăţii, prin intermediul unui membru de familie, primele două certificate medicale, până la acea dată societatea neavând cunoştinţă despre situaţia intimatei, de incapacitate temporară de muncă.

S-a mai învederat că în Regulamentul intern al societăţii, la art. 87, este prevăzută obligaţia salariatului ca în cazul absenţei pe caz de boală, să anunţe angajatorul în termen de maxim 2 zile de la data în care a survenit starea de incapacitate temporară de muncă în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă, lucru ce nu s-a întâmplat în cazul intimatei, ce a depus primele certificate medicale prin intermediul unui membru al familiei abia la data de 28.01.2009 deşi primul certificat medical a foste eliberat în data de 09.01.2009, iar al doilea în data de 23.01.2009.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că intimata-contestatoare a informat angajatorul despre starea de incapacitate temporară de muncă deşi aceasta nu a depus nicio dovadă în acest sens.

Prin decizia nr.650 din data de 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a casat sentinţa trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în conformitate cu disp.art.60 alin.1 lit.a Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.

S-a mai arătat că în cauză, potrivit certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.4880632 din data de 9.01.2009 intimatei-contestatoare i-a fost acordat concediu medical de la data de 8.01.2009 până la 22.01.2009, iar ulterior, acesteia i-a fost prelungit concediul, conform certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.5477514 din data de 23.01.2009, de la 23.01.2009 până la 31.01.2009.

Pentru a reţine că în cauză au fost încălcate disp.art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii s-a arătat că era necesar a se face dovada că recurentei-intimate i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata-contestatoare, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.

În ceea ce priveşte obligaţia salariatul de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.81 din Ordinul nr.60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al intimatei, ce statuează că asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării, obligaţie ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art.67 din acelaşi Ordin, precum şi în art.36 alin.2 din OUG nr.158/2005.

Chiar şi dispoziţiile Regulamentului de Ordine Interioară al societăţii-recurente statuează, la art.87 lit.a, că în cazul absenţei pe caz de boală, angajatul trebuie să anunţe angajatorul, telefonic sau prin alt mijloc, în termen de maxim 2 zile de la data la care a intervenit starea de incapacitate temporară de muncă, în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă.

Prin urmare, chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.

Simplul fapt că intimata-contestatoare a fost pontată ca prezentă la lucru nu constituie un argument suficient pentru a reţine că aceasta nu ar fi anunţat angajatorul despre starea sa de incapacitate temporară de muncă, la dosarul cauzei nefiind depus, de altfel, nici pontajul aferent lunii ianuarie 2009, la care a făcut referire recurenta în motivele de recurs.

De asemenea, nici împrejurarea că certificatele de concediu medical au fost depuse la angajator prin intermediul unui membru al familiei în data de 28.01.2009 nu poate conduce, prin ea însăşi, la concluzia că angajatorul nu a avut cunoştinţă despre starea de incapacitate temporară de muncă a intimatei până la data emiterii deciziei de concediere, câtă vreme acestuia i se putea aduce la cunoştinţă starea de incapacitate temporară de muncă telefonic sau prin alt mijloc, astfel cum prevede chiar regulamentul intern, iar certificatele de concediu medical puteau fi prezentate şi mai târziu, conform dispoziţiilor legale mai sus enunţate.

S-a conchis că ceea ce era esenţial de a se stabili în speţa dedusă judecăţii, pentru justa soluţionare a acesteia, era împrejurarea dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută atât de lege, cât şi de Regulamentul Intern al societăţii, de a înştiinţa societatea-recurentă despre starea de incapacitate temporară de muncă a acesteia, prin contestaţia adresată instanţei de fond, contestatoarea susţinând că a adus la cunoştinţă telefonic, mai multor persoane din cadrul unităţii, pe care le-a indicat, despre faptul că se află în concediu medical, împrejurare contestată de recurentă.

La dosarul cauzei, în recurs, s-au depus din partea intimatei-contestatoare mai multe declaraţii extrajudiciare ale unor salariaţi ai societăţii, printre care şi şeful biroului marketing în cadrul căruia lucra intimata-contestatoare, din care rezultă că aceasta a înştiinţat, în data de 9.01.2009, cu privire la faptul că se află în concediu medical.

Fiind vorba însă de declaraţii extrajudiciare şi având în vedere cele mai sus reţinute, în raport de care rezultă că trebuie a se stabili în cauză dacă intimata-contestatoare a anunţat angajatorul până la data emiterii deciziei sale de concediere, respectiv la 12.01.2009, despre starea de incapacitate temporară de muncă în care se află, s-a arătat că se impune cu necesitate suplimentarea în cauză a probatoriilor prin audierea de martori, din care să reiasă dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit sau nu această obligaţie.

Cum proba cu martori nu poate fi administrată în recurs, art.305 Cod pr.civilă statuând că în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor şi faţă de cele ce preced, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, iar conform art.312 alin.2, 3 şi 5 şi art.315 alin.1 Cod pr.civilă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
(Judecător Vera Popescu)

[95] Cadre didactice-indemnizaţie de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009-2010.Aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr.118/2010.