Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante

Data încetării contractului individual de muncă în ipoteza în care s-a dispus de către instanţa de judecată anularea deciziei de concediere, iar salariatul nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Interpretarea dispoziţiilor art. 274 Codul muncii. Pretenţii noi formulate în apel.
Codul muncii, art. 80 alin. 3 şi art. 274

Legea nr. 76/24.05.2012, art. 8

Noul Cod de procedură civilă, art. 478 alin. 2
Conform normei imperative reglementată de art. 80 alin. 3 Codul muncii, contractul de muncă al apelantului trebuia să înceteze de drept la data la care sentinţa civilă nr. 315/27.01.2014 a Tribunalului Prahova a rămas definitivă şi anume la data de 13.11.2014, când Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 1317, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de către societatea intimată împotriva acestei sentinţe (filele 12-17 dosar fond).

Curtea a notat, sub acest aspect, că potrivit art. 8 din Legea nr. 76/24.05.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (15.02.2013), referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârile judecătoreşti „definitive şi irevocabile” se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârile judecătoreşti „definitive”.

Ca atare, şi în cazul art. 80 alin. 3 Codul muncii, referirea la hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă vizează, în realitate, în prezenta speţă, hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la data de 13.11.2014 (atât decizia emisă de către intimată, cât şi hotărârile pronunţate de către cele două instanţe fiind supuse incidenţei noului Cod de procedură civilă).

Argumentul invocat de către intimată pentru legalitatea acestei decizii, că ar fi respectat astfel dispoziţiile art. 274 Codul muncii, conform cărora hotărârea pronunţată în conflictele de muncă este definitivă de la momentul soluţionării de către prima instanţă, a fost înlăturat de către Curte, dată fiind norma specială imperativ reglementată de art. 80 alin. 3 din acelaşi cod, care stipulează expres că în ipoteza analizată în speţă (în care nu se solicită reintegrarea în muncă), momentul încetării contractului de muncă este cel al rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare a concedierii, ceea ce implică, în raport de accepţiunea dată prin art. 80 din Legea nr. 76/2012, data de 13.11.2014.

Referitor la cererile formulate de către apelant, vizând obligarea intimatei la transmiterea „modului de calcul pentru sumele depuse, în care să figureze actualizarea şi majorarea salariilor cuvenite, care să includă şi plata concediului de odihnă, primelor de Paşte şi Sărbători de iarnă”, respectiv la „transmiterea către Inspectoratul Teritorial de muncă şi operarea în REVISAL a perioadei 27.01.2014 – 13.11.2014”, Curtea urmează să le înlăture, reţinând că au fost formulate pentru prima dată în faţa instanţei de apel, fapt de natură să încalce norma imperativă reglementată de art. 478 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă

Decizia nr. 2141 din 14 decembrie 2015.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar 8975/105/2014, contestatorul SS a chemat-o în judecată pe intimata SC S SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 23491/19.11.2014 emisă de intimată.

În motivarea cererii contestatorul a învederat că prin sentinţa civilă nr. 315 din data de 27.01.2014, Tribunalul Prahova a admis contestaţiile conexate formulate de acesta şi a constatat nulitatea deciziilor nr. 421 din 25.02.2013 şi 422 din 29.03.2013 emise de intimată nelegal, aceasta din urmă fiind obligată să-i plătească salariul lunar majorat, actualizat, începând cu data de 29.03.2013 și până la data rămânerii definitive a sentinţei. S-a precizat că sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de SC S SA, prin decizia 1317 din 13.11.2014 a Curţii de Apel Ploieşti.

Contestatorul a învederat că nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară în conformitate cu art. 80 alin. 3 din Codul muncii, iar în această situaţie, contractul individual de muncă încetează de drept de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, în speță la data respingerii apelului, respectiv, la data de 13.11.2014.

Or, a apreciat contestatorul, decizia dată de SC S S.A. este nulă, întrucât încalcă atât decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cât şi prevederile art. 80 alin. 3 din Codul muncii.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 80 din Codul muncii.

Intimata SC S SA a depus la dosar copiile ordinelor de plată prin care s-au achitat drepturile băneşti pentru contestator pentru perioada 28.01.2014 - 13.11.2014.

După administrarea probatoriilor cu înscrisuri, Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr.2058/13.08.2015, prin care a respins contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Începând cu data de 01.07.2004, contestatorul a avut calitatea de angajat al intimatei, pe perioadă nedeterminată, conform contractului individual de muncă nr. 665407 din 15.07.2004 şi a ocupat funcţia de şef secţie. Prin actul adiţional nr. 217/2008 s-a modificat art. E al contractului individual de muncă, în sensul că începând cu data de 01.04.2008, funcţia sa a fost modificată în „director tehnic COR 121024”.

Prin decizia nr. 421 din 25.02.2013 intimata a dispus, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului nr. 665407/15.07.2004, începând cu data de 29.03.2013.

Prin decizia nr. 422 din 29.03.2013 intimata a dispus încetarea, începând cu data de 29.03.2013, a contractului individual de muncă nr. 665407/15.07.2004 al contestatorului, angajat în funcţia de director tehnic cu atribuţii de director de producţie, conform fişei postului, potrivit disp. art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Ulterior, prin decizia nr. 23491 din 19.11.2014 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 665407/15.07.2004, începând cu data de 27.01.2014, în conformitate cu prevederile art. 80 alin. 3 coroborat cu art. 274 din Codul muncii.

La baza emiterii acestei ultime decizii a stat sentinţa civilă nr. 315 din 27.01.2014 pronunţată în dosarul nr. 3078/105/2013 de Tribunalul Prahova, prin care s-a dispus anularea deciziilor nr. 421/25.02.2013 și nr. 422/29.03.2013.

Tribunalul a constatat că în speţă este necesară constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă, care trebuie făcută în scris, prin decizie a angajatorului, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului de încetare şi se comunică celui aflat în situaţia respectivă, într-un termen de 5 zile lucrătoare.

Aceste termene, a arătat judecătorul fondului, nu sunt de decădere, având în vedere încetarea de drept a raporturilor de muncă, ci de recomandare. Ca atare, nerespectarea lor nu produce consecinţe juridice, însă se impune să fie respectate pentru a asigurarea rigorii necesare în raporturile de muncă şi informării operative şi corecte a salariatului în cauză despre încetarea calităţii pe care a avut-o.

Pe de altă parte, a arătat prima instanţă, intimata a depus la dosar două ordine de plată prin care a făcut dovada achitării drepturilor băneşti către contestator, pentru perioada 28.01.2014 - 13.11.2014.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a constatat că decizia contestată a fost emisă de intimată cu respectarea dispoziţiilor art. 80 alin. 3 Codul muncii, context în care a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal reglementat de art. 215 din Legea nr. 62/2011, contestatorul SS, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii de apel, contestatorul a arătat că deşi instanţa de fond a reţinut corect aplicarea art. 80 Codul muncii, nu a observat că hotărârea a devenit irevocabilă prin epuizarea căii ordinare de atac la data de 13.11.2014

Apelantul a învederat că, consecinţa neanulării deciziei este că va pierde 11 luni şi jumătate din vechimea în muncă, contribuţie pentru pensie.

S-a mai arătat că intimata a efectuat la data de 12.12.2014 plăţi salariale pentru perioada 29.03.2013 - 27.01.2014 şi nu până la data de 13.11.2014, dată la care decizia Tribunalul Prahova a rămas definitivă, fiind astfel încălcate prevederile art. 261- Codul Muncii.

Apelantul a mai învederat că în data de 10.08.2015, cu trei zile înaintea termenului de judecare a contestaţiei fără o înştiinţare de plată, intimata a depus în contul său o sumă de bani, fără să prezinte modalitatea de calcul a acesteia sau perioada vizată.

În acest context, a arătat apelantul, a sesizat instanţei faptul că nu există la dosar un document care să conţină reţinerile şi cuantumul real al acestor sume pentru perioada 27.01.2014-13.11.2014.

S-a solicitat transmiterea modului de calcul pentru sumele depuse, în care să figureze actualizarea şi majorarea salariilor cuvenite, care să includă şi plata concediului de odihna, a primelor de Paşte şi pentru sărbătorile de iarnă, (pentru perioada martie 2013-noiembrie 2014), deoarece acestea reprezintă drepturi salariale conform art. 80 alin. 1 si 3 Codul muncii şi există o hotărâre definitivă prin care intimata a fost obligată să plătească salariul lunar majorat, actualizat începând cu data de 29.03.2013 şi până la data rămânerii definitive a sentinţei.

De asemenea, apelantul contestator a solicitat transmiterea către Inspectoratul Teritorial de Munca şi operarea în REVISAL a perioadei 27.01.2014 - 13.11.2014.

La data de 19.10.2015, intimata SC S SA Berceni a formulat întâmpinare, conform art. 471 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinându-se, în esenţă, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile reglementate de art. 274 şi 80 alin. 3 Codul muncii; că decizia contestată a fost emisă în mod legal, astfel cum a constatat şi prima instanţă; că s-au achitat apelantului toate drepturile salariale cuvenite.

Prin decizia nr. 2141 pronunţată la data de 14 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă, a admis apelul declarat de contestatorul SS împotriva sentinţei civile nr. 2058/13.08.2015 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata SC S SA.

S-a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 2058/13 august 2015 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că s-a admis contestaţia şi s-a anulat decizia nr. 23491/19.11.2014 emisă de intimată.

A fost obligată intimata SC S SA să plătească apelantului SS suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu titlu preliminar, Curtea a reamintit că potrivit disp. art. 80 alin. 3 Codul muncii - text de lege pe care se întemeiază contestaţia dedusă judecăţii - în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractual individual de muncă al acestuia va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus anularea măsurii concedierii.

Ipoteza statuată de textul de lege menţionat, a stabilit Curtea, este incidentă speţei pendinte, întrucât în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 3078/105/2013 al Tribunalului Prahova (soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 315/27.01.2014, prin care s-a dispus anularea deciziilor de concediere nr. 421/25.02.2013 şi nr. 422/21.03.2013, prin care intimata a desfăcut contractul de muncă al contestatorului în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii), acesta din urmă nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară emiterii actelor de concediere (reintegrarea în muncă).

Conform normei imperative reglementată de art. 80 alin. 3 Codul muncii, contractul de muncă al acestuia trebuia să înceteze de drept la data la care sentinţa civilă nr. 315/27.01.2014 a Tribunalului Prahova a rămas definitivă şi anume la data de 13.11.2014, când Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 1317, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de către societatea intimată împotriva acestei sentinţe (filele 12-17 dosar fond).

Curtea a notat, sub acest aspect, că potrivit art. 8 din Legea nr. 76/24.05.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (15.02.2013), referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârile judecătoreşti „definitive şi irevocabile” se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârile judecătoreşti „definitive”.

Ca atare, şi în cazul art. 80 alin. 3 Codul muncii, referirea la hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă vizează, în realitate, în prezenta speţă, hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la data de 13.11.2014 (atât decizia emisă de către intimată, cât şi hotărârile pronunţate de către cele două instanţe fiind supuse incidenţei noului Cod de procedură civilă).

Or în speţă, prin decizia nr. 23491/19.11.2014, contestată în prezenta cauză, intimata a dispus încetarea contractului de muncă al apelantului la data de 27.01.2014 - data pronunţării sentinţei civile nr. 315 a Tribunalului Prahova.

Argumentul invocat de către intimată pentru legalitatea acestei decizii, că ar fi respectat astfel dispoziţiile art. 274 Codul muncii, conform cărora hotărârea pronunţată în conflictele de muncă este definitivă de la momentul soluţionării de către prima instanţă, urmează a fi înlăturat de către Curte, dată fiind norma specială imperativ reglementată de art. 80 alin. 3 din acelaşi cod, care stipulează expres că în ipoteza analizată în speţă (în care nu se solicită reintegrarea în muncă), momentul încetării contractului de muncă este cel al rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare a concedierii, ceea ce implică, în raport de accepţiunea dată prin art. 80 din Legea nr. 76/2012, data de 13.11.2014.

Raportat la această situaţie de fapt şi de drept, Curtea a constatat că în mod nelegal judecătorul fondului a apreciat că decizia nr. 23491/19.11.2014 a fost emisă de către societatea intimată cu respectarea dispoziţiilor art. 80 alin. 3 Codul muncii, în condiţiile în care, prin aplicarea corectă a textului de lege menţionat, data încetării de drept a contractului de muncă al apelantului este 13.11.2014 şi nicidecum cea de 29.03.2013, cum s-a menţionat în decizia contestată.

Referitor la cererile formulate de către apelant, vizând obligarea intimatei la transmiterea „modului de calcul pentru sumele depuse, în care să figureze actualizarea şi majorarea salariilor cuvenite, care să includă şi plata concediului de odihnă, primelor de Paşte şi Sărbători de iarnă”, respectiv la „transmiterea către Inspectoratul Teritorial de muncă şi operarea în REVISAL a perioadei 27.01.2014 – 13.11.2014”, Curtea urmează să le înlăture, reţinând că au fost formulate pentru prima dată în faţa instanţei de apel, fapt de natură să încalce norma imperativă reglementată de art. 478 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă.

Curtea a reamintit că potrivit acestui text de lege, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Or, la instanţa de fond, apelantul nu a solicitat, prin contestaţia formulată, aflată la fila 4 dosar, decât anularea deciziei nr. 23491/19.11.2014 emisă de către intimată, situaţie în care formularea de noi pretenţii în apel reprezintă, în mod evident, o modificare în această fază procesuală a elementelor pe care prima instanţă le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii, aspect de natură să constituie o încălcare flagrantă a dispoziţiei statuate de art. 478 alin.2 din noul Cod de procedură civilă.

În considerarea tuturor acestor argumente de fapt şi de drept, Curtea a procedat, în temeiul art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă şi art. 22 alin. 6 din noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 80 alin. 3 Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011, la admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei şi, raportat la obiectul dedus judecăţii, la anularea deciziei nr. 23491/19.11.2014, emisă de intimată.

Stabilind culpa procesuală a intimatei, Curtea a obligat-o pe aceasta, în temeiul art. 453 din noul Cod de procedură civilă, la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelant, reprezentând onorariu de avocat în apel, conform chitanţei aflată la fila 43 dosar.

(Judecător Andra-Corina Botez)

Acţiunea având ca obiect anularea deciziei de recuperare a debitului emisă de Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa. Invocarea caducităţii deciziei. Incidenţa disp. art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plata unor debite provenite din pensie
Legea nr. 263/2010, art. 153 şi 154

Legea nr. 125/2014, art. 1 alin. 2 şi 3
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, coroborate cu art. 4 şi art., 14 din Ordinul nr. 2073/2014 al MMFPSPV şi nr. 1623/2014 al MFP, sumele cu titlu de pensie provenite din debite şi recuperate de la pensionari începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a acestui act normativ (1 oct. 2014) se restituie pe baza cererilor depuse de către pensionari la casele judeţene de pensii, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani calendaristici, începând de la data de 1 ianuarie 2015, prin plăţi anuale egale.

În speţa pendinte nu se poate considera, astfel cum a pretins apelantul, că în cauză soluţia primei instanţe, de respingere a contestaţiei împotriva deciziei de recuperare a debitului emisă de intimată la data de 28.02.2014 este nelegală, în condiţiile în care, conform dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 125/2014, expuse în precedent, legiuitorul a pus la dispoziţia părţilor aflate în situaţii identice celei în speţă, o procedură administrativă specială de restituire a sumelor reţinute.

Nefondată este şi ultima critică formulată de către apelant, întrucât existenţa actului normativ special de amnistie fiscală – Legea nr. 125/2014 – nu poate fi interpretată ca un temei pentru caducitatea deciziei nr. 194591/28.02.2014, astfel cum a pretins apelantul, deoarece această cauză de ineficacitate a actului juridic civil, constând în lipsirea sa de orice efecte, datorită intervenţiei unei cauze ulterioare încheierii sale şi independente de voinţa autorului actului, se aplică doar în cazul actelor juridice valide care nu au produs încă efecte, ori decizia contestată fusese deja executată parţial pentru debitul de 1044 lei, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă

Decizia nr. 1259 din 23 septembrie 2015.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub număr de dosar 1531/120/2014, contestatorul EV a solicitat în contradictoriu cu intimata CJP DB, anularea deciziei nr. 194591/28.02.2014, emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi repunerea părţilor in situaţia anterioara emiterii deciziei, în sensul restituirii sumelor care au fost şi vor fi reţinute de către intimată, în baza deciziei contestate.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că la data de 24.03.2014 i-a fost comunicata decizia nr.194591/28.02.2014, prin care i s-a adus la cunoştinţa că urmează a se recupera suma totala de 1110 lei, aferenta perioadei 01.03.2011 - 01.03.2014, reprezentând prejudiciu produs ca urmare a încasării de către titular a unui cuantum necuvenit cu titlu de pensie plătită din bugetul de stat, ca urmare a valorificării unui venit asigurat mai mare decât cel efectiv realizat, măsură luată în urma referatului nr. 303564/2014 al Serviciului Plaţi Prestaţii.

A învederat contestatorul că cele doua acte in baza cărora a fost emisa Decizia nr.194591/28.02.2014 nu i-au fost comunicate; că decizia emisă este nelegală şi netemeinică întrucât pensia cuvenită pentru limită de vârstă a fost în mod corect şi legal determinată sub aspectul cuantumului; că suma efectiv stabilită prin decizia de pensionare, respectiv 588 lei, este sub plafonul de 1000 lei peste care se reţine impozit conform art.69 din Legea nr.571/2003, cu modificările si completările ulterioare.

În drept au fost invocate disp.art.153 lit.i din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale art.154 alin.1 din Legea nr.263/2010 şi ale art.194 din noul Cod de procedură civilă.

Intimata CJP DB a formulat întâmpinare, conform disp. art. 205 din noul Cod de procedură civilă, prin care a arătat că decizia de recuperare nr. 194591/28.02.2014 reprezintă o măsură reparatorie ce vizează restabilirea situaţiei de drept, deoarece în perioada 01.03.2011 – 01.03.2014 au fost acordate drepturi de pensie mai mari decât cele cuvenite, ca urmare a unul calcul eronat al punctajului mediu anual pentru anii realizaţi în sistemul agricol.

La data de 13.05.2014, contestatorul a formulat şi o cerere completatoare, prin care a solicitat şi anularea deciziei nr. 194591/27.02.2014 de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri şi cu expertiză în specialitatea contabilitate.

La data de 5 martie 2015, Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 333, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin decizia nr. 194591/28.02.2014 emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa s-a dispus recuperarea de la contestatorul EV a sumei de 1110 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada 01.03.2011-01.03.2014, ca urmare a valorificării unui venit asigurat mai mare decât cel efectiv realizat.

Prin decizia nr. 194591/27.02.2014 emisă de intimată s-a dispus recalcularea pensiei contestatorului, conform art. 107 alin. 1 si 2 din Legea nr. 263/2010, motivându-se că venitul de asigurare conform Legii nr. 80/1992, a fost valorificat în mod eronat.

Expertul contabil desemnat a arătat că „în decizia iniţială nr. 194591/17.08.2005, la determinarea pensiei s-au luat în calcul în mod eronat sume contributive pentru perioada 1993-1997. In decizia nr. 194591/27.02.2014 la determinarea pensiei s-au luat în calcul sume contributive pentru perioada 1993-1997, aşa cum au fost ele prevăzute în contractul nr. 102/10.02.1993 şi achitate de către contestator.”

Tribunalul a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 125/2014, începând cu data de 01.10.2014, efectele deciziei de constituire debit încetează, iar din suma de 1110 lei constituită debit, suma de 66 este scutită de plată, conform deciziei nr. 194591/20.10.2014 emisă de intimata.

Conform art. 1 alin. 2 din aceiaşi lege, suma deja reţinută din pensia contestatorului se va recupera în temeiul depunerii unei cereri la sediul intimatei.

In ceea ce priveşte decizia de recuperare, tribunalul a constatat că aceasta nu mai produce efecte juridice, aşa cum s-a arătat în decizia nr. 194591/20.10.2014 emisă de intimată, motiv pentru care nu mai există obiect al cererii de anulare.

În ceea ce priveşte decizia nr. 194591/27.02.2014, prin care a fost diminuată pensia contestatorului, tribunalul a stabilit că aceasta a fost emisă ca urmare a valorificării eronate a sumelor contributive pentru perioada 1993-1997, aşa cum a arătat expertul, care nu a identificat alte elemente vizând netemeinicia deciziei de recalculare a pensiei.

Pentru aceste considerente, constatând netemeinicia şi nelegalitatea pretenţiilor reclamantului, tribunalul a respins solicitarea acestuia ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat apel, în termenul legal reglementat de art. 468 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, contestatorul EV, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

In dezvoltarea motivelor de apel s-a învederat dacă în privinţa deciziei emise la 27.02.2014, soluţia instanţei fondului apare ca fiind legală şi temeinică, demonstrându-se prin expertiza contabila efectuată în cauză corectitudinea calculului punctajului mediu anual (implicit şi pe cale de consecinţă, a cuantumului pensiei cuvenite pentru limita de vârsta), modul de rezolvare a contestaţiei formulate împotriva deciziei din 28.02.2014 este nelegal, Tribunalul Dâmboviţa ajungând la concluzia menţinerii acestei decizii, pe motiv că „nu mai produce efecte juridice”, astfel încât „nu mai exista obiect al cererii de anulare” (pag.4, alin. penultim, din sentinţă).

Soluţia de menţinere a deciziei din 28.02.2014, a apreciat apelantul, conduce la crearea unei situaţii ilogice din punct de vedere juridic, întrucât, deşi se constată lipsirea de efecte a unui act, acesta este menţinut. În acest context, în situaţia rămânerii definitive a sentinţei Tribunalului Dâmboviţa, decizia contestată va fi parte componentă a dosarului de pensionare, cu consecinţa posibilei afectări a dreptului la asigurări sociale, în viitor.

Concluzionând, apelantul a arătat că soluţia de admitere a contestaţiei şi de anulare a deciziei din 28.02.2014 ar reprezenta o rezolvare corectă a problemei puse în discuţie, chiar şi un act lipsit de efecte juridice putând fi supus sancţiunii anularii, dacă prin efectul unei legi speciale acesta a devenit caduc.

S-a solicitat admiterea apelului şi „modificarea” în parte a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei şi anularii deciziei nr.194591/28.02.2014 emisă de către CJP DB, păstrând celelalte menţiuni din dispozitiv.

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art. 466, ale art.470 din noul Cod de procedură civilă şi ale art.153 - 154 din Legea nr.263/2010, ale Legii nr.125/2014 şi ale art.480 alin.2 din noul Cod de procedură civilă.

Intimata CJP DB a formulat, conform disp. art. 470 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, conform materialului probator administrat şi Legii nr. 125/2014.

Prin decizia nr. 1259 din data de 23 septembrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul EV împotriva sentinţei civile nr. 333/5.03.2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata CJP DB.

Curtea a notat că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, coroborate cu art. 4 şi art., 14 din Ordinul nr. 2073/2014 al MMFPSPV şi nr. 1623/2014 al MFP, sumele cu titlu de pensie provenite din debite şi recuperate de la pensionari începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data intrării în vigoare a acestui act normativ (1 oct.2014) se restituie pe baza cererilor depuse de către pensionari la casele judeţene de pensii, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani calendaristici, începând de la data de 1 ianuarie 2015, prin plăţi anuale egale.

S-a constatat că prin acest act normativ, legiuitorul a oferit părţilor aflate în ipoteza analizată în speţă, posibilitatea unei proceduri administrative de restituire, ce se desfăşoară la nivelul caselor judeţene de pensii şi care presupune doar formularea unei cereri de restituire din partea pensionarului.

Curtea a menţionat că existenţa unei atare proceduri administrative nu este de natură să încalce dreptul de acces la instanţă statuat de art. 6 din CEDO, deoarece în situaţia în care instituţia competentă să soluţioneze cererea nu îşi respectă această îndatorire, partea nemulţumită se poate adresa instanţei de judecată pentru a pretinde respectarea drepturilor sale, conferite de Legea nr. 125/2014.

În speţa pendinte, a stabilit Curtea, nu se poate considera, astfel cum a pretins apelantul, că în cauză soluţia primei instanţe, de respingere a contestaţiei împotriva deciziei de recuperare a debitului emisă de intimată la data de 28.02.2014 este nelegală, în condiţiile în care, conform dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 125/2014, expuse în precedent, legiuitorul a pus la dispoziţia părţilor aflate în situaţii identice celei în speţă, o procedură administrativă specială de restituire a sumelor reţinute.

Totodată, Curtea a notat că în speţă, deciziei contestate i-au încetat efectele, conform menţiunilor exprese din decizia nr. 194591/20.10.2014 emisă de intimată, aflată la fila 54 dosar fond.

În atare condiţii, dat fiind faptul că însăşi intimata a constatat încetarea efectelor acestei decizii, cu consecinţa scutirii de la plata sumei de 66 lei (debit rămas de recuperat la data de 1.10.2014) şi respectiv, restituirii debitului deja recuperat apelantului, în procedura reglementată de Legea nr. 125/2014, este evident că în cauză nu se poate discuta despre faptul că prin menţinerea acestei decizii s-ar realiza o afectare a dreptului apelantului la asigurări sociale, în viitor, astfel cum s-a pretins prin motivele de apel.

S-a constatat că nefondată este şi ultima critică formulată de către apelant, întrucât existenţa actului normativ special de amnistie fiscală – Legea nr. 125/2014 – nu poate fi interpretată ca un temei pentru caducitatea deciziei nr. 194591/28.02.2014, astfel cum a pretins apelantul, deoarece această cauză de ineficacitate a actului juridic civil, constând în lipsirea sa de orice efecte, datorită intervenţiei unei cauze ulterioare încheierii sale şi independente de voinţa autorului actului, se aplică doar în cazul actelor juridice valide care nu au produs încă efecte, ori decizia contestată fusese deja executată parţial pentru debitul de 1044 lei, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 125/2014.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, Curtea a procedat, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, la respingerea apelului ca nefondat.
(Judecător Andra-Corina Botez)