Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante

Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale. Controlul judiciar. Respingerea cererii de modificare a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata controlului judiciar.
Înlăturarea obligaţiei impuse inculpatului, pe durata controlului judiciar, de a nu lua legătura cu o martoră, direct sau indirect, pe nici o cale, nu este oportună în condiţiile în care între inculpat şi martoră nu există raporturi de familie sau alte raporturi definite de Codul civil, iar în sarcina inculpatului se reţine comiterea unor infracţiuni de constituire a unui grup infracţional organizat şi respectiv proxenetism, fapte comise inclusiv în raport cu martora faţă de care se solicită modificarea controlului judiciar.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 159 din 2 octombrie 2015.
Prin încheierea din data de 25 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a respins ca nefondată cererea de modificare a controlului judiciar, formulată de către inculpatul V.R.V., cerere având ca obiect încuviinţarea de a lua legătura cu martora S.A.S.

Pentru a hotărî astfel, analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a solicitat modificarea obligaţiilor impuse pe durata controlului judiciar, în sensul de a i se permite să ia legătura cu martora, care este soţia sa, având ambii acelaşi domiciliu comun, martora neavând venituri pentru întreţinerea locuinţei, iar prin obligaţiile impuse pe durata controlului judiciar afectându-se relaţiile de familie.

Împotriva acestei încheieri a declarat contestaţie, în termen legal, inculpatul V.R.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,susţinând că în mod greşit i-a fost respinsă solicitarea de modificare a controlului judiciar în sensul acordării permisiunii de a lua legătura cu martora S.A.S.

A susţinut contestatorul că martora are în drept domiciliul la aceeaşi adresă cu el, respectiv într-un apartament situat în localitatea G., judeţ Dâmboviţa, însă datorită exigenţelor măsurii preventive a controlului judiciar este nevoită să locuiască în fapt cu chirie într-o altă locuinţă, la acest moment aflându-se în imposibilitate financiară de suportare a chiriei.

În plus, între inculpat şi martoră este stabilită o relaţie sentimentală mai veche, aceştia intenţionând să se căsătorească, la acest moment fiind deja logodiţi, astfel că pe perioada arestului preventiv martora a efectuat deja vizite la locul de deţinere al inculpatului, neputându-se susţine aşadar că la acest moment ar putea afecta una desfăşurare a procesului penal, câtă vreme inculpatul a fost deja audiat în cursul judecăţii, iar până la instituirea controlului judiciar martora l-a vizitat pe inculpat la locul de deţinere.

S-a mai invocat de asemenea şi împrejurarea că pe parcursul urmăririi penale nu au fost stabilite interdicţii de comunicare între inculpat şi martoră, dar şi faptul că declaraţia dată de martoră în cursul urmăririi penale este favorabilă inculpatului, neputându-se problema aşadar a modificării conţinutului declaraţiei.

S-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii şi admiterea cererii de modificare a controlului judiciar, în sensul ridicării interdicţiei impuse inculpatului de a nu lua legătura cu martora S.A.S.

Contestaţia este nefondată.

Inculpatul contestator V.R.V. a fost dedus judecăţii pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin.1 Cod penal şi respectiv proxenetism, prev. de art. 213 alin.1 Cod penal, fapte reţinute a fi comise în perioada 2010 – sfârşitul anului 2014, prin constituirea şi dirijarea unor alţi coinculpaţi în vederea recrutării de tinere fete ce au fost determinate să practice prostituţia în folosul membrilor grupului infracţional, persoanele de sex feminin fiind exploatate în afara teritoriului României, respectiv în Olanda şi Belgia, activitate din care se reţine că inculpatul a obţinut importante foloase materiale, estimate prin actul de sesizare la suma de 240.000 de euro.

Arestarea preventivă a inculpatului contestator a fost dispusă de instanţa de judecată competentă la 4 decembrie 2014, iar ulterior măsura arestării preventive a fost înlocuită cu măsura preventivă a arestului la domiciliu, după care la data de 4 august 2015 aceasta din urmă a fost înlocuită, prin hotărâre definitivă, cu măsura preventivă a controlului judiciar, sub imperiul căreia contestatorul inculpat se află şi în prezent.

În cadrul măsurii preventive a controlului judiciar a fost impusă inculpatului obligaţia de a nu lua legătura şi a nu comunica, printre altele, cu martora S.A. S., direct sau indirect, pe nicio cale.

Examinând susţinerile inculpatului-contestator, curtea a reţinut pe de o parte, că între cei doi nu există raporturi de familie, nefiind căsătoriţi şi nici nu a fost prezentat vreun mijloc de probă din care să rezulte existenţa unor raporturi de logodnă între inculpat şi martoră, ţinând seama de împrejurarea că potrivit art.266 alin.3 Cod civil ,,încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.’’

Pe de altă parte, potrivit probelor administrate în cursul urmăririi penale şi situaţiei de fapt reţinută în actul de sesizare, faptele ce constituie obiectul judecăţii au fost comise de inculpat, printre altele, în legătură cu martora S.A.S., faţă de care s-a reţinut că inculpatul a dezvoltat o relaţie sentimentală în contextul în care nu numai acestui inculpat, ci şi celorlalţi coinculpaţi deduşi judecăţii prin acelaşi act de sesizare, li se reţine ca modalitate de determinare a practicării prostituţiei, iniţierea şi întreţinerea unor relaţii sentimentale specifice modului de operare de tip „lover boy” în cadrul căreia recrutarea persoanelor de sex feminin are loc tocmai prin specularea acestor simulate relaţii de afecţiune, la adăpostul cărora sunt obţinute importante beneficii financiare, dar mai ales, sunt menţinute condiţii de clandestinitate, date fiind refuzurile persoanelor de sex feminin de a oferi detalii ori de a furniza declaraţii veridice şi relevante cu privire la actele de exploatare la care au fost supuse.

În contextul precizat mai sus, a fost definită în actul de sesizare şi activitatea infracţională pentru care inculpatul contestator V.R.V. este dedus judecăţii, mai ales că în sarcina acestuia s-a reţinut plasarea în poziţia de lider al grupului infracţional astfel constituit, în rechizitoriu reţinându-se de asemenea că, în cursul urmăririi penale, persoanele de sex feminin au refuzat să fie audiate în calitate de martor, refuz explicabil tocmai datorită metodei de operare folosită (cu excepţia martorei G. G. A.M.), iar inculpatul-contestator V.R.V. s-a prevalat de asemenea de dreptul la tăcere.

Mai mult, nu se poate face abstracţie de faptul că anterior, la data de 9 iulie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, soluţionând contestaţia formulată atât de inculpatul V. R.V., cât şi de ceilalţi coinculpaţi, împotriva unei încheieri prin care a fost menţinută măsura preventivă a arestului la domiciliu, a reţinut că inculpatul contestator V. R. V. a solicitat permisiunea de a lua legătura cu martora S.A.S., respectiv eliminarea interdicţiei de a comunica cu aceasta.

Or, la acel moment s-a observat că martora a obţinut cartea de identitate la 22 iunie 2015, în condiţiile în care măsura arestării preventive a inculpatului a fost iniţial înlocuită de instanţa de fond la 14 mai 2015, deci cu aproximativ o lună înainte, astfel că schimbarea domiciliului martorei la domiciliul inculpatului, după ce aceştia au avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă de obligaţiile stabilite de instanţă, poate fi interpretată ca o încercare de încălcare a obligaţiilor impuse, sub aparenţa valorificării unui drept legal.

În acest context, curtea apreciază că motivaţia actuală a inculpatului nu este, pe de o parte, susţinută probator, în sensul dovedirii raporturilor de logodnă, aşa cum s-a specificat mai sus, iar pe de altă parte, că argumentul avut iniţial în vedere de instanţa de control judiciar, îşi menţine pe deplin valabilitatea, câtă vreme eliberarea cărţii de identitate a martorei a survenit ulterior înlocuirii măsurii arestării preventive, deci după momentul stabilirii, în sarcina inculpatului, a obligaţiei de a nu comunica cu martora.

Prin urmare, atât timp cât între inculpat şi martoră nu există nici un raport de familie, în înţelesul codului civil şi cu atât mai puţin raporturi dovedite de logodnă, este evident că menţinerea obligaţiei iniţial dispuse nu ar putea pune în pericol sau afecta în nici un fel normala desfăşurare a unor astfel de raporturi civile, fiind vorba numai de o relaţie sentimentală, însă a cărei autenticitate este pusă sub semnul întrebării, dată fiind situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare.

În fine, nici celelalte aspecte invocate de contestator în dezbaterea prezentei contestaţii nu au fost dovedite cu vreun mijloc de probă, mai exact afirmaţiile legate de imposibilitatea martorei de a achita chiria ori eventualele vizite la locul de deţinere pe care aceasta le-ar fi făcut inculpatului, pe perioada măsurii arestării preventive.

Aşa fiind, curtea, chiar observând că inculpatul contestator V. R.V. a fost audiat în şedinţa publică de judecată din 25 septembrie 2015 (menţinându-şi poziţia procesuală de nerecunoaştere a situaţiei de fapt reţinută în actul de sesizare şi a vinovăţiei sale) nu a putut reţine ca veridică susţinerea acestuia în sensul că o eventuală comunicare cu martora nu ar fi în măsură să afecteze buna desfăşurare a procesului penal.

Dimpotrivă, raportat la considerentele expuse mai sus, s-a concluzionat că se impune menţinerea acestei obligaţii de a nu lua legătura cu martora, neexistând argumente solide ori întemeiate pentru înlăturarea acesteia, deoarece simpla existenţă a unei relaţii de ordin sentimental, a cărei autenticitate este pusă sub semnul îndoielii prin actul de sesizare, dată fiind situaţia de fapt, nu poate constitui un temei pentru înlăturarea obligaţiei, astfel că exigenţele bunei desfăşurări a procesului penal impun, în interesul aflării adevărului, menţinerea obligaţiei impuse.

În consecinţă, faţă de argumentele expuse, Curtea a respins ca nefondată contestaţia inculpatului, conform art. 425/1 pct. 7 alin. 1 lit. b cod procedură penală.

(Judecător Cristina Georgescu)
Drept procesual penal. Partea generală. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Răspunderea civilă a inculpatului autor al accidentului rutier.
Obiectul acţiunii civile în procesul penal este definit de art.19 alin.1 Cod procedură penală care statuează că ,, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.’’

Prin urmare, cum temeiul juridic al răspunderii civile delictuale îl reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, rezultă că, alăturat răspunderii penale, răspunderea civilă este o consecinţă legală a comiterii infracţiunii, astfel încât nu poate opera excluderea, eliminarea răspunderii civile a autorului infracţiunii, ci, alăturat răspunderii penale, intervine şi răspunderea civilă a acestuia, câtă vreme acţiunea civilă derivă din acţiunea penală, iar disp. art. 19 alin. 1 cod procedură penală stabilesc că răspunderea civilă intervine pentru ,,prejudiciul produs prin comiterea faptei care constituie obiectul acţiunii penale’’.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 971 din 16 octombrie 2015.
Prin sentinţa penală nr. 126/21.05.2015 pronunţată de Judecătoria Răcari, în baza art. 397 Cod procedură penală, raportat la art. 1357 si urm. Cod civil, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.A.I. şi în consecinţă a fost obligat asigurătorul Carpatica Asigurări SA la plata către partea civilă S.A.I. a sumei de 24 000 lei, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, sesizată fiind prin rechizitoriu, Judecătoria Răcari a dispus, prin sentinţa penală nr. 160/26.06.2014, (rămasă definitivă prin respingerea apelului inculpatului, potrivit deciziei penale nr. 963/10.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti) condamnarea inculpatului A.S.A. la pedeapsa închisorii de 1 (un) an şi 6 (sase) luni pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporala din culpă prev. de art. 184 al. 2 şi 4 Cod penal, faptă comisă la data de 13.07.2012 în dauna persoanei vătămate constituită parte civilă S.A.I.

În temeiul art. 81 cod penal din 1969, a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni.

S-a dispus disjungerea acţiunii civilă exercitată în cauză de partea civilă.

Soluţionând acţiunea civilă disjunsă, judecătoria a reţinut că în cursul procesului penal, persoana vătămată S.A.I. a solicitat obligarea inculpatului, alături de asigurătorul de răspundere civilă la plata de daune materiale şi morale şi că, raportat la data săvârşirii infracţiunii, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului cod civil referitoare la răspunderea civilă delictuală.

S-a reţinut că potrivit raportului de expertiză medico legală din data de 15.10.2012 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Dâmboviţa, partea civilă a suferit leziuni de violenţă care au necesitat 85 – 90 de zile îngrijire medicală, în condiţiile unei evoluţii favorabile.

Din probele administrate în cauză nu a reieşit că evoluţia stării de sănătate a părţii civile nu ar fi fost una favorabilă, care să fi necesitat un număr de zile de îngrijiri medicale mai mare decât cel indicat în raportul de expertiză medico – legală, astfel că la stabilirea prejudiciului suferit au fost avute în vedere concluziile acestui raport şi numărul de zile de îngrijiri medicale menţionate în cuprinsul acestuia, observându-se totodată că singurul martor audiat în latură civilă nu a putut indica cuantumul exact al cheltuielilor efectuate de partea civilă şi că la dosar nu se află înscrisuri doveditoare (chitanţe, facturi fiscale) ale sumelor cheltuite de partea civilă pentru achiziţionarea medicamentelor sau pentru şedinţele de recuperare de care se presupune că a avut nevoie.

Astfel, instanţa a apreciat că prejudiciul material despre care partea civilă susţine că l-a suferit nu are un caracter cert sub aspectul întinderii sale şi, în consecinţă, nu este îndeplinită una dintre cerinţele reparării prejudiciului.

În ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial, instanţa de fond a apreciat că suma de 30.000 lei aferentă perioadei de 85 - 90 zile de îngrijiri medicale de care a avut nevoie pentru vindecarea traumelor produse de accident, reprezintă o acoperire integrală a acestui prejudiciu, respectând, totodată, principiul proporţionalităţii, prin raportare la atingerea adusă, fără ca aceste sume să reprezinte o îmbogăţire fără just temei, însă a avut în vedere că proporţia culpei inculpatului este de 80% în producerea leziunilor suferite de partea civilă în urma accidentului de circulaţie. În consecinţă, inculpatul trebuie să acopere 80% din valoarea prejudiciului (stabilit anterior ca fiind de 30.000 lei), respectiv suma de 24. 000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, partea civilă S.A.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în primul motiv de apel că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală prin faptul că nu a conferit asigurătorului calitatea de parte responsabilă civilmente, aşa cum actualmente se prevede în art. 86 cod procedură penală, cât şi prin aceea că a dispus obligarea exclusivă a asiguratorului la plata de daune morale, fără a dispune şi obligarea inculpatului care este autorul faptei ilicite.

Apelul este fondat.

Examinând modul de rezolvare a acţiunii civile disjunse, Curtea a constatat că la primul grad de jurisdicţie s-a realizat o greşită aplicare a disp. art.19 alin.1 Cod procedură penală care statuează că ,, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale’’, precum şi a disp. art.19 alin.5 cod procedură penală care stabilesc că „repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.”

Prin urmare, alăturat răspunderii penale, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca o sancţiune specifică dreptului civil, este aplicabilă pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin întrunirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 1.357 – 1.371 din actualul Cod civil, însă aceasta nu poate opera cu excluderea răspunderii civile a însăşi autorului faptei ilicite, care este inculpatul împotriva căruia a fost exercitată acţiunea penală.

Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că nu se poate accepta soluţia neantrenării răspunderii civile a inculpatului autor al faptei ilicite, câtă vreme raportul juridic de drept penal şi deci acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului, constituie temeiul răspunderii sale civile delictuale, răspunderea civilă a inculpatului fiind o consecinţă a răspunderii sale penale, ce decurge din comiterea infracţiunii, iar infracţiunea reprezintă, în planul răspunderii civile, izvorul răspunderii civile delictuale.

Aşa fiind, cum temeiul juridic al răspunderii civile delictuale îl reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, Curtea a constatat că, alăturat răspunderii penale, răspunderea civilă este o consecinţă legală a comiterii infracţiunii, aşa încât nu poate opera excluderea, eliminarea răspunderii civile a autorului infracţiunii, ci, alăturat răspunderii penale, intervine şi răspunderea civilă a acestuia, câtă vreme acţiunea civilă derivă din acţiunea penală, iar disp. art. 19 alin. 1 cod procedură penală sunt suficient de clare, în acest sens, stabilind că răspunderea civilă intervine pentru ,,prejudiciul produs prin comiterea faptei care constituie obiectul acţiunii penale’’, aşa cum s-a specificat mai sus.

În aceste condiţii, Curtea a observat că în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea exclusivă a asigurătorului de răspundere civilă delictuală la plata de daune morale către persoana vătămată constituită parte civilă, ignorând în acest sens dispoziţiile legale susmenţionate care reprezintă temeiul antrenării răspunderii civile a autorului faptei ilicite ce constituie infracţiune, care, nu poate fi eliminat din raportul juridic de drept civil alăturat celui de drept penal ce a constituit obiectul sesizării instanţei, critica formulată din acest punct de vedere fiind întemeiată.

Şi cea de-a două critică formulată în cadrul acestui motiv de apel a fost apreciată ca fondată, mai exact cea privitoare la împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, dispoziţiile legale ce reglementează modul de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal şi care definesc părţile în procesul penal, impun concluzia potrivit căreia asigurătorul de răspundere civilă delictuală are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Din acest punct de vedere, Curtea a observat că potrivit art.86 Cod proc. penală partea responsabilă civilmente este definită ca fiind „persoana care potrivit legii civile are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.”

În raport de această dispoziţie legală care se completează cu acelea ce reglementează modul de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal, după cum s-a arătat mai sus ( art. 19-26 Cod proc. penală), s-a constatat că, în condiţiile reglementării actuale, asigurătorul de răspundere civilă delictuală are obligaţia convenţională(în temeiul contractului de asigurare) de a repara prejudiciul creat prin infracţiune, fiind astfel chemat să răspundă în proces în calitate de parte responsabilă civilmente, încetându-şi aplicabilitatea Decizia I/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii care a statuat că „societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile”.

Prin urmare, ţinând seama de principiul activităţii normelor de procedură penală reglementat inclusiv de art. 13 Cod proc. penală, Curtea a constatat că prin aceste dispoziţii au fost eliminate controversele generate de aspectele privind calitatea procesuală în care figurează asigurătorul de răspundere civilă delictuală în procesul penal, stabilindu-se cu claritate că acesta are calitatea de parte responsabilă civilmente întrucât în temeiul obligaţiei convenţionale de asigurare, este chemat în proces să răspundă în solidar cu inculpatul, pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

Aşa fiind, criticile formulate în cauză au fost apreciate ca fondate, deoarece instanţa de fond a realizat o greşită soluţionare a acţiunii civile disjunse, astfel încât s-a dispus admiterea căii de atac, potrivit art. 421 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, desfiinţarea în parte a sentinţei şi soluţionarea legală a acţiunii civile în modalitatea obligării în solidar a inculpatului şi a asigurătorului de răspundere civilă delictuală (în calitate de parte responsabilă civilmente) la plata despăgubirilor civile şi a daunelor morale, consecinţă a infracţiunii comise de inculpat.
(Judecător Cristina Georgescu)

Modificări de pedepse. Contopirea pedepselor. Hotărâri de condamnare pronunţate în străinătate. Instanţa competentă.
Cod penal, art.6

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 168 din 21 octombrie 2015
Prin sentinţa penală nr.861 din data de 18 august 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins ca nefondată cererea formulată de către condamnatul U. M.M.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut pe baza materialului probator şi mijloacelor de probă, că prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 2484/120/2015 la 21.05.2015, condamnatul U.M. M. a solicitat contopirea pedepselor care i-a fost aplicate prin hotărârile nr. 6018/09 din 26.06.2009 pronunţată în dosarul nr. 42915/07/NRPM şi nr.1864/10 din 29.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 35945/09 de Tribunalul Roma.

La dosar a fost înaintată sentinţa penală nr. 80 din 04.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care au fost recunoscute hotărârile nr. 6018/09 din 26.06.2009 pronunţată în dosarul nr. 42915/07/NRPM şi nr.1864/10 din 29.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 35945/09 de Tribunalul Roma.

Examinând cererea formulată, instanţa de fond a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestatorul se află în executarea unei pedepse rezultante de 15 ani, 2 luni închisoare şi 5000 de euro amendă, în urma reunirii (cumulării) de către instanţele italiene a două pedepse cu închisoarea, respectiv pedeapsa de 10 ani, 2 luni închisoare şi 5000 de euro amendă, aplicată prin Hotărârea nr. 6018/09 din 26 martie 2009 a Tribunalului Roma, definitivă la 02 decembrie 2010, respectiv pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată acestuia prin Hotărârea nr. 1864/10 din 29 septembrie 2010, definitivă la data de 22 septembrie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 80/04.04.2014 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin neapelare, la data de 27 mai 2014, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi s-a dispus recunoaşterea celor două hotărâri anterior menţionate, astfel cum au fost cumulate acestea de către instanţele italiene, fapt ce a rezultat din certificatul privind situaţia executării, emis de către Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma.

S-a arătat că nu există în legislaţia română nici o dispoziţiei legală, nici în Codul de procedură penală, nici în legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care să prevadă posibilitatea instanţei române de a interveni în soluţia adoptată pe fondul cauzei de către o instanţă străină, aplicând norme de drept penal din dreptul intern, în situaţia în care o persoană a fost judecată şi condamnată definitiv de către instanţa străină.

Dispoziţiile invocate de către contestator în cererea sa, anume prevederile art. 33 şi 34 din Codul penal anterior, nu sunt aplicabile contestatorului U. M. M., ci doar persoanelor judecate şi condamnate de către instanţele române.

Pentru considerentele anterior expuse s-a respins ca nefondată cererea formulată de către condamnatul U. M. M.

Împotriva sentinţei penale nr. 861 din data de 18 august 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în termen legal, a formulat contestaţia condamnatul U. M. M. care a criticat soluţia pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat că prin decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că dispoziţiile art.6 din Codul penal sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor de condamnare pronunţate de un stat străin dacă au fost recunoscute conform Legii nr.302/2004.

A susţinut că disp. art.6 Cod penal sunt aplicabile în cauză şi a solicitat aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni cu privire la pedepsele stabilite prin sentinţele de condamnare dispuse de autorităţile din Italia, întrucât cumulul aritmetic a devenit incompatibil cu regimul sancţionator al concursului de infracţiuni.

Totodată, a precizat că obiectul cererii formulate nu este acela de recontopire a unor pedepse care au fost deja contopite, aşa cum greşit s-a interpretat la instanţa de fond, ci o cerere de aplicare a legii penale mai favorabile, conform art.6 Cod penal.

Cu ocazia dezbaterilor contestatorul, prin avocat desemnat din oficiu a invocat necompetenţa materială a Tribunalului Dâmboviţa.

Analizând contestaţia formulată de condamnatul U. M., prin prisma criticilor formulate, precum şi din oficiu, Curtea a reţinut că aceasta nu este fondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Referitor la competenţa materială de soluționare a cererii formulată de contestatorul condamnat U.M.M., Curtea a reţinut că la data de 21 mai 2015, Tribunalul Dâmboviţa a fost învestit cu soluţionarea cererii de contopire a pedepselor aplicate prin sentinţe pronunţate de instanţe din Italia şi care au fost recunoscute prin sentinţa nr.80 din 4 aprilie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 231/42/2014.

Contestatorul U. M. M. a suferit următoarele condamnări:

1.Prin hotărârea nr.6018/09 din 26 martie 2009 pronunţată în dosarul nr.42915/07 NRPM- Nr.9030/08 RG GIP pronunţată de Tribunalul Roma, definitivă la data de 2 decembrie 2010, a fost condamnat le pedeapsa de 10 ani, 2 luni închisoare şi 5.000 euro amendă pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie calificată şi viol, prev. de Codul penal italian în art.110,628 alin.1-3; art.110-605 Cod penal; art.110-605 Cod penal.

2. Prin sentinţa nr.1864/10 din 29 septembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 35945/09 NR -33577/09 RG-GIP rămasă definitivă la data de 22 septembrie 2012, a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de viol prev. de art.110-61 pct.4 şi 5 ; 609 alin.1,2, 3; 609 alin.1 pct.4 Cod penal italian.

Potrivit certificatului privind situaţia executării, emis de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma - Biroul executări penale a dispus reunirea ( cumulul ) pedepselor concurente, contestatorul având de executat 15 ani, 2 luni închisoare şi 5.000 euro amendă.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a solicitat Curţii de Apel Ploieşti ca în baza cererii formulate de Ministerul Justiției din Italia, să se dispună de către instanța de judecată transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei de 10 ani şi 2 luni închisoare.

Curtea de Apel Ploieşti prin sentința penală nr.80/04.04.2014 pronunţată în dosarul nr. 231/42/2014, definitivă la data de 27 mai 2014, a recunoscut sentințele penale pronunțate în Italia și a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei cumulate de 10 ani şi 2 luni închisoare.

În raport de obiectul cauzei, s-a constatat că potrivit art.595 alin.2 Cod procedură penală instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

În opinia Curţii, în cauza de faţă, având în vedere că petentul condamnat U.M. a solicitat contopirea unor pedepse aplicate prin două sentinţe recunoscute de Curtea de Apel Ploieşti, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri nu aparţine Curţii de Apel Ploieşti, astfel cum s-a susţinut de către contestator şi reprezentantul Ministerului Public, întrucât Curtea de Apel Ploieşti nu este instanţă de executare în sensul art.553 Cod procedură penală şi art.595 alin.2 din acelaşi Cod, ci o instanţă specială desemnată ca autoritate judiciară competentă în unele din procedurile reglementate în Legea nr. 302/2004 care a dispus transferul condamnatului în România pentru executarea pedepsei de 15 ani şi 2 luni închisoare într-un penitenciar din ţară.

S-a reţinut că decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 34 din 14 decembrie 2009 îşi produce în continuare efectele, în condiţiile în care potrivit Legii nr. 302/2004, Curţile de Apel sunt abilitate să se pronunţe asupra transferului persoanelor condamnate prin hotărâre a unei instanţe dintr-un stat străin, să recunoască acea hotărâre şi să dispună fie continuarea executării pedepsei, fie adaptarea pedepsei aplicate de instanţa străină.

Curtea a reamintit că prin decizia menţionată anterior, s-a stabilit că „Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul procedurii transferării persoanei condamnate este instanţa corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate.

În cazul în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină, competenţa de a judeca cererea de modificare a pedepsei revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanţă şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate".

Deşi instanţă învestită cu competenţă materială de soluţionare a procedurii de transfer a persoanei condamnate, prevăzută în art. 134 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este Curtea de Apel, în opinia instanţei de control judiciar, această competenţă, reglementată în dispoziţiile menţionate, prin derogare de la regulile generale referitoare la executarea hotărârilor penale, nu poate opera, în lipsa unei prevederi legale exprese, în alte segmente ale executării, între care cele privind schimbările în executarea unor hotărâri, amânarea sau întreruperea executării pedepsei, înlăturarea ori modificarea pedepsei, pentru ele fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la competenţă existente în art. 595 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru situaţia în care se formulează cereri de contopire a pedepselor aplicate de instanţele din România cu pedepse pronunţate de instanţe străine, prin hotărâri recunoscute de Curţi de Apel, în cadrul procedurii transferării persoanei condamnate în străinătate, instanţa competentă să soluţioneze astfel de cereri nu poate fi decât cea corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate.

Ca urmare, şi în ipoteza în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină se impune, pentru identitate de raţiune, să revină competenţa de judecată a cererii de modificare a pedepsei tot instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi trebuit să judece cauza în primă instanţă, evident, cu respectarea condiţiei ca locul de deţinere a persoanei condamnate să se afle în circumscripţia teritorială a acelei instanţe.

Raportat la cauza de faţă, instanţa corespunzătoare care ar fi trebuit să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii române, pentru infracţiunile de viol şi tâlhărie calificată, era Judecătoria potrivit art. 35 alin.1 Cod procedură penală, şi întrucât, la momentul formulării cererii de contopire, condamnatul contestator era încarcerat la Penitenciarul Mărgineni, competenţa de soluţionare a cauzei revenea Judecătoriei Moreni.

Cu toate acestea, nu mai poate fi invocată necompetenţa după materie a Tribunalului Dâmboviţa, întrucât fiind instanţă ierarhic superioară Judecătoriei Moreni, aceasta ar fi putut fi invocată în termenul prev. de art.47 alin.2 Cod procedură penală, iar în cauză încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a instanţei ierarhic superioare este sancţionată cu nulitatea relativă, nulitate care nu a fost invocată de persoana interesată şi în termenul prev. de art.281 alin.4 lit.c) Cod procedură penală, astfel că se acoperă.

Referitor la fondul contestaţiei, aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa nr.80 din 4 aprilie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 231/42/2014, definitivă prin neapelare la data de 27 mai 2014, a recunoscut sentințele penale pronunțate în Italia și a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei cumulate de 15 ani şi 2 luni închisoare.

Faptul că în cauză condamnatul trebuie să execute pedeapsa cumulată de 15 ani şi 2 luni închisoare, rezultă și din motivarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Ploieşti care a reţinut din certificatul privind situaţia executării emis de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma- Biroul Executări penale că s-a dispus reunirea pedepselor concurente (de executat în regim de detenţie), aplicate prin cele două hotărâri de condamnare şi s-a stabilit că petentul condamnat are de executat pedeapsa de 15 ani şi 2 luni închisoare.

Se constată, că în cauză în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la aplicarea regimului sancţionator în cazul concursului de infracţiuni, potrivit Codului penal român, în condiţiile în care odată cu recunoaşterea celor două hotărâri de condamnare pronunţate de autorităţile din Italia, s-a dispus executarea cumulată a celor două pedepse, potrivit certificatului emis de autoritatea judiciară a statului italian.

Critica petentului vizând faptul că în mod greşit instanţa de fond a considerat că în cauză este vorba de o cerere de contopire a pedepselor, solicitând de fapt aplicarea disp. art.6 Cod penal, nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, obiectul cererii a fost stabilit de contestatorul condamnat care şi-a motivat şi întemeiat cererea pe disp. art.33 lit.a) şi 34 lit. b) Cod penal din 1969, pe de altă parte, instanţa nu poate modifica obiectul cererii, iar acest lucru nu poate fi făcut cu atât mai mult de instanţa de control judiciar pentru că ar fi privat condamnatul de un grad de jurisdicţie.

Constatând, aşadar, că nu sunt întemeiate criticile condamnatului, a fost respinsă contestaţia formulată de acesta împotriva sentinţei penale nr. 861 din 18 august 2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Fiind în culpă procesuală determinată de promovarea prezentei căi de atac, conform art.275 alin.2 Cod procedură penală a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei reprezentând onorariu avocat desemnat din oficiu contestatorului, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului Prahova

( Judecător Cristina Radu )