Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante

Drept penal. Partea generală. Regimul răspunderii penale a minorului. Individualizare. Alegerea măsurii educative. Efectuarea referatului de evaluare. Criterii.
Cod penal, art. 116 alin. 1, art. 115 alin. 2, art. 74
Prin imposibilitatea efectuării referatului de evaluare, datorată sustragerii inculpatului de la judecată prin părăsirea ţării, nu s-a statuat asupra propunerilor motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă, astfel cum se prevede în art. 116 alin.1 Cod penal.

Alegerea măsurii educative se efectuează potrivit art.115 alin.2 Cod penal deci prin raportare la toate criteriile de individualizare prevăzute de art.74 Cod penal.

Îîn condiţiile în care Serviciul de Probaţiune nu a putut oferi, din motive obiective, o concluzie certă privitoare la eficienta reinserţie socială a inculpatului prin intermediul referatului de evaluare, este imperios necesară verificarea profundă a celorlalte criterii de individualizare definite de art. 74 Cod penal.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 969 din 16 octombrie 2015
Prin sentinţa penală nr. 358/09.06.2015 pronunţată de Judecătoria Buzău, în baza art. 117 Cod penal raportat la art. 114 Cod penal şi art. 115 Cod penal s-a dispus luarea faţă de inculpatul minor L.C. a măsurii educative a supravegherii pe o durată de 6 luni sub coordonarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalului Buzău, cu începere de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe penale, pentru săvârşirea infracţiunilor concurente de: tâlhărie prevăzută de art. 233 – art. 234 alin. 1 lit. d Cod penal cu aplicarea art.5 Cod penal ( în vechea reglementare art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b şi c Cod penal din anul 1969, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal din anul 1969); furt calificat în scop de folosinţă, prevăzută de art. 230 alin. 1 Cod penal raportat la art. 228 alin. 1- art. 229 alin. 1 lit. b şi d din Cod penal; furt calificat prevăzută de art. 228 alin. 1- art. 229 alin. 1 lit. b şi d din Cod penal; conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. 1 din Cod penal; furt prevăzută de art. 228 alin. 1 din Cod penal; furt calificat prevăzută de art. 228 alin. 1- art.229 alin. 1 lit. b din Cod penal; furt prevăzută de art. 228 alin. 1 din Cod penal; furt prevăzută de art. 228 alin. 1 din Cod penal; furt prevăzută de art. 228 alin. 1 din Cod penal; furt prevăzută de art. 228 alin. 1 din Cod penal ( fapte comise în perioada 13.12.2013 – 28.03.2014).

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor săvârşirii de noi infracţiuni în cursul executării măsurii educative a supravegherii.

Pentru a hotărî astfel, analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, judecătoria a reţinut în esenţă că inculpatul, în seara zilei de 13.12.2013, în jurul orei 21,50, în timp ce se afla pe o stradă din mun. Buzău, i-a sustras prin smulgere, o geantă persoanei vătămate C. E.; în noaptea de 17/18.03.2014, folosind ca mod de operare chei potrivite, a sustras autoturismul aparţinând persoanei vătămate T.R., în valoare de 5.000 lei, pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere, din parcarea situată în faţa unui bloc din municipiul Buzău, pe care apoi l-a condus pe mai multe străzi din municipiul Buzău, pe o distanţă de aproximativ 5 Km., deşi nu poseda permis de conducere, iar atunci când l-a abandonat a sustras din torpedoul acestuia o borsetă ; în perioada 22-28.03.2014, profitând de neglijenţa altor şase persoane vătămate, care şi-au lăsat portierele autoturismelor neasigurate, pe străzi situate pe raza municipiului Buzău, inculpatul a pătruns în interiorul acestora şi a sustras bunuri şi sume de bani, prin întreaga activitate infracţională inculpatul provocând un prejudiciu total de 9.850 lei din care s-a recuperat o parte în cuantum de 8.350 lei, prin restituire în natură.

Constatând existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a apreciat, în privinţa individualizării sancţiunii, că date fiind vârsta inculpatului minor, faptul că nu a mai săvârşit alte fapte de natură penală din martie 2014, că este plecat din ţară împreună cu tatăl său, urmând cursuri şcolare în Suedia, se impune aplicarea măsurii educative a supravegherii pe durata de 6 luni.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău criticând-o pentru netemeinicie în privinţa greşitei individualizări a măsurii educative aplicate inculpatului intimat L.C.

S-a susţinut că măsura educativă a supravegherii inculpatului pe o durată de 6 luni este ineficientă în cauză atât timp cât inculpatul s-a sustras de la judecată, părăsind ţara împreună cu tatăl său, aflându-se în Suedia, inclusiv la momentul judecării căii de atac, astfel încât nu se poate realiza supravegherea conduitei acestuia astfel cum se dispune în art.118 Cod penal, prin urmare, măsura educativă neputând atinge scopul îndrumării minorului pentru a asigura reintegrarea sa socială.

În acest sens, s-a invocat şi împrejurarea că inculpatul minor a fost dedus judecăţii pentru comiterea unui concurs infracţional compus din 10 infracţiuni, astfel încât, acesta reflectă perseverenţă infracţională care nu justifică aplicarea unei măsuri educative atât de blânde, ci dimpotrivă, aplicarea unei alte măsuri educative, privative de libertate, cu atât mai mult cu cât, instanţa de fond nu a putut avea în vedere concluziile unui referat de evaluare care nu a putut fi efectuat datorită plecării inculpatului din ţară.

Prin urmare, s-a susţinut că faţă de gravitatea faptelor şi persoana inculpatului, se impune adoptarea unei altei măsuri educative, privative de libertate, şi anume internarea inculpatului într-un centru educativ conform art.124 Cod penal, sens în care, s-a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea în parte a sentinţei, înlăturarea dispoziţiei privind aplicarea măsurii educative a supravegherii inculpatului pe durata de 6 luni şi aplicarea măsurii educative prev. de art.124 Cod penal, internarea într-un centru educativ.

Apelul este fondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborată cu cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care intimatul inculpat minor L.C. a fost trimis în judecată cât şi săvârşirea acestora, cu vinovăţie în forma prevăzută de lege.

Pe baza mijloacelor de probă legal administrate, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că în intervalul 13.12.2013 – 28.03.2014, inculpatul minor L. C., în vârstă de 14 ani a săvârşit un număr de 10 fapte prevăzute de legea penală, în dauna unor persoane vătămate diferite, respectiv infracţiuni de furt, furt calificat, furt calificat în scop de folosinţă, conducere a unui autovehicul fără permis de conducere şi tâlhărie calificată, astfel cum acestea au fost descrise pe larg în considerentele sentinţei apelate, vinovăţia inculpatului fiind judicios reţinută la primul grad de jurisdicţie, astfel că soluţia de tragere la răspundere penală a inculpatului este legală sub acest aspect.

Este adevărat că, intimatul inculpat minor L.C. nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond pentru a fi audiat în legătură cu infracţiunile reţinute în sarcina sa, însă, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că instanţa de fond a efectuat toate demersurile impuse de lege pentru a se asigura prezenta inculpatului la judecata şi exercitarea apărării, desemnând apărător din oficiu pentru inculpat şi dispunând citarea inculpatului şi a părţilor responsabile civilmente la toate cele 5 adrese cunoscute, precum şi emiterea de mandate de aducere pentru inculpat, care au fost executate de către lucrătorii de poliţie, stabilindu-se că inculpatul este plecat din ţară împreună cu tatăl său, aflându-se în Suedia (filele 89-91, 88 şi 41, 42 dosar fond).

Mai mult, Curtea a constatat că în cursul urmării penale inculpatul a fost audiat pe larg de către organele de urmărire penală, atât în calitate de suspect cât şi în calitate de inculpat, potrivit declaraţiilor de la filele 366-382 dosar urmărire penală, audieri realizate în prezenţa mamei sale, L.E.şi a apărătorului din oficiu, şi în cuprinsul acestor declaraţii date la 20.01.2014, 14.02.2014 şi respectiv 03.04.2014, descriind pe larg situaţia de fapt şi împrejurările comiterii infracţiunilor, recunoscând astfel săvârşirea fiecăreia dintre infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Din acest punct de vedere, s-a apreciat că nu poate exista o îndoială rezonabilă asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei inculpatului, atât timp cât acesta în amplele declaraţii date cu ocazia urmării penale, prezintă în detaliu toate aspectele legate de locul, timpul şi modalitatea în care au fost comise faptele, iar declaraţiile sale se coroborează pe deplin cu procesele verbale de cercetare la faţa locului întocmite de poliţie, cu plângerile şi declaraţiile persoanelor vătămate şi cu procesele verbale de investigaţii încheiate de asemenea de poliţie, precum şi cu procesele verbale de reconstituire încheiate de asemenea pe parcursul urmării penale în care inculpatul arată el însuşi locul în care a aruncat o parte din bunurile sustrase.

Prin urmare, soluţia antrenării răspunderii penale a inculpatului pentru toate infracţiunile ce constituie obiectul sesizării instanţei, este legală, fiind pe deplin confirmată de ansamblul probelor administrate în decursul urmării penale, inclusiv de declaraţiile date de inculpat în această etapă a procesului penal, cu atât mai mult cu cât, inculpatul nu a invocat nevinovăţia sa nici cu prilejul judecăţii în primă instanţă, unde nu s-a prezentat, deşi legal citat, prin toate modalităţile prevăzute de lege, şi nici cu ocazia exercitării căii de atac.

Aşa fiind, Curtea a constatat că prezumţia de nevinovăţie definită de art.4 Cod proc. penală a fost indubitabil răsturnată prin administrarea amplului probatoriu din cursul urmării penale, acuzaţia fiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conform art.103 alin.2 Cod proc. penală.

În privinţa criticilor ce vizează greşita individualizare a sancţiunii, Curtea a reţinut de asemenea, că referatul de evaluare obligatoriu potrivit art.116 Cod penal, nu a putut fi întocmit la primul grad de jurisdicţie, datorită plecării inculpatului din ţară, acesta aflându-se în Suedia, împreună cu tatăl său, astfel încât prin înscrisul aflat la fila 88 dosar fond, Serviciul de Probaţiune Buzău a adus la cunoştinţă imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare, ataşându-se declaraţia mamei inculpatului, şi nota telefonică întocmită ca urmare a convorbirii telefonice cu tatăl inculpatului.

Instanţa de fond a procedat la o individualizare greşită a măsurii educative faţă de inculpat, atât timp cât, prin imposibilitatea efectuării referatului de evaluare nu s-a statuat asupra propunerilor motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă, astfel cum se prevede în art. 116 alin.1 Cod penal.

Aşa fiind, este evident că, alegerea măsurii educative, efectuate potrivit art.115 alin.2 Cod penal rap. la art.74 Cod penal, instanţa de fond nu a avut în vedere toate criteriile de individualizare definite de acest ultim text de lege, ignorându-se criteriile privind conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie şi situaţia familială şi socială a acestuia, care nu fundamentează concluzia unei reintegrări sociale eficiente printr-o măsură educativă neprivativă de libertate, dar mai ales, aspectele legate de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs şi consecinţele infracţiunilor.

Or, în condiţiile în care Serviciul de Probaţiune nu a putut oferi, din motive obiective o concluzie certă privitoare la eficienta reinserţie socială a inculpatului prin intermediul unei măsuri educative neprivative de libertate, instanţa de fond ar fi trebuit să realizeze o verificare profundă a celorlalte criterii de individualizare definite de art. 74 Cod penal, conferind valenţă aspectelor legate de gravitatea faptelor, justificată în special de persistenţa infracţională manifestată prin comiterea unui număr de 10 infracţiuni, astfel încât, în cauză se impunea cu evidenţă concluzia potrivit căreia scopul pedepsei în cazul inculpatului, poate fi atins numai prin intermediul aplicării unei măsuri educative privative de liberate.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie şi împrejurarea că măsura educativă a supravegherii nu ar putea fi adusă al îndeplinire atât timp cât prin absenţa inculpatului din ţară, nu se poate realiza coordonarea serviciului de probaţiune pentru a se verifica îndrumarea şi controlarea minorului în cadrul programului său zilnic, astfel cum se prevede în art.118 Cod penal, existând aşadar, riscul reluării comportamentului infracţional prin neexecutarea eficientă ori chiar totală a supravegherii comportamentului minorului.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar, constată că deşi prima instanţă a reţinut că inculpatul urmează cursuri şcolare în Suedia, cu toate acestea, nu există nici un înscris doveditor în acest sens, ci numai, nota telefonică încheiată de consilierul Serviciului de Probaţiune Buzău, în urma discuţiilor telefonice cu tatăl şi cu mama inculpatului, fiind vorba de o simplă susţinere, neconfirmându-se probator, aşadar, desfăşurarea programului şcolar educativ într-o altă ţară europeană.

Prin urmare, reevaluând procesul de individualizare a sancţiunii, instanţa de control judiciar a constatat că, deşi în cele două expertize medico-legale psihiatrice întocmite pe parcursul urmăririi penale se concluzionează că în raport de persoana inculpatului se recomandă aplicarea măsurii educative neprivative de libertate a supravegherii inculpatului, cu toate acestea, în mod efectiv, atare măsură nu este aptă să realizeze eficient reinserţia socială a inculpatului, neputându-se realiza coordonarea serviciului de probaţiune şi în plus, această măsură educativă neavând în vedere principalele criterii definite de art.74 Cod penal referitoare la natura şi gravitatea faptelor, consecinţele săvârşirii acestora, şi starea de pericol creată pentru valorile ocrotite de lege.

Este evident aşadar, că în condiţiile în care, într-un interval scurt de timp de numai 4 luni, mai exact din decembrie 2013 şi până în martie 2014, intimatul inculpat L.C.a săvârşit un număr de 10 infracţiuni de furt, furt calificat, furt de folosinţă al unui autovehicul şi tâlhărie calificată, supravegherea conduitei acestuia din partea părinţilor săi, a fost ineficientă, nefiind în măsură să îl pună în situaţia de a se conforma normelor de convieţuire socială şi a celor juridice, astfel încât, rezultă cu claritate că nici pe viitor, supravegherea exercitată în condiţiile art.115 alin.1 lit.b rap. la art.118 Cod penal, nu şi-ar putea dovedi eficienţa în planul reinserţiei sociale al inculpatului, impunându-se internarea acestuia într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde, va beneficia de pregătirea şcolară şi formare profesională, precum şi programul de reintegrare socială conform art.124 alin.1 Cod penal.

În consecinţă, Curtea a concluzionat că printr-o judicioasă evaluare a criteriilor prev. de art.74 Cod penal, şi acordarea semnificaţiei cuvenite acestora, raportat la situaţia intimatului inculpat, se impune reindividualizarea măsurii educative aplicate acestuia, în sensul aplicării unei măsuri educative privative de libertate, astfel încât a admis apelul, pronunţând o nouă hotărâre prin care a dispus internarea într-un centru educativ, pe durata de 2 ani, cu începere de la data pronunţării deciziei.
(Judecător Cristina Georgescu)

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2015
Secţia I Civilă

Art. 494 Cod Civil. Accesiunea imobiliară
,,Accesiunea imobiliară, prin prisma art. 494 Cod civil, nu poate interveni în cazul construcţiilor provizorii care nu au caracter durabil şi, prin definiţie, nu ar trebui să fie încorporate în teren.”
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă

Decizia nr. 700 din 3 noiembrie 2015.

Prin Decizia sus menţionată, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, a admis recursul declarat de pârâte împotriva deciziei civile nr. 1075 pronunţată la 16 martie 2015 de Tribunalul Prahova şi, pe cale de consecinţă a modificat în tot decizia tribunalului şi pe fond a menţinut sentinţa Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a se pronunţa această decizie, au fost reţinute următoarele considerente:

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă cererea depusă la data de 07.06.2011, prin care SC S SRL a solicitat instanţei obligarea recurentelor, în solidar, la plata sumei de bani reprezentând preţul materialelor şi al muncii pentru realizarea construcţiei, care reprezenta punctul de lucru, construcţie aflată pe terenul închiriat societăţii pârâte.

De asemenea la prezentul dosar a fost conexată şi cererea recurentelor de obligare a SC S SRL la ridicarea construcţiei sus arătate, cerere ce a fost însă anulată ca netimbrată de către Judecătoria Ploieşti prin sentinţa civilă nr. 10016/09.07.2014, hotărâre care a dobândit putere de lucru judecat, nefiind atacată sub acest aspect de către părţi.

Temeiul de drept al acţiunii reclamantei SC S SRL au fost dispoziţiile art. 494 şi 998 din vechiul Cod civil, aplicabil în speţă, având în vedere faptul că cererea a fost depusă anterior intrării în vigoare a noului cod civil, adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 .

Aplicabilitatea vechiului cod civil este cerută şi de dispoziţiile exprese ale art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Potrivit art. 494 Cod civil, dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

Prin prisma temeiului de drept invocat, instanţa de apel, pronunţând soluţia de admitere a apelului declarat de SC S SRL împotriva sentinţei civile nr. 10016/09.07.2014 a Judecătoriei Ploieşti, şi de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata către apelantă a sumei de 50.974 RON, conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuată de către exp. S G, a considerat că pârâtele au devenit - în temeiul accesiunii imobiliare artificiale - proprietare ale construcţiei a cărei contravaloare au fost obligate să o plătească.

Prin definiţie, accesiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important, în temeiul căruia, dacă cele două lucruri au aparţinut unor proprietari diferiţi, proprietarul lucrului mai important va dobândi dreptul de proprietate şi asupra lucrului care este mai puţin important.

Accesiunea imobiliară artificială reprezintă o variantă de accesiune în cazul căreia proprietarul terenului dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor care s-ar edifica pe terenul său.

Ceea ce este de esenţa accesiunii imobiliare artificiale este caracterul durabil al construcţiei edificate pe teren şi încorporarea efectivă a acesteia în imobilul teren, utilitatea practică a acestor prevederi fiind tocmai posibilitatea de a evita o cheltuială mai mare de ridicare a unei construcţii edificată pe terenul altui proprietar şi de aducere a acestuia la starea iniţială.

În sprijinul afirmaţiei de mai sus este chiar titlul Capitolului II din Codul Civil, intitulat „Despre dreptul de accesiune asupra celor unite şi încorporate cu lucrul”, din cadrul căruia face parte art. 494, dar şi dispoziţiile art. 488, textul cu caracter general al materiei, potrivit căruia, tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului, cu distincţiile făcute de articolele următoare.

În speţa de faţă, atât din certificatul de urbanism pentru „construcţie metalică provizorie pentru prestări servicii” din data de 24.04.2001 cât şi din cuprinsul autorizaţiei nr. 631/27.08.2001 şi procesului-verbal de recepţie nr. 2 din data de 25.07.2002, rezultă faptul că reclamanta SC S SRL este proprietara unei construcţii provizorii, edificată pe terenul pârâtelor.

Dreptul său de proprietate asupra acestei construcţii provizorii nu poate fi tăgăduit, el fiind dovedit atât cu autorizaţia de construire şi procesul verbal de recepţie cât şi cu documentele contabile ale societăţii şi evidenţele fiscale ale Primăriei P, Serviciul Public Finanţe Locale, aflate la dosarul cauzei, filele 52-54, din care rezultă că această construcţie s-a aflat în patrimoniul persoanei juridice reclamante.

Potrivit Anexei nr. 2 din Legea 50/1991, privind  autorizarea executării lucrărilor de construcţii, prin definiţie, construcţiile cu caracter provizoriu sunt construcţiile autorizate ca atare, indiferent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul funcţiunii adăpostite ori datorită cerinţelor urbanistice impuse de autoritatea publică, au o durată de existenţă limitată, precizată şi prin autorizaţia de construire şi se realizează din materiale şi alcătuiri care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea iniţială (confecţii metalice, piese de cherestea, materiale plastice ori altele asemenea) şi sunt de dimensiuni reduse.

Ca atare, accesiunea imobiliară, prin prisma art. 494 cod civil, nu poate interveni în cazul construcţiilor provizorii care nu au caracter durabil şi, prin definiţie, nu ar trebui să fie încorporate în teren.

De altfel, pentru a clarifica situaţia şi a acestor construcţii, legiuitorul a simţit nevoia a introduce în Noul Cod Civil, adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009 reglementări specifice lucrărilor provizorii prin art. 588 care prevede că în cazul acestora, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul lucrării provizorii va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

Reclamanta nu a pretins nicio clipă că, în realitate nu ar fi respectat prevederile autorizaţiei de construire şi ar fi edificat o construcţie definitivă şi nu provizorie, lucru care, de altfel nu ar fi ajutat-o în condiţiile în care , potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimeni nu-şi poate invoca propria culpă.

Pe de altă parte, Tribunalul, nu a observat că reclamanta , fiind proprietară a construcţiei, putea oricând să o revendice pe calea unei acţiuni în justiţie, lucru care nu s-a întâmplat, iar pe de altă parte, până la acest moment nu există un act juridic, în speţă o hotărâre judecătorească definitivă care să constate prin dispozitivul său dreptul de proprietate al recurentelor asupra construcţiei în temeiul accesiunii imobiliare.

Este adevărat că, potrivit Actului de adjudecare emis la data de 17.04.2014 (fila 101 dosar) întocmit în dosarul de executare silită nr. 151/2013/g al Biroului Executorului Judecătoresc MD, a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra construcţiei de la pârâta S.C.S S.R.L. la recurentele pârâte, dar acest drept de proprietate nu este pe deplin consolidat câtă vreme pe rolul Judecătoriei Ploieşti se află în curs de soluţionare cauza ce formează obiectul dosarului nr. 9853/281/2014, având ca obiect contestaţie la executare, fiind contestată tocmai modalitatea prin care s-a adjudecat imobilul.

Pe de altă parte, nu era relevant faptul că, între timp pârâtele ar fi devenit proprietarele construcţiei, câtă vreme temeiul dobândirii dreptului de proprietate nu a fost accesiunea, în înţelesul art. 645 cod civil vechi, ci, ca urmare a procedurii de executare silită a creanţei lor constând în chiria restantă la care SC S SRL a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 8810/14.05.2013 pronunţată în dosarul nr. 5355/281/2011 al Judecătoriei Ploieşti.

Ca atare, sunt fondate susţinerile recurentelor în sensul că atâta vreme cât nu exista o astfel de hotărâre sau câtă vreme nici una dintre părţile din proces nu învestise instanţa cu un capăt de cerere privind „constatarea calităţii de proprietare a recurentelor asupra construcţiei - în temeiul accesiunii imobiliare artificiale -,, instanţa nu se putea pronunţa numai asupra cererii accesorii faţă de constatarea calităţii de proprietar, respectiv obligarea recurentelor la contravaloarea construcţiei către intimat.

Instanţa de apel a considerat în mod greşit că recurentele, în calitate de coproprietare ale terenului au invocat accesiunea, aplicându-le dispoziţiile art.494 alin.3 partea finala (fila 14 decizie alin.3 ) arătând că „invocând accesiunea, proprietarul terenului este îndatorat în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor„.

Raportat la aceste susţineri ale Tribunalului, urmează a se analiza şi modul în care instanţele anterioare au interpretat dispoziţiile art. 998-999 cod civil, temei juridic invocat pe lângă art. 494 cod civil, în cererea dedusă judecăţii.

Or, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 998 c civ, trebuie să se facă dovada unei pretinse fapte ilicite, constând în reţinerea fără drept a construcţiei provizorii aparţinând reclamantei de către pârâte.

Aşa cum s-a arătat anterior, între părţi au existat relaţii contractuale, respectiv contractul de închiriere aut. sub nr. 360/19.03.2001, modificat prin Actul adiţional aut. sub nr.1497/17.04.2006, la data transmiterii notificării de reziliere înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc PA sub nr. 68/17.03.2011, fila 7 dosar fond, existând o datorie a societăţii comerciale către pârâte de 8.500 lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei 19.10.2009 - 19.03.2011, fapt constatat în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 8810/14.05.2013 a Judecătoriei Ploieşti.

Notificarea formulată de recurente anterior promovării de către acestea a acţiunii de obligare la plata chiriei restante, notificare prin care acestea puneau în vedere intimatei să nu demoleze construcţia, nu are semnificaţia juridică a invocării de către recurente a accesiunii imobiliare artificiale, respectiv a dreptului de proprietate a acestora asupra construcţiei, ci recurentele şi-au exercitat practic dreptul lor de retenţie asupra acestei construcţii.

Ca atare, solicitarea adresată reclamantei de a nu demola construcţia, care nu poate echivala cu preluarea proprietăţii asupra ei prin accesiune, astfel cum s-a arătat mai sus, nu poate constitui un fapt ilicit cauzator de prejudicii , pentru a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 cod civil, ci era manifestarea unui drept legal.

Astfel, dreptul de retenţie a fost recunoscut ca fiind dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun, acest drept beneficiind şi de o reglementare generală în cuprinsul art. 2495-2499 cod civil.

Or, în înţelesul legii civile, nu poate constitui un fapt ilicit invocarea şi exercitarea unui drept legal, astfel încât nu se poate aprecia că reclamantele pot fi obligate la plata contravalorii construcţiei în litigiu în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 cod civil, aşa cum a invocat reclamanta.

De altfel, prin chiar motivele de apel acest lucru a fost recunoscut de către reclamantă care a declarat că, dacă instanţa de fond ar fi analizat cu mai mare atenţie dispoziţiile art. 494 alin 3 C.civ, la care a făcut trimitere expresă în notele scrise, ar fi putut ajunge la concluzia că nu fapta ilicită este izvorul acţiunii apelantei, ci obligaţiile născute din dreptul acesteia de proprietate.

Faţă de considerentele mai sus arătate, s-a constatat că decizia tribunalului a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, respectiv a disp. art. 494 şi 998-999 cod civil, astfel încât, fiind incidente disp. art. 304 pct. 9 c.pr.civ., va fi admis recursul declarat în cauză şi, pe cale de consecinţă, va fi modificată în tot decizia tribunalului şi pe fond va fi menţinută sentinţa Judecătoriei Ploieşti prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
(Judecător Mioara Iolanda Grecu)