Cuvânt înainte

Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. În secolul al XV-lea, « fiul credincios al bisericii », « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru », respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală, ţinerea postului în perioadele prescrise, spovedania o dată pe an, împărtăşania cu ocazia Paştelui. De asemenea, credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase, caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase), generozitatea manifestată prin danii, primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori.

Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal, iar nu pe conţinutul credinţei. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului, biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. Pentru aceasta, intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. Se multiplică bisericile parohiale, de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor, dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul, ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă, favorizată de folosirea geamurilor transparente, care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. În bisericile de la sfârşitul evului mediu, imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare, de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi, pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti, sau a bibliilor ilustrate, cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine, iar pe de altă parte datorită predicilor, exemplelor extrase din biblie, lecturilor făcute de preoţi şi călugări. De asemenea, lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume, adoptaţi ca patroni de către confrerii, sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale, construite sau împodobite de membrii confreriilor. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se constată sporirea rolului muzicii religioase, exprimată în special prin răspândirea orgilor, devenite, din secolul al XV-lea, prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice.

De asemenea, apar şi se impun noi obiecte liturgice, precum cultul Eucharistiei, arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii, adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos, în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. XI-XII). Această doctrină justifica, printre altele, statutul aparte al preotului, separat de masa credincioşilor, prin harul care îi îngăduie să performeze taina. Pe de altă parte, datorită acestei concepţii, preotul este figura cheie a mântuirii, pe care o poate acorda sau refuza, prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia.

Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului, printr-o practică de fiecare zi constrângătoare, bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale, pietatea să devină ceva mai interiorizată, iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă.

Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea, prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea, ci pe acţiunea individuală. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte, prin perfecţionarea de sine, prin imitarea lui Christos, astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie, prin experienţa extazului).

Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos, cunoscută sub numele de Devotio moderna. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381), inspirat, se pare, de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Ruysbroeck întemeiază la Groenendale, în episcopatul de Cambrai, o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu, la care se poate ajunge prin contemplare perpetuă. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu, fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică.

Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care, împreună cu discipolul său Florentius Radewijns, întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei, al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. Fraţii vieţii în comun, cum au fost numiţi aceştia, meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi, care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. De aceea, au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. În afara activităţii de educare a copiilor săraci, fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal.

Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este, probabil, Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen, 1380-1471). Acesta scrie Urmarea lui Christos, (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări, din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului, şi care, după invenţia lui Gutenberg, a fost cea mai tipărită carte, după Biblie.

Devotio moderna, deşi iniţial străină spiritualităţii monastice, a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri, antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă, prin examenul de conştiinţă, prin analiza de sine. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă, care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire, cum li se cerea în secolele anterioare.

O altă caracteristică a secolelor XIV-XV, legată de interiorizarea trăirilor religioase, este sentimentul tragic al morţii. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului, şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici, prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Imagini difuzate prin xilografie, acestea frapau sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii, în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări.

Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic.

Reflexia personală, pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare, putea însă scăpa controlului autorităţilor, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea.

Prereformatorii

Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. 1330-1384), născut în Yorkshire spre 1330, preot, profesor la Oxford. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale, când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. În acţiunile sale, Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale, precum regele Eduard al III-lea, Prinţul Negru, John de Gand, duce de Lancaster, regina Joan de Kent, care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate, pe care o ataca în tratatele sale, şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate, care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon, aflată sub influenţa Franţei, cu care Anglia era în război.

Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate, între care Despre stăpânirea divină, Despre stăpânirea civilă, în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor, laici şi clerici, şi nu doar unui vicar unic. Prin extensie, el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii, care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală, averile ei să fie considerate doar posesii, pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă, astfel că, orice obicei, chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi, nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). De altfel, pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie, alături de unii colaboratori, el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. Wycliff a contestat rolul penitenţelor şi pelerinajelor, şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor, nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale, ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea, practica indulgenţelor, colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor, pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie, ordinele cerşetoare care au decăzut, predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei, el atacă în mod deschis rolul preoţilor, care, astfel, nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. De asemenea, în operele lui se găseşte ideea predestinării, care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu, şi nu prin propriile merite.

Pentru punerea în practică a ideilor sale, el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci, numiţi apoi lollarzi, care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică, instruirea poporului, exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el, conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase, dar şi sociale dintre oameni, în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler, în 1381. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea, nobil atunci cine era?).

Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi, Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia, inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii, astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. El ca persoană nu a avut însă de suferit, datorită protecţiei de care se mai bucura, şi şi-a sfârşit zilele în pace, în 1384. După moartea sa, însă, lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi, deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. De asemenea, după 1400, Wycliff a fost condamnat ca eretic, ceea ce explică, în parte, încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus, care trecea drept un discipol al lui.

Ideile lui Wycliff, combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia, aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi, în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff, care l-au influenţat pe Ian Hus, rectorul Universităţii din Praga.

Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec, a studiat teologia, a devenit preot (la Capela Bethleem, importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani, iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune, studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. În acest context, critica papalităţii şi a bisericii oficiale, văzute ca instrumente ale Imperiul german, i-a atras lui Hus simpatia populară. Pe urmele lui Wycliff, Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei , care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. El critică, de asemenea, vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. În plan social, el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor, ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. O altă idee, pusă deja în practică, a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului, punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor, sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot, idee ce va fi clar enunţată de Luther.

În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale, Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Adunarea îi era însă ostilă, iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese, şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Un an mai târziu, aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga, care venise la Constanz să apere ideile magistrului său.

Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia, transformate în adevărate războaie, în care motivaţiile religioase, sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile, în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere.

Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419, cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor, sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Toate atacurile sunt respinse, şi biserica din Cehia începe să îmbrace forme originale. Acestea erau însă diferite, în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. Moderaţii, numiţi şi calixtini (de la potir, caliciu) sau utraquişti, aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”, cu pâine şi cu vin şi pentru laici, simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. În cele din urmă, revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte, care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul:

• 
  cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale; acordarea libertăţii desăvârşite de predicare;
  
• 
  împărtăşania sub ambele specii (utraquism);
  
• 
  secularizarea bunurilor bisericii;
  
• 
  reforma morală a clerului.
  

Spre deosebire de utraquişti, o parte a husiţilor, numiţi şi taboriţi, susţineau revendicări radicale, care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc, slujba în limba cehă, la transformarea totală a societăţii. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti, dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor, conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Din punct de vedere religios, curentele radicale au fost foarte variate, şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. Pe de altă parte, forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor.

În cele din urmă, excesele sociale ale taboriţilor, prelungirea stării de război, voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi, conciliu şi Sigismund de Luxemburg, încoronat între timp ca împărat. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga, statuate în Compactatele de la Iglau, 1436.

Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini, aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany, care pune capăt războiului devenit civil. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice, dar treptat elementele de originalitate se resorb.