Cuvânt înainte


Marile descoperiri geografice. Începuturile expansiunii europene



Yüklə 0,89 Mb.
səhifə8/18
tarix02.11.2017
ölçüsü0,89 Mb.
#27710
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   18

3. Marile descoperiri geografice. Începuturile expansiunii europene



3.1. Cauzele marilor descoperiri geografice
La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne, europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii, începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii.

Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur, pentru o economie în continuă expansiune, şi de mirodenii la un preţ mai mic, devenite o necesitate în viaţa cotidiană. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul, ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan, suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat, aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia, apoi, pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor, în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte, şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul.

Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XV-lea, care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri, Portugalia şi Spania, foarte importantă a fost terminarea Reconquistei, care elibera capacităţile umane şi materiale necesare, mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică, incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale, şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii.

La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii, ţinutul mirodeniilor şi al aurului, în condiţiile în care drumurile tradiţionale, prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani, iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor, care preluau mărfurile orientale la Alexandria.

Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic, vizând navele, instrumentele de navigaţie, hărţile. În ceea ce priveşte navele, marile călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei, corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg, şi manevrabilă, pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate, manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou), care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. De asemenea, caravela avea un sistem complex de vele, pătrate pentru folosirea vântului din spate, şi triunghiulare pentru curenţii laterali, ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate, dintr-o parte, evitând imobilizarea în larg. Pentru orientarea navigatorilor, esenţiale au fost busola, astrolabul (pentru calculul longitudinii), hărţile maritime, efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini, permiţând calcularea poziţiei navei), etc.

De asemenea, în declanşarea marilor expediţii, au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi, capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute, în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). Era nevoie, de asemenea, de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare, de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii.

Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători, dintre care Marco Polo, călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii, precum cel chinez sau islamic. În secolul al XV-lea, amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian, ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta, care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara.
3.2. Descoperirile portugheze
Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice, datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice, a poziţiei sale geografice extrem de favorabile, cu o mare lungime a ţărmurilor, a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Pe de altă parte, Portugalia este o ţară relativ săracă, şi fără potenţial demografic deosebit, de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial, se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm, unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale, fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). În declanşarea expediţiilor, portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania), insulele Madeira şi Azore, în stăpânire portugheză. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii.

În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape, în care iniţiativa aparţine, pe rând, puterii politice sau particularilor. Prima etapă, desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea, a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560), care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie, organizând metodic cercetările. Sub patronajul său, se realizează cercetarea coastei Africii din nord, de la Ceuta, până la Insulele Capului Verde. În etapa următoare, iniţiativa este preluată de particulari. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes, negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii, iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa, regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii, în zona Etiopiei, acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. În 1486, Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii, ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Următoarea expediţie este pregătită temeinic, şi în 1497, Vasco da Gama, având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz, reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. De la Malindi, cu un pilot arab, ajunge pe coasta vestică a Indiei, la Calicut. Din expediţie se întoarce, doi ani după plecare, o singură corabie, dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. În 1500, în drum spre Indii, Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest, şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud, viitoarea Brazilie. În orient, portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz), Goa, Ceylon, Malacca, Insulele Sonde şi Moluce, din Malaezia.

Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial, întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane, interzicând accesul altor nave. De asemenea, forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor, iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare, pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori.
3.3.Descoperirile spaniole
Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei, prin căderea Granadei în 1492. În august acelaşi an, Cristofor Columb pleca spre vest, dornic să descopere un nou drum spre Indii, cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc), corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas, într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). După ce au mai explorat Cuba şi Haiti, Columb şi oamenii săi se întorc în patrie, cu vestea că au ajuns în Indii. Urmează alte trei călătorii, în 1493, 1498, 1502, în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici, Jamaica, explorează litoralul Americii de Sud, la gurile fluviului Orinocco, şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole, de aceea, cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie, şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc, în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci, care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela, afirmând că e vorba de un alt pământ, şi nu despre Indii. Când în 1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific, devenea clar că a fost descoperit un nou continent.
3.4. Începuturile imperiilor coloniale
Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez, spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor, care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze).

Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict, de aceea, în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas, care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări, după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez, ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. În urma progresului descoperirilor, în 1529 se trasează o nouă linie, prin tratatul de la Saragoza, care completa partajarea domeniilor coloniale, de partea cealaltă a pământului.


3.5. Alte descoperiri
Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii, şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale, dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Englezii (prin John Cabott), francezii (prin Jacqus Cartier), olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est, fără însă a reuşi, datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice, dar reuşind explorarea zonelor din nord. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud, după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii, dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania, şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). Astfel, olandezii descoperă Australia, pe care o numesc Noua Olandă, Tazmania, Noua Zeelandă. Ruşii realizează expediţii de uscat, spre Siberia, pe care ruşesc să o cucerească treptat, prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor.
3.6.Consecinţele marilor descoperiri geografice :
-completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume ;

-descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor ;

-formarea imperiilor coloniale ;

-descoperirea de noi surse de metale preţioase, (minele de argint de la Potosi, contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei ;

-schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi, precum grâul, viţa de vie, animale precum calul, vitele mari ; aduc de acolo cartoful, porumbul, roşiile, fasolea, ardeii, tutunul, curcanul, etc. ; din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul, acesta din urmă introdus în colonii.

-unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale, precum gripa şi variola, dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate ; se estimează că datorită şocului microbian au murit, în primele secole ale conquistei, între 70 şi 90% din populaţia indigenă ; europenii au preluat din America sifilisul.

-noi curente comerciale, care uneau Europa, Africa, America pe de o parte, şi Europa cu Asia pe de alta ; negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional ; centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic, implicând declinul unor foste puteri comerciale, precum oraşele italiene, şi conducând la ridicarea altora, precum Olanda şi Anglia.

-se pun bazele unificării economice a lumii, în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne.


4. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII)
4.1.Geneza relaţiilor capitaliste
În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit, la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Unele dintre acestea, precum Bizanţul, lumea arabă, China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente, şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale, care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.
4.2. Aspecte demografice
După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XV-lea, o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea).Populaţia atinge un vârf către 1540-1560, după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Estimările propun drept cifre cca. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală, în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea.

Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor, ciuma, fără sa dispară, loveşte mult mai rar. E adevărat că apar noi boli contagioase, tifos şi sifilis, dar acestea sunt mai puţin ucigătoare, iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. În schimb, apar epidemiile de gripă, care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave, până în zilele noastre.

Dincolo de aceste cifre globale, există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. Acestea scad înspre est şi nord, ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. pătrat. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620), după expresia lui Braudel, rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui mai mare număr de oameni. Creşteri mai mari ale populaţiei, peste medie, se întâlnesc în oraşe, dintre care unele, precum Constantinopolul, Londra, Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat, şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane, care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural, cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. Astfel, modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ, în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc, tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.
4.3.Evoluţii economice şi sociale
4.3.1. Agricultura
Europa apuseană continuă să fie, în această perioadă, o lume proponderent rurală şi agrară, pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. Există însă diferenţe regionale foarte mari, în unele zone, precum Italia de Nord, proporţia populaţiei urbane fiind de 25%, în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale, aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor, cum ar fi meşteşugarii rurali, clericii, nobili, etc. Pe de altă parte, la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole, deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini, livezi, aici se cresc animale, precum porci sau păsări, în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei, deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural.

Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare, problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate, mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi, culturile americane de mare randameant, precum porumbul, cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte puţin, deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi, cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate, în urma crizei secolului al XIV-lea, sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Astfel, în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării, prin îndiguiri şi desecări, iar în Italia se practică de asemenea asanările. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei, astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale.


4.3.2. Comerţul
Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Astfel, cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică, unde ajung din zonele limitrofe, mai ales Polonia şi Ucraina. Germania, Italia, Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova, Ungaria. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale, întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană, care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană, în vestul continentului. Pe această bază, unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole, ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european.
4.3.3. Meşteşugurile şi industria
Dintre ramurile non-agricole, sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important, şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii, cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german, ca şi cele de fier şi de cărbune, acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Relansarea acestui sector se datorează mai multor inovaţii tehnice, precum pompele pentru scoaterea apei din mină, extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari, pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. De asemenea, s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru, ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. Investiţiile, mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime, sunt foarte mari, şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Din aceste motive, dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei, precum Augsburg, Nuremberg, dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi, şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice, de exemplu din Tirol la Baia Mare. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500, pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei), iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi, din America de Sud, aflate în exploatarea Spaniei.

Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Nou apărute, manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii, astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători, şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter, care realizează toate operaţiunile, de la un capăt la altul a procesului de producţie. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii, în care cartea, ca produs final, e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei, prepararea cernelii, culesul paginii, imprimarea, legarea) făcute de persoane diferite. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate, cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc, sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice), şi dispersate, cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte, adesea în mediul rural. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil, din postăvărit. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul, pieptănatul, torsul lânii) în mediul rural, unde forţa de muncă e mai ieftină. Tesutul, finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane.

Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie, cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana), Tările de Jos, Anglia. În secolul al XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală, aşa numita “nouă postăvărie”. Spre deosebire de postavurile realizate anterior, care erau groase şi foarte durabile, hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii, acum se realizează postavuri mai subţiri, mai frumos finisate şi mai ieftine, dar şi mai puţin durabile. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede, şi moda poate acum evolua mai rapid, şi drept consecinţă, datorită şi preţului mai redus, se poate vinde mai mult. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei, dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei, schimbări determinate, desigur, şi de alţi factori. De exemplu, postăvăria italiană este în declin, pe de o parte datorită conservatorismului, iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale, deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. Dezvoltarea postăvăritului în Spania, bazat pe creşterea oilor, este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos, parte a imperiului său multietnic, acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Pe de altă parte, crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni, ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. În Anglia, politica statului e diferită, regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos, client tradiţional, tocmai datorită conflictului cu Spania. Astfel, materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Pe de altă parte, statul favorizează exportul de postav, probabil şi sub influenţa postăvarilor, concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. În această perioadă, în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor, prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. Astfel, mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor, satele sâont distruse, şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri, munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi, asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul, cu tradiţii medievale, se dezvoltă în continuare, această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu.

Metalurgia este un alt sector în plină expansiune, mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară, dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului, în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria, domeniu nou, sortit unei dezvoltări de succes, care revoluţionează şi concepţia despre timp. O dată cu folosirea orologiilor, timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor, chemând la slujba religioasă, ci devine treptat un timp laic, legat de munca în ateliere şi manufacturi. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp, caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu, tocmai datorită importanăei preciziei, planificării, eficientizării producţiei.

Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită, mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă, ca în Italia, sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania, Anglia, Tarile de Jos). O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii, aplicată prima oară la Amsterdam. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii, scădeau costurile, iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. De asemenea, se facilitau reparaţiile la corăbii, cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile.



Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea, ca urmare a invenţiei lui Gutenberg, s-a dezvoltat în mod constant. Legată strâns de progresele umanismului, renaşterii şi reformei, tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial, ci şi unul economic. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă, caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia), Franţa (Lyon, Paris), Germania, Anglia.
4.3.4.Sectorul financiar-bancar
Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări, în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. De exemplu, se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii, meşteşugarii). Apar însă şi companiile comerciale, care pot fi de mai multe tipuri. Companiile de familie, nespecializate, în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare, se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale, precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Forţa acestor companii familiale este foarte mare, la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate, specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. În acest sens, revelator este exemplul companiei engleze a Levantului, în activitate din 1581. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu, compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ, cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou, capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie, iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori, ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. De altfel, faţă de companiile de familie, cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ, şi mai puţin pe activităţi bancare. Uneori, pentru a proteja interesele companiei, aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri, între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia, Ambrosiana de la Milano, Casa din San Giorgio la Florenţa, Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite, transferuri de capital, primirea şi păstrarea depozitelor bancare, acordarea de credite. O instituţie specific capitalistă este bursa, care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane, în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. La Anvers, o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea, iar din 1531 trece la un sistem modern, de deschidere şi cotaţii. La Amsterdam, la sfârşitul secolului al XVI-lea, se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Bursa de la Londra funcţionează din 1568.

Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică, la schimbări sociale şi poliltice, la instaurarea societăţii moderne, caracterizată de relaţii de tip capitalist.


4.4.Aspecte sociale
4.4.1. Ţărănimea
Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional, satul şi senioria. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări, care au variat în funcţie de zonă.

Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania, Italia centrală şi de Nord, Franţa, Anglia, Ţările de Jos) în secolele XV-XVI, păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe, adesea simbolice, mai ales cele în bani. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. În Franţa de Nord, Italia de Sud, Germania, dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure, care merg până la limitarea parţială a libertăţii, impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.

În Europa de la Est de Elba (Germania, Ungaria, Polonia, Ţările Române, Rusia) situaţia ţăranilor se agravează, aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei, în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. De aceea, în înţelegerea cu statul, marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii, şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă, până atunci majoritară, şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia, care în unele zone se va menţine până în secolul al XIX-lea.
4.4.2. Nobilimea
În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări, unele datorate evoluţiilor economice şi sociale, altele celor politice şi militare.

Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului, arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. Pe câmpul de luptă, locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi, luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. În societate, idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit, care ştie să se dueleze la nevoie, dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise.

Transformarea idealului de nobil, de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale, care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte, unde se pot bucura de favorurile regelui, de darurile bogate care li se fac, de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează, în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor, acum destul de secătuit. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea, într-o lume a muschetelor şi a bombardelor, ci pe talentul politic. În secolele XVI-XVII, idealul nobiliar este ştiutorul de carte, capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică, cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate, cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. Vechile idealuri cavalereşti, fidelitatea, onoarea s-au păstrat, dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare, ci în slujba regelui, suveranul tuturor.

Structural, vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. În Franţa, aceasta este denumită “de robă”, şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor, la care pot avea acces şi alte categorii, mai ales prin cumpărarea acestora. În Anglia, noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Originea străveche, puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili.


4.4.3. Orăşenimea
Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată, între elita urbană, care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii, uneori din ce în ce mai numeroşi, eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale, cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Astfel, învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială, dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este, de regulă, rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită.

În raporturile cu statul, oraşele îşi văd, de regulă, limitată autonomia, mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Pe de altă parte, monarhii continuă colaborarea cu orăşenii, care le furnizează resurse financiare, prin impozite, şi funcţionari bine pregătiţi.

Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative, fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului.


5. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne


La începutul secolului al XVI-lea, Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Monarhii de tradiţie medievală, precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală, în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă, precum Franţa, Spania, Anglia. În Italia continuă fărâmiţarea politică, mai ales în centru şi nord, unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara, Mantova, marchizatul de Montferrat, republicile Sienna, Florenţa, Veneţia, ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare.

Spre marginile Europei, în ţările scandinave sau în Rusia, suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor, să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective, care treptat, prin impunerea principiului de liberum veto, se dovedeşte neguvernabilă.
5.1. Sfântul Imperiu Romano-German
Imperiul romano-german, condus de Carol Quintul, are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială, prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă.

Carol de Habsburg era fiul lui Filip, zis cel Frumos, arhiducele Burgundiei, fiul împăratului Maximilian de Habsburg, şi al Ioanei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei, deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria, fiica ducelui Carol Temerarul), adică esenţialul Ţărilor de Jos ; de asemenea, din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice, în special Austria, dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Moştenirea maternă îî aduce Spania, regatul Neapolului, Sicilia, Sardinia, ducatul Milanului, teritoriile din America.

La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja, din 1516, rege al Spaniei, dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială, care era electivă, dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. În faţa unor competitori precum Francisc I, regele Franţei, şi Henric al VIII-lea, regele Angliei, Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani, între care Fugger, Hochstetter), şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei, adunarea reprezentativă a Imperiului German.

Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană, după cel al papei. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori, prinţi şi oraşe imperiale, ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Principii electori continuau să fie în număr de şapte, trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz, Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei, ducele de Saxa, margravul de Brandeburg, contele palatin). Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama, şi puteau fi laici (precum cei din Austria, Brunswick, Hessa, Wurtemberg, Baden) sau ecleziastici (Speyer, Worms, Bamberg, Passau, Münster, Osnabrück, Salzburg, Besançon, etc). Existau, de asemenea, oraşele imperiale, cu o serie de privilegii garantate, care le transformau în autonomii locale (Aachen, Ulm, Köln, Augsburg, Strasbourg, Bremen, Lübeck, Gegenbach, etc).

Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială, Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Nu există o capitală propriu-zisă, din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga, oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea, când avea cam 100 000 de locuitori.

Dincolo de dimensiunile sale impresionante, Imperiul German rămâne un mozaic de state, în număr de peste 300, principate laice, eclezistice, oraşe libere şi sute de castelani (Ritter- cavaleri). Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata.

Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu, Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi, persoana suveranului constituia un element de unitate, ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului,

Tot din nevoia unei mai bune guvernări, el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa, precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Soţia sa, Isabela de Portugalia, a asigurat supervizarea afacerilor din Spania, împreună cu fiul său, Filip al II-lea. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german.

Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. De alfel, idealul său creştin, dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă, şi contestarea luterană era la începuturile sale. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei, predicate de Luther. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului, Carol este obligat, prin pacea de la Augsburg, 1555, să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină.

După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii, Carol asistă la eşecul visului său, pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul, cedând Spania, Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip, iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556).

Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice, din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor, ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german, caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă.

Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă, trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici, şi pe cele al conflictelor cu otomanii, aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului, după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Pe de altă parte, împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa, şi reuşeşte să impună, încă din timpul vieţii, recunoaşterea ca succesor a fiului său, Rudolf al II-lea (1564-1612). În acelaşi timp însă, Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială, de tip medieval, despre stat, împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia, Mathias (1612-1619) să restabilească, spre sfârşitul vieţii, controlul asupra domeniilor patrimoniale, pe care le transmite vărului şi urmaşului său, Ferdinand al II-lea(1619-1637).

Imperiul se confruntă, în prima parte a secolului al XVII-lea,cu diferite conflicte, unul dintre ei chiar fratricid, între Rudolf şi fratele său Mathias. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase, care au continuat, şi care au condus, în vremea domniei lui Rudolf, la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale, întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani, din care Imperiul iese şubrezit, redus la o juxtapunere de principate independente, deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală.


5.2.Monarhia absolută

Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene, care succedă monarhiei stărilor.

Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului, care nu este însă nelimitată, cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută, ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii, cum ar fi adunările de stări. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”, în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica, aflată totuşi sub autoritatea regelui. De asemenea, legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu, în Franţa, un monarh absolut nu poate încălca legea salică, prin care accesul femeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. De asemenea, limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii, care, în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile, reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. Resursele financiare, mai întotdeauna insuficiente, sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama.

Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice, caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia, regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează, de fapt, nobilimea, din care face, de altfel, parte, oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. Monarhul joacă rolul de arbitru, folosindu-se de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Astfel, regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea, pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte, unde beneficiază de privilegii, dar poate fi şi mai bine controlată, şi transformată, dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi, ca în evul mediu, într-o clasă de curteni, dependenţi economic şi politic de rege.

Pe de altă parte, regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. În Anglia, monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi, orientată spre o producţie destinată pieţei, şi care se apropie de interesele burgheziei. În Franţa, burghezia pune la dispoziţia regelui specialişti, care, prin cumpărarea de titluri, se transformă într-o nouă nobilime, de robă.

În Franţa, Anglia, Spania centralizarea politică a reuşit, în secolele

XV-XVI conducând la realizarea unor state solide, în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi, de a fi judecător suprem, de a stabili şi percepe impozite, de a bate monedă, de a numi funcţionari în teritoriu, de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. Papalitatea, ca instituţie supranaţională, reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali, care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale", în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma, în timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regele este capul suprem al bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat, este anglicanismul.

Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale, statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate, birocraţia profesionistă, armata regulată, un anumit progres spre laicizare), care fac din el înaintaşul direct al statului modern.




Yüklə 0,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   18




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin