D e c I z I i r e L e V a n t e

II. SECŢIA PENALĂ

1. 
   Furt calificat şi violare de domiciliu. Lipsa probelor care dovedesc faptele. Achitare
   

Încheierea penală nr. 713/16.11.2006

Prin sentinţa penală nr. 356/16 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul penal nr. 5502/2005, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a cu referire la art. 10 lit. c Cod penal, a fost achitat inculpatul C.Gh., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În pronunţarea acestei sentinţe instanţa a reţinut următoarele:

Inculpatul C.Gh. locuieşte în Bârlad, str. Plevnei, nr. 12 împreună cu concubina sa, mama, sora şi nepoatele sale. Este o fire violentă şi în data de 17.05.2005, i-a cerut concubinei sale care obişnuia să efectueze diferite activităţi gospodăreşti la domiciliul părţii vătămate C.T., să sustragă bunuri din domiciliul acestuia.

Inculpatul nu a fost niciodată la vătămat, singura care avea acces cu acordul acestuia fiind concubina inculpatului.

Iniţial concubina inculpatului la insistenţele acestuia, a mers să sustragă bunuri, dar s-a întors aducându-i la cunoştinţă acestuia că în vizită la vătămat se afla una din fiicele sale.

Spre seară, concubina, la solicitarea inculpatului şi de teama violenţelor ce acesta le-ar fi exercitat, a mers la vătămat, a intrat pe poarta care era închisă, dar neasigurată şi cunoscând imobilul vătămatului, s-a deplasat în una din camere, de unde a sustras o butelie şi un pachet de carne de porc. Butelia a lăsat-o în stradă la poarta vătămatului şi s-a deplasat la domiciliu numai cu pachetul de carne.

I-a adus la cunoştinţă inculpatului despre bunurile sustrase şi i-a cerut acestuia să meargă să aducă butelia.

Acesta s-a deplasat la locul unde era lăsat bunul şi l-a adus la domiciliul său.

În acea seară, inculpatul şi-a bătut mama şi sora. Ca urmare a acestei situaţii pentru a se răzbuna pe el, C.L. l-a reclamat la poliţie ca fiind autorul furtului buteliei de la partea vătămată.

În cursul urmăririi penale şi la cercetarea judecătorească şi-au schimbat declaraţiile şi au indicat ca autor al furtului pe V.S.. De altfel, aceasta recunoaşte săvârşirea celor 2 fapte.

Inculpatul a dat declaraţii contradictorii la urmărirea penală, dar în faţa instanţei a susţinut că nu el este autorul şi că declaraţiile care le-a dat au fost ca urmare a presiunilor care s-au făcut asupra lui de către organele de urmărire penală.

Susţinerile inculpatului sunt probate cu declaraţia martorelor C.G., C.L. şi V.S.

Partea vătămată, în declaraţiile date la instanţă, a precizat că inculpatul nu obişnuia să vină niciodată la el, în schimb concubina acestuia era cea care venea ori de câte ori era solicitată şi că primea pentru munca depusă produse alimentare.

Datorită acestui fapt şi el apreciază că autorul furtului este concubina şi nu inculpatul.

Reţinând această situaţie de fapt instanţa constată că în curtea părţii vătămate a pătruns pe timp de noapte la data de 17.05.2005 o altă persoană şi nu inculpatul, aceeaşi persoană fiind cea care a sustras şi butelia.

În concluzie, instanţa a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, cu referire la art. 10 lit. c Cod procedură penală, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului C.Gh. pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi furt calificat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel procurorul care a susţinut că sentinţa este nelegală întrucât au fost ignorate probele dosarului care confirmă vinovăţia inculpatului.

Tribunalul Vaslui prin decizia penală nr. 261/A/22.06.2006 a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad şi a menţinut sentinţa penală nr. 356/2006 a Judecătoriei Bârlad.

Instanţa e control judiciar a reţinut următoarele:

Potrivit depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, inculpatul nu a cunoscut nimic în legătură cu existenţa acelei butelii la domiciliul său, decât atunci când au venit organele de urmărire penală, autorul furtului fiind concubina acestuia care în mod curent obişnuia să meargă la domiciliul părţii vătămate. Cum de altfel acesta din urmă a susţinut şi a declarat că inculpatul nu îl mai vizita de foarte multă vreme, excluzând astfel posibilitatea ca inculpatul să comită cele două infracţiuni în calitate de autor.

Instanţa de fond a reţinut această situaţie în mod corect şi în concordanţă cu probele pe care le-au administrat în cursul judecăţii cu atât mai mult în condiţiile în care nu reiese din probe furtul acelui pachet de carne.

Totodată este îndoielnică şi ipoteza susţinută privind instigarea de către inculpat la faptele reţinute ale concubinei sale, întrucât depoziţia martorei C.L., sora inculpatului, este subiectivă, ţinând seama de relaţiile în care se află aceştia, aşa încât nu se impune schimbarea încadrării juridice.

În termen legal decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi a vizat greşita achitare a inculpatului C.Gh..

Se susţine că instanţele au ignorat faptul că la domiciliul inculpatului a fost găsită butelia, iar despre furt organele de cercetare penală au fost sesizate de C.L., sora inculpatului.

Această martoră a declarat că în acea seară inculpatul i-a spus concubinei – V.S. – să meargă să sustragă bunuri de la vătămat, apoi după un timp i-a văzut pe amândoi plecând de acasă şi revenind cu o butelie ce era transportată de inculpat şi cu un pachet de carne pe care-l ducea V.S.

Martora C.G. a declarat că a văzut-o pe V.S. intrând în curtea părţii vătămate şi a ieşit cu o butelie pe care a dat-o inculpatului.

Pe de altă parte instanţele au considerat ca fiind sinceră numai declaraţia martorei V.S., respectiv că ea a sustras bunurile înlăturând nejustificat pe cele ale martorelor C.L. şi C.G.

Situaţia de fapt expusă nu poate motiva soluţia de achitare, situaţie în care se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond condamnarea inculpatului.

Motivul invocat de procuror se încadrează în drept în cazul de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 alin. 1 pct. 18 privind grava eroare de fapt şi este nefondat.

Aflarea adevărului într-o cauză penală – regulă de bază a procesului penal – implică a stabili dacă fapta există şi întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, care este autorul acesteia şi dacă făptuitorul răspunde penal.

Pe de altă parte, probele se administrează în faţa instanţei, oral, nemijlocit şi contradictoriu, creând condiţii pentru analiza aprofundată a acestora.

În cauză, ambele instanţe au perceput şi analizat probele ajungând astfel la concluzia justificată că sunt insuficiente pentru a stabili vinovăţia inculpatului C.Gh. şi a hotărî condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de „violare de domiciliu” şi „furt calificat”.

Rezultă din actele dosarului, că în data de 18 mai 2005 numita C.L., a sesizat organele de cercetare penală arătând că în data de 17 mai 2005 inculpatul C.Gh. a sustras din locuinţa părţii vătămate C.T. „o butelie de aragaz”.

Se mai consemnează în procesul-verbal – fila 5 dosar urmărire penală – că butelia se află la „locuinţa din Bârlad, str. Plevnei, nr. 12”.

În data de 19 mai 2005 s-a întocmit procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmindu-se şi planşe fotografice.

În procesul-verbal – fila 6 verso – se arată: „Nu au fost ridicate urme sau mijloace de probă. Nu au fost ridicate sau distruse bunuri sau valori”.

Deşi butelia nu a fost găsită la locuinţa inculpatului, neexistând în acest sens un act de ridicare a bunului la 19 mai 2005 – fila 13 dosar urmărire penală - organele de cercetare penală au predat părţii vătămate una „butelie de aragaz de culoare albastră cu gaz în ea cu căpăcel de culoare albastră”.

Partea vătămată nu a avut cunoştinţă de acest furt, aflând aceasta la 19 mai 2005, dată la care i s-a restituit butelia (fila 12 dosar urmărire penală).

În declaraţiile date la urmărirea penală inculpatul a recunoscut săvârşirea furtului pentru ca ulterior în faţa instanţei – fila 9 dosar cercetare judecătorească – să arate că bunurile au fost aduse de către concubina sa, V.S.

În timpul urmăririi penale această martoră a arătat că „ în seara zilei de 17.05.2005 concubinul meu – inculpatul C.Gh. – a venit acasă cu o butelie de aragaz şi o pungă cu carne de porc, cred că era ora 23⁰⁰ dar nu l-am întrebat de unde le are pentru că îmi era frică de el”.

Situaţia relatată este retractată în faţa instanţei, susţinând că ea este autoarea furtului şi că inculpatul C.Gh. nu a avut cunoştinţă de cele întâmplate: „pe seară profitând de faptul că vătămatul era într-o bucătărie iar casa era descuiată am intrat şi am luat butelia…”, „carne nu am luat”.

Contradictorii sunt şi depoziţiile martorei C.L. care la data de 15 iulie 2005 – deci aproximativ la două luni de la comiterea faptei – arată că autorii furtului sunt V.S. şi C.Gh. – (fila 21 verso dosar urmărire penală), aspecte ce se regăsesc în partea a doua a declaraţiei dată la instanţă – fila 19 dosar cercetare judecătorească.

În aceeaşi depoziţie din 02 februarie 2006 martora arată că „într-o seară, nu mai reţine ora, V.S mi-a arătat o butelie care se afla în cameră la ea. Mi-a spus că a luat-o de la partea vătămată. În acest timp inculpatul era acasă”.

C.G. – nepoata inculpatului – a arătat că „de la concubina inculpatului ştiu că aceasta a sustras butelia de la partea vătămată” – fila 26 dosar fond.

Este de observat că reproducerea faptelor în faţa organelor de anchetă cât şi în faţa instanţelor de judecată sunt distorsionate alteori retractate fiind invocate fie presiuni ale organelor de cercetare penală, fie elemente de fapt contradictorii care privesc bunurile sustrase, cât şi calitatea de autori sau autor al faptelor presupus a fi săvârşite.

Nu este lipsit de importanţă şi faptul că inculpatul C.Gh. este concubinul martorei V.S. şi fratele martorei C.L., iar C.G. este nepoata inculpatului.

În acest context sunt îndoielnice depoziţiile acestora iar în activitatea de evaluare a probelor, ambele instanţe au concluzionat în mod corect că nu se poate stabili fără dubii calitatea de autor, complice sau instigator a inculpatului la săvârşirea faptelor deduse judecăţii.

Prin urmare, soluţia de achitare dispusă de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de control judiciar este temeinică şi legală, recursul declarat de procuror este nefondat şi a fost respins conform dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală.

2. 
   Tâlhărie şi omor deosebit de grav aflate în concurs. Elemente de diferenţiere faţă de infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei
   

Încheierea penală nr. 270/26.10.2006

Tribunalul Iaşi prin sentinţa penală nr.315 din 10 mai 2006 a condamnat pe inculpatul C.Gh., aflat în Penitenciarul Iaşi, la următoarele pedepse:

- 15 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c, e – pedeapsă complementară pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.1 şi alin.2 ind.1 lit. c Cod penal cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal;

- 20 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c şi e Cod penal ca pedeapsă complementară pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzute de art.174, 176 lit. d Cod penal cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal.

În baza art.33 lit. a, art.34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare pe care a sporit-o cu 2 (doi) ani, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 22 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c, e Cod penal.

A aplicat inculpatului disp.art.71 şi 64 lit.a, b, c, d Cod penal.

În baza art.350 Cod procedură penală a menţinut starea de arest a inculpatului iar în baza disp.art.88 Cod penal a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive la zi începând cu 30.08.2005.

În pronunţarea acestei sentinţe instanţa a reţinut următoarele:

În ziua de 16 iulie 2005, în jurul orelor 17⁰⁰, inculpatul aflat în stare de ebrietate, s-a deplasat la locuinţa surorii sale U.M. pe care o mai ajuta ocazional, la treburile gospodăreşti.

Negăsind pe nimeni acasă, inculpatul a mers la socrii acesteia, care deţin o altă casă în aceeaşi curte. Fără a striga la uşă, inculpatul a deschis uşa, ce nu era asigurată cu cheia, a pătruns în interiorul casei şi a intrat în camera în care ştia că familia U. ţinea banii.

Inculpatul s-a îndreptat spre masa din cameră şi de sub faţa de masă a sustras suma de 1.400.000 lei vechi. În timp ce număra banii sustraşi, inculpatul a fost surprins de victima U.M. care i-a pus mâna pe umăr. În acel moment, inculpatul s-a întors a prins-o pe victimă cu mâna de gât şi a strâns-o puternic, după care a îmbrâncit-o peste o ladă de lemn. Întrucât inculpatul scăpase din mână banii, aceasta s-a aplecat pentru a-i strânge de pe jos, moment în care a observat că victima încerca să se ridice în picioare. Inculpatul a prins-o din nou cu mâna de gât, a izbit-o de uşă, după care victima a căzut la pământ şi s-a lovit puternic cu capul de duşumeaua încăperii.

După consumarea acestei agresiuni, inculpatul a părăsit locuinţa luând cu el banii sustraşi. La plecare a fost observat de vecinii victimei, respectiv de familia D. Inculpatul a cerut de la D.I. o ţigară după care şi-a continuat drumul spre casă.

În aceeaşi zi, inculpatul a părăsit localitatea fiind depistat de lucrătorii de poliţie în comuna Vedea, jud. Argeş unde lucra ca ziler.

Din raportul de necropsie rezultă că moartea victimei U.M. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei acute consecutive unei sugrumări. Pe corpul victimei s-au constatat echimoze ce s-au putut produce prin lovire cu mijloace contondente.

În cauză s-a procedat la reconstituirea faptei inculpatului indicând locul şi modul în care a sustras banii şi a suprimat viaţa numitei U.M.

În drept, faptele reţinute şi descrise anterior, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tâlhărie, prevăzută de art.174-176 lit. d Cod penal şi respectiv 211 alin.1 şi 2¹ lit. c Cod penal cu aplicarea art.33 lit. a, 34lit.b şi 37 lit. b Cod penal.

Sentinţa astfel pronunţată a fost apelată de inculpatul C.Gh., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut că încadrarea juridică este greşită întrucât fapta inculpatului se încadrează juridic în infracţiunea de „tâlhărie” urmată de moartea victimei, faptă prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal.

A arătat, că nu a avut intenţia de a ucide victima, ci de a lua o sumă de bani ce considera că-i aparţin, dar fiind surprins a îmbrâncit-o părăsind locul faptei.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că respectiva critică este nefondată.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa fondului, este corectă fiind rezultatul coroborării tuturor probelor administrate în cauză.

Astfel, s-a dovedit fără dubii că inculpatul, în data de 16 iulie 2005, în jurul orelor 17⁰⁰ după ce consumase băuturi alcoolice, a mers la locuinţa numiţilor U.N. şi U.M.

Fără a avea consimţământul acestora a deschis uşa imobilului care nu era încuiată a pătruns în interior, şi cunoscând locul unde victima îşi ţinea banii s-a îndreptat spre masa din camera respectivă, iar de sub faţa de masă a sustras suma de 1.400.000 lei ROL.

A fost surprins de victima U.M. în timp ce-şi număra banii situaţie în care inculpatul a ripostat.

A prins-o cu mâna dreaptă de gât, a strâns-o puternic după care a îmbrâncit-o peste o ladă din lemn.

Întrucât îi căzuse pe jos banii sustraşi şi s-a aplecat pentru a-i lua, a observat că victima U.M. încerca să se ridice în picioare. Astfel, a prins-o din nou de gât cu mâna, a izbit-o de uşă, iar aceasta a căzut pe spate lovindu-se de duşumea, situaţie în care inculpatul a părăsit în grabă locuinţa.

Din raportul de necropsie medico-legală, nr.1074/2005 rezultă că moartea victimei – în vârstă de 73 ani – a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute consecutive unei sugrumări, aspect evidenţiat şi în planşa fotografică – foto nr.2, fila 15, dosar urmărire penală.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, se cere, pe de o parte, realizarea raportului de cauzalitate între fapta de tâlhărie şi moartea victimei, iar pe de altă parte, ca inculpatul care a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de tâlhărie să fie totodată în culpă faţă de producerea rezultatului mai grav.

Or, probele dosarului atestă faptul că inculpatul a produs cu intenţie moartea victimei, pe care a sugrumat-o conducând astfel la o insuficienţă respiratorie acută şi ulterior la deces.

Prin urmare, reţinând că victima a fost ucisă cu intenţie (art.176 lit.d Cod penal) nu se poate reţine în acelaşi timp că moartea acesteia s-a produs şi din culpă (art.211 alin.3 Cod penal) astfel că activitatea infracţională a fost corect încadrată juridic, neexistând temeiuri privind schimbarea acesteia aşa după cum a solicitat inculpatul.

3. 
   Calificarea juridică a faptei în raport cu consecinţele post-traumatice ale lezării integrităţii corporale
   

Decizia penală nr. 611/05.10.2006

Prin sentinţa penală nr. 1769 din 03.11.2005, Judecătoria Bârlad a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice şi condamnarea inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi art. 76 lit. d Cod penal, împotriva părţii civile M.T., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 64 şi 71 Cod penal.

S-a admis cererea în despăgubiri civile materiale formulată de partea civilă M.T..

Inculpatul a fost obligat să-i plătească părţii civile suma de 750 lei RON, reprezentând despăgubiri civile materiale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea în despăgubiri morale formulată de partea civilă M.T..

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 120 lei RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În seara zilei de 15.08.2003, la Căminul Cultural din comuna Vutcani, judeţul Vaslui s-a organizat o discotecă, la care au participat şi partea vătămată M.T. împreună cu fratele lui, M.C., precum şi inculpatul D.C.. Pe la orele 22⁰⁰, în timp ce se aflau în faţa Căminului cultural, între partea vătămată şi inculpat a apărut un conflict, în care partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un şlap peste faţă, iar inculpatul l-a lovit cu piciorul pe partea vătămată în zona inghinală. Pentru a rezolva acest conflict, partea vătămată şi fratele acestuia, M.C., l-au apucat de braţe pe inculpat şi, însoţiţi din urmă de martorii T.S. şi N.Gh., cu toţii au plecat spre Postul de Poliţie comuna Vutcani. Pe drum, inculpatul, care iniţial fusese de acord să meargă la postul de poliţie s-a smucit şi a lovit prin surprindere partea vătămată cu pumnul peste faţă după care inculpatul a fugit din acel loc.

Urmare a loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată a căzut. Leziunile traumatice cauzate părţii vătămate au fost constatate prin certificatul medico-legal nr. 416/18.08.2003 întocmit de Cabinetul medico-legal Bârlad, stabilindu-se că părţii vătămate i-au fost cauzate: traumatism facial, expulsia dintelui 32 cu evidenţierea alveolei goale; luxaţia de gradul III-IV a dintelui 33, irecuperabil; plagă la hemibuza stânga inferioară 2-3 cm.

Partea vătămată nu a stat internată în spital pentru vindecarea leziunilor.

La solicitarea inculpatului, în cauză s-a efectuat expertiza medico-legală traumatologică, materializată prin raportul de expertiză nr. S/7681/02.07.2004, întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi. Potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, expulsia dintelui 32 îi conferă părţii vătămate un prejudiciu estetic temporar care poate fi corectat prin protezare dentară şi nu poate fi asimilat noţiunii de sluţire; la data examinării, partea vătămată prezenta osteită periradiculară a dintelui 33 cu mobilitate dentară gradul III care impune extracţia de necesitate a dintelui, urmată de protezare dentară.

Dintele 32 constituie incisiv mic, dintele 33 constituie canin, ambii amplasaţi în partea dreaptă a maxilarului inferior. Ambii dinţi au fost expulzaţi prin agresiunea fizică exercitată asupra părţii vătămate, încetând astfel funcţionarea dinţilor expulzaţi.

A rezultat că, prin expulzarea celor doi dinţi şi prin încetarea funcţionării acestora, s-a cauzat părţii vătămate o vătămare corporală gravă, în sensul prevăzut de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Pentru aceste considerente, cererea prin care inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de lovire, prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, a fost respinsă.

În consecinţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 Cod procedură penală inculpatul D.C., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea apelului, inculpatul D.C. a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este greşită şi contrară probelor din dosar întrucât după primul conflict inculpatul nu a mers de bună voie la poliţie ci forţat de vătămat, fiind luat practic pe sus. De aceea când a vrut să scape l-a lovit pe vătămat cu pumnul peste faţă fără a-i provoca vreo leziune, iar certificatul medico-legal arată că leziunile pot data din 15.07.2003 ori fapta este din 15.08.2003.

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de lovire, prevăzută de art. 180 alin. 1 Cod penal sau infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, întrucât în cauză nu se poate reţine sluţirea, prejudiciul estetic putând fi corectat prin protezare dentară.

De asemenea, s-a arătat că inculpatul a fost provocat de partea vătămată, iar fapta sa nu prezintă gradul de pericol social ridicat, putându-se aplica dispoziţiile art. 18 ind. 1 Cod penal, în final solicitându-se redozarea pedepsei şi coborârea ei sub minimul special prevăzut de lege.

Prin decizia penală nr. 166/2006 Tribunalul Vaslui a respins ca nefondat, apelul formulat de inculpat.

În examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, Tribunalul a reţinut, în esenţă că în mod corect şi în concordanţă cu materialul probator administrat în cauză instanţa de fond a reţinut că inculpatul D.C. a comis o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a, 76 lit. d Cod penal, împotriva părţii vătămate M.T.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă şi corespunde probelor administrate care au fost judicios interpretate.

În termen procedural, hotărârile astfel pronunţate au fost recurate de către inculpatul D.C., fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie, în principal pentru aceleaşi motive invocate şi în calea de atac a apelului.

Astfel, inculpatul a criticat hotărârile recurate pentru greşita încadrare juridică dată faptei în sensul că a fost reţinută infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, în varianta sluţire, reţinându-se că prin loviturile aplicate părţii vătămate ce au avut ca rezultat expulsia a doi dinţi, aceasta a suferit pierderea unui organ şi încetarea funcţionalităţii acestuia. Deşi expertiza medico-legală efectuată în cauză înlătură aceste consecinţe, instanţele nu au analizat probele în ansamblul lor, luând în considerare doar acele elemente ce converg spre vinovăţia sa în forma reţinută.

Astfel, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal, nefiind produse consecinţele prevăzute de text în sensul pierderii unui organ ori a funcţionalităţii acestuia.

Verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate, au fost analizate în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 ind. 9 şi 17 ind. 1 Cod penal, curtea a constatat că recursul formulat este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare.

În cauză instanţele au administrat un ansamblu probator suficient şi concludent în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, corect reţinută de instanţe, constând în aceea că în seara de 15.08.2003, sub impulsul momentului, inculpatul D.C. a aplicat părţii vătămate M.T. o lovitură cu pumnul în zona gurii, aceasta suferind leziuni traumatice, consecinţa fiind expulsia dinţilor 32 şi 33.

În schimb, în ceea ce priveşte analiza materialului probator administrat în dosarul cauzei cu raportare la situaţia de fapt reţinută în vederea încadrării în drept a faptei inculpatului, evidenţiază erori grave din partea instanţelor de fond.

Din certificatul medico-legal din 18.08.2003 eliberat de cabinetul medico-legal Bârlad, cât mai ales din expertiza medico-legală din 02.07.2004 întocmită de I.M.L. Iaşi (şi care evident este superioară certificatului medico-legal menţionat) a rezultat faptul că partea vătămată a suferit doar expulsia dintelui 32 şi mobilitate dentară de gradul III a dintelui 33, care, într-adevăr, a impus extracţia de necesitate a acestuia, urmată de protezare dentară. Mai mult, s-a precizat că aceste leziuni conferă părţii vătămate un prejudiciu estetic temporar care poate fi corectat prin protezare dentară, prejudiciu care nu poate fi asimilat noţiunii juridice de sluţire.

S-a motivat în decizii de speţă (a se vedea decizia penală nr. 5 din 06.01.2004 a Curţii de Apel Iaşi) că schimbarea încadrării juridice prin preluarea necritică a raportului de expertiză medico-legală este nelegală, întrucât concluziile acestuia nu sunt obligatorii pentru instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 63 Cod procedură penală.

Ori, astfel cum s-a reţinut de alte instanţe care au adoptat soluţia contrară, în toate situaţiile prevăzute de art. 181 Cod penal se impune efectuarea unei expertize medico-legale, pentru a se verifica dacă agresiunea exercitată de făptuitor a produs vreuna din consecinţele rezultatului periculos ale textului incriminator (a se vedea decizia penală nr. 518 din 31.12.2000 a Curţii de Apel Braşov).

În argumentarea acestei opinii, aceleaşi instanţe (inclusiv Curtea Supremă de Justiţie prin decizia penală nr. 3188 din 2.07.2003) a apreciat că stabilirea sensului juridic al unor termeni şi a încadrării juridice sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Apreciem că singurii în măsură a stabili dacă fapta ce intră sub incidenţa legii penale a produs vreuna din urmările prevăzute de textul în discuţie (esenţială pentru încadrarea juridică a faptei), sunt organele specializate, respectiv medicul legist (aşa cum prevăd şi impun, de altfel şi dispoziţiile art. 114 Cod procedură penală). A admite contrariul, înseamnă a aprecia că expertizele (de orice fel) nu se justifică, constatarea directă şi personală a instanţei fiind suficientă.

Mai mult, înţelesul termenului de „sluţire” se interpretează, chiar şi din punct de vedere juridic (dreptul ca ştiinţă apelând cu precădere la interpretarea gramaticală a înţelesului unor noţiuni), astfel cum este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Potrivit acestuia „slut” înseamnă (om) mutilat, schilodit, infirm, diform, pocit, foarte urât. Pe de altă parte, doctrina penală defineşte noţiunea de „sluţire” ca „un prejudiciu estetic constând în schimbarea înfăţişării unei persoane într-o înfăţişare neplăcută, respingătoare, ca rezultat al unei desfigurări, deformări sau mutilări. Mai mult, sluţirea presupune consecinţa unei modificări substanţiale a aspectului fizic al unei persoane, care să poată provoca o reacţie de respingere a celor din jur şi care să constituie o dizarmonie evidentă şi păgubitoare din punct de vedere estetic.

În situaţia pierderii unui dinte frontal (sau chiar doi în ideea admiterii tezei susţinute de procuror în actul de sesizare, deşi acest aspect nu a fost întru totul confirmat de actele medicale), prin protezarea acestuia nu se produce o schimbare a aspectului feţei şi, tocmai de aceea, medicina legală nu consideră sluţire pierderea unui dinte.

Nu este convingătoare în acest sens nici motivarea instanţelor potrivit cărora pierderea dinţilor are un caracter ireversibil, leziunile produse nefiind vindecabile în mod natural. Potrivit acestora, proteza dentară nu constituie o remediere pe cale naturală, o vindecare a leziunilor produse, având rolul doar de a ascunde un prejudiciu ireversibil şi de a crea aparenţa unei fizionomii normale (vezi decizia penală nr. 764 din 26.09.2000, decizia penală nr. 208 din 16.03.2000 ale Curţii de Apel Iaşi).

Dimpotrivă, s-a apreciat că, în condiţiile în care ştiinţa medicală cunoaşte o permanentă dezvoltare, o lucrare protetică sau implant dentar, care va înlocui dintele/dinţii lipsă, este de natură să acopere organic şi funcţional consecinţele cauzate părţii vătămate. De altfel, nu se poate susţine că pierderea unui dinte echivalează cu pierderea unui ochi, cu pierderea auzului, fiind,probabil, singurul organ care, prin înlocuire, nu îşi pierde funcţia pentru care a fost destinat (respectiv masticaţia).

În altă ordine de idei, în cauză nu s-a dovedit, prin alte mijloace de probă, ca fiind pe deplin realizate consecinţele prevăzute de lege. Nu rezultă din ansamblul probator că în urma faptei săvârşite de către inculpat, partea vătămată ar fi rămas cu vreo infirmitate, invaliditate sau pierderea unui simţ, ori că, urmare a traumatismului suferit, a căpătat o înfăţişare respingătoare sau nu a mai fost în măsură să se hrănească.

În consecinţă, Curtea a apreciat că rezultatul periculos creat în cauză nu se încadrează într-una din variantele prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Urmarea produsă prin fapta inculpatului, ca o componentă a laturii obiective, se circumscrie dispoziţiei art. 180 alin. 2 Cod penal, respectiv infracţiunii de lovire sau alte violenţe care condiţionează existenţa faptei de o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 20 zile.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală admis recursul formulat de inculpatul D.C. împotriva hotărârii Judecătoriei Bârlad şi a deciziei pronunţate de Tribunalul Vaslui, pe care, le-a casat în latura penală în ce priveşte încadrarea juridică dată faptelor.

În rejudecare, s-a dispus condamnarea inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei, în condiţiile art. 334 Cod procedură penală, din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal.

4. 
   Recurs. Daune morale acordate părţii vătămate constituită parte civilă în condiţiile săvârşirii infracţiunii de ultraj. Examinarea criticii prin prisma dispoziţiilor art. 385 ind. 9, art. 18 ind. 1 din Codul de procedură penală anterior abrogării prin Legea nr. 356/2006
   

Decizia penală nr.804/14.12.2006

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa penală nr.757/15 februarie 2006 pronunţată în dosarul penal nr.9539/2005, a condamnat pe inculpatul B.D.I. la pedeapsa de 2000 RON amendă pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13, 74 lit. a şi art. 76 lit. e Cod penal.

În baza art.81 Cod penal a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata de 1 an şi a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.

A respins ca neîntemeiată cererea părţii vătămate şi civile P.N. privind obligarea inculpatului la 20 milioane lei vechi daune materiale şi 180 milioane lei vechi daune morale.

Hotărând în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

La data de 08.10.2004 inculpatul B.D.I. s-a deplasat la sediul Primăriei Ungheni pentru a obţine un număr de înregistrare pentru adresa anterior menţionată pe o copie a acesteia, adresându-se în acest sens secretarului primăriei, martorul J.G. Acesta a refuzat să răspundă solicitării motivând că este ocupat. În acel moment în biroul secretarului a intrat partea vătămată P.N., primarul comunei. Acesta a luat copia adresei din mâna inculpatului pentru a vedea despre ce este vorba, pornind spre ieşire. Inculpatul l-a urmat, pe hol având loc o discuţie între cei doi, context în care inculpatul B.D.I. a lovit pe partea vătămată cu pumnul în zona feţei. În urma loviturii primite, partea vătămată a căzut pe treptele din faţa biroului contabilului P.R.

Potrivit certificatului medico-legal nr. 2731/11.10.2004 în urma agresiunii partea vătămată P.N. a suferit leziuni, respectiv traumatism labio-dentar cu echimoză şi contuzie dentară 13 şi a prezentat comoţie cerebrală anamnestică, pentru a căror vindecare au fost necesare 12 – 14 zile de îngrijiri medicale.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de judecată rezultă din coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti.

Cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a constatat că partea vătămată P.N., audiat fiind de către instanţa de judecată, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 20 milioane lei ROL, reprezentând daune morale. Înaintea concluziilor asupra fondului cauzei, la termenul din data de 13.01.2006, partea vătămată, prin apărător, a declarat că înţelege să-şi majoreze pretenţiile civile la suma de 200 milioane lei ROL, din care suma de 20 milioane lei ROL reprezintă daune materiale, pentru cheltuielile făcute de partea vătămată cu îngrijirile medicale, şi suma de 180 milioane lei ROL reprezintă daune morale. Cu privire la daunele morale, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei s-a precizat că ele reprezintă un echivalent al prejudiciului moral cauzat părţii vătămate, prejudiciu constând în „atingerile aduse demnităţii şi prestigiului părţii vătămate” ca primar al comunei.

În primul rând s-a constatat faptul că majorarea pretenţiilor civile din partea părţii vătămate s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut la art. 15 alin.2 Cod procedură penală. Aşa cum a statuat şi instanţa supremă în practica sa (a se vedea Decizia nr. 3731/2001) suplimentarea pretenţiilor din partea părţii civile se poate face numai în termenul prevăzut de art. 15 alin.2 Cod procedură penală, termen prevăzut în considerarea respectării dreptului la apărare al inculpatului, care trebuie să aibă posibilitatea de a-şi face apărări în procesul penal, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. În cauză, partea civilă a solicitat iniţial, în termenul legal, doar daune morale, într-un cuantum relativ redus, ulterior, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, solicitând obligarea inculpatului şi la plata de daune materiale şi majorându-şi pretenţiile legate de plata daunelor morale.

În acelaşi timp, pretenţiile civile ale părţii civile P.N. sunt şi neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Cât priveşte daunele materiale solicitate, constând în cheltuieli făcute de partea civilă cu îngrijirile medicale, acestea nu au fost dovedite, deşi partea vătămată şi civilă P.N. a beneficiat de asistenţă juridică din partea a doi apărători aleşi. Nu au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că partea vătămată a urmat un tratament medical, că acest tratament a avut legătură cu fapta penală săvârşită de inculpatul B.D.I., iar în considerarea celor prescrise de medic partea vătămată şi civilă a făcut cheltuieli personale pentru achiziţia de medicamente. De altfel, cu privire la partea vătămată, care în acest timp efectua şi un tratament de specialitate, în foaia de observaţie clinică nr. 9773 nu se consemnează că ar fi necesitat şi un alt tratament decât cel pentru diagnosticul stabilit la momentul internării, deşi la data de 13.10.2004 a fost supus unor examene clinice.

În ceea ce priveşte daunele morale, partea vătămată şi civilă P.N. a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 20 milioane lei ROL, ulterior majorată la 180 milioane lei ROL, pentru prejudiciul moral cauzat, prejudiciu constând în atingerea demnităţii şi onoarei sale de primar. În acest sens toţi martorii audiaţi în cauză, fiind interpelaţi de către apărătorii părţii vătămate, au declarat că, după părerea lor, imaginea primarului în comună a fost afectată în urma faptei penale săvârşite de inculpatul B.D.I.

Numai că infracţiunea prevăzută de art. 239 Cod penal este o infracţiune complexă care are ca obiect juridic principal relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, iar în forma prevăzută de aliniatul 2 ca obiect juridic secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei. Infracţiunea de ultraj este o infracţiune de pericol, rezultatul său constând într-o stare de pericol pentru autoritatea de stat, nefiind generatoare sub aspectul obiectului său juridic principal de daune materiale şi morale.

Partea civilă P.N. a solicitat repararea prejudiciului adus demnităţii şi imaginii sale de primar. Numai că ultrajul, ca infracţiune contra autorităţii, apără prestigiul unei instituţii şi nu al unei persoane. Ori, prestigiul autorităţii de stat a fost restabilit prin condamnarea inculpatului pentru încălcarea normei de drept.

Sentinţa astfel pronunţată a fost apelată de partea vătămată P.N. şi inculpatul B.D.I.

Partea vătămată a precizat că daunele morale şi materiale au fost dovedite şi justificate şi se impun a fi acordate iar inculpatul a solicitat achitarea pe considerentul greşitei încadrări juridice dată faptei întrucât fapta a fost săvârşită fără vinovăţie.

Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr.606/26.09.2006 a respins ca nefondate apelurile şi a obligat apelanţii la cheltuieli judiciare către stat.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:

Situaţia de fapt este corectă, corespunde adevărului obiectiv şi a fost probată, dincolo de orice îndoială cu întreg materialul probator administrat în cauză.

Cât priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond în acţiunea civilă formulată de partea vătămată P.N., tribunalul a apreciat că este legală şi temeinică.

Partea civilă nu a probat caracterul cert al prejudiciului material şi al prejudiciului moral încercat, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul moral cauzat părţii vătămate P.N., ca persoană fizică – şi nu instituţiei primarului - nu a fost dovedit. Simpla existenţă a incidentului dintre părţi nu face dovada, prin ea însăşi, a unei suferinţe morale certe aptă de a fi cuantificată.

De asemenea, tribunalul a constatat că actele medicale depuse de partea civilă la dosarul cauzei fac dovada faptului că aceasta a suportat un tratament corespunzător, dar nu şi a contravalorii acestuia.

În termenul prevăzut de art.385 ind.3 alin.1 Cod procedură penală, hotărârile date în cauză au fost recurate de partea civilă P.N. şi inculpatul B.D.I.

Partea civilă a invocat ca o primă critică faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a daunelor iar motivele reţinute se contrazic între ele; motiv de casare prevăzut de art.385 ind.9 pct.9 Cod procedură penală.

În ce priveşte daunele materiale, acestea sunt justificate pentru suma de 14 milioane lei vechi reprezentând retribuţia avută la serviciu pe durata celor 14 zile în care s-a efectuat tratamentul medical.

A doua critică priveşte grava eroare de fapt prin respingerea daunelor morale, motiv de casare prevăzut de art.385 ind.9 pct.18 şi alin.2 Cod procedură penală.

Se arată că daunele morale sunt susceptibile de a fi reparate şi pecuniar întrucât lezarea unor drepturi nepatrimoniale poate determina şi prejudicii materiale. Între aceste prejudicii figurează şi cele aduse prestigiului, demnităţii sau reputaţiei unei persoane împotriva căreia a fost săvârşită o faptă penală.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe cale de consecinţă obligarea inculpatului la daune materiale şi morale aşa cum au fost solicitate.

Inculpatul nu a invocat motive de casare prin cererea declarativă şi nici printr-un memoriu separat.

Examinând actele şi lucrările dosarului raportat criticilor formulate, Curtea a constatat recursul ca fiind întemeiat numai în ce priveşte acordarea cu titlu a daunelor morale către partea civilă.

Prin decizia instanţei de apel s-a motivat faptul că partea civilă nu a probat caracterul cert al prejudiciului material şi moral încercat, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

S-a mai reţinut că prejudiciul moral cauzat părţii vătămate, ca persoană fizică – şi nu instituţiei primarului – nu a fost dovedit şi că simpla existenţă a incidentului dintre părţi nu a făcut dovada suferinţelor morale.

În acest context, cel dintâi motiv de casare ce vizează soluţia de respingere a daunelor pentru nemotivare, nu este întemeiat întrucât instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate (art.378 alin.3 Cod procedură penală).

Corect, ambele instanţe, în raport de probatoriul administrat au respins ca nedovedite pretenţiile civile constând în daune materiale solicitate de partea civilă.

În cauză nu s-au depus înscrisuri care să ateste că partea vătămată a urmat tratament medical şi că acest tratament a avut legătură cu fapta penală săvârşită de inculpat.

Prin foaia de observaţie clinică a părţii vătămate nr.9773 nu s-a consemnat că ar fi necesitat şi un alt tratament decât cel pentru diagnosticul stabilit în momentul internării, deşi la 13 octombrie 2004 a fost supus unor examene critice.

Hotărârile pronunţate în cauză urmează a fi reformulate însă în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale pentru următoarele considerente:

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţelor fizice sau psihice, ci înseamnă aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale a persoanei vătămate.

Se impune a fi apreciată pierderea pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală şi liniştită.

S-a dovedit incontestabil prin probele administrate că partea vătămată – P.N. – în calitate de primar al comunei Ungheni – a fost insultat şi lovit de inculpat în sediul primăriei, fapta fiind săvârşită în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia.

În urma loviturii primite, partea vătămată a prezentat un traumatism labio-dentar cu echimoză şi contuzie dentară 13 şi comoţie cerebrală anamnestică. Conform certificatului medico-legal nr.2731 din 11 octombrie 2004 emis de I.M.L. Iaşi leziunile s-au putut produce prin lovire cu corp contondent – pumn, palmă şi pot data din 8 octombrie 2004 şi au necesitat 12 – 14 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

În adevăr, ultrajul are ca obiect juridic special relaţiile referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, care presupune respect şi faţă de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul acestei autorităţi.

În forma agravantă prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, infracţiunea de ultraj se realizează prin acţiuni de lovire, alte acte de violenţă sau acţiuni de vătămare corporală.

Fiecare dintre aceste acţiuni are o incriminare distinctă în Codul penal constituind o infracţiune contra persoanei: „lovire sau alte violenţe” – art.180 Cod penal – şi „vătămare corporală” - art.181 Cod penal. Prin urmare, persoana ce îndeplineşte exerciţiul autorităţii, a suferit – în mod evident – şi un prejudiciu moral.

Ar fi inacceptabil ca o persoană fizică, constituită parte civilă, având ca obiect acordarea de daune morale în cadrul infracţiunilor prevăzute de art.180 sau art.181 din Codul penal să poată beneficia, în principiu, de aceste sume, iar funcţionarul căruia i s-au cauzat aceleaşi suferinţe fizice şi psihice, să fie înlăturat cu motivarea că persoana lezată are o calitate specială – funcţionar public – şi că în această calitate nu este posibilă o dezdăunare efectivă.

Pe de altă parte – ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 Cod penal – are ca obiect secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, situaţie în care este îndreptăţit la o despăgubire rezonabilă.

În cauză, deşi suferinţa morală este certă, cuantumul acesteia nu poate face obiectul unor constatări obiective, ci ale unor aprecieri pur subiective.

Inexistenţa unor probe directe nu poate conduce automat la respingerea acestora ca fiind nedovedite.

Există însă posibilitatea ca pe baza probelor indirecte, să se tragă unele concluzii referitoare la daunele morale şi cuantumul lor, în raport şi cu efectele infracţiunii.

În acest sens, certificatul medico-legal arată că partea vătămată P.N. a acuzat cefalee şi pierdere de cunoştinţă, iar la examenul neurochirurgical – comoţie cerebrală, nevralgie ARNOULD postraumatică dr. iar la examenul stomatologic s-a constatat contuzia dentară 13.

În acest context, suferinţa de a fi privată de o viaţă normală corespunzătoare raportat vârstei şi profesiei exercitate de partea vătămată, poate fi calificată ca o despăgubire conform cu prevederile art.14 alin.5 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, iniţial partea vătămată a solicitat 20 milioane lei vechi – fila 49 dosar fond, pentru ca ulterior, la 13 ianuarie 2006, să solicite majorarea acestora la 180 milioane lei vechi.

La dezbaterile pe fondul cauzei – 15 februarie 2006 - inculpatul, prin apărător, a formulat concluzii numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, fără a solicita limitarea acestor despăgubiri conform celei dintâi declaraţii.

Cererea de majorare apare ca tardivă numai în contextul în care s-au solicitat sume în plus în cursul dezbaterilor situaţie în care în adevăr se încalcă dreptul la apărare a inculpatului care nu are posibilitatea de a-şi formula apărări în procesul penal.

Or, majorarea a avut loc la o dată anterioară, prin cerere scrisă, cerere ce nu se confundă cu constituirea de parte civilă care se face cel târziu la citirea actului de sesizare.

În ceea ce priveşte suma solicitată – 180 milioane lei vechi – aceasta este excesivă şi lasă locul unei îmbogăţiri fără just temei.

Cum stabilirea daunelor morale constituie o chestiune de fapt, aceasta a fost apreciată ca fiind rezonabil cuantificată la 40 milioane lei vechi (4000 lei RON) sumă la care este obligat inculpatul.

În ce priveşte recursul declarat de inculpatul B.D.I., s-a constatat că este neîntemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art.385 indice 10 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, recursul trebuie să fie motivat prin cererea declarativă de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Nefiind respectate cerinţele legale, recursul inculpatului a fost examinat conform alin.2 ind.1 al art.385 ind.10, constatându-se că nu există temeiuri care, examinate din oficiu, să conducă la casarea hotărârilor.

Faţă de considerentele expuse, în baza disp.art.385 ind.15 pct.2 lit. d cu referire la art.385 ind.9 pct.17 ind.1 – anterior abrogării prin Legea nr.356/2006 – a fost admis recursul declarat de partea civilă P.N. iar inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art.385 ind.15 pct.1 lit. b cod procedură penală, recursul declarat de inculpatul B.D.-I. a fost respins ca nefondat.

5. 
   Recurs. Judecata cauzei în apel a avut loc fără a avut loc fără citarea legală a inculpatei sau care legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta. Casare cu trimitere spre rejudecare
   

Decizia penală nr. 614/10.10.2006

Prin sentinţa penală nr. 1511/7.11.2005, Judecătoria Paşcani a condamnat pe inculpatele S.N., D.R. şi S.V. la pedepsele de câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 302 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. a, g Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor pe o durată de 5 ani.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnată şi inculpata D.I. la aceeaşi pedeapsă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a Cod penal.

În baza art. 61 Cod penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul neexecutat de 549 zile din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Judecătoria Piatra-Neamţ prin sentinţa penală nr. 2172/1993, rest ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată urmând ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 64 şi 71 Cod penal, iar în baza art. 88 Cod penal s-a dedus durata reţinerii 31.07.2004-1.08.2004.

Sentinţa a fost apelată de cele patru inculpate.

Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr. 200/14 martie 2006, a luat act de retragerea apelului declarat de L.R. şi a respins ca nefondate apelurile declarate de S.N. şi S.V.

A admis apelul declarat de inculpata D.I. sub aspectul înlăturării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d din Codul penal.

În termenul prevăzut de art. 385 ind. 3 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârile au fost recurate de inculpata D.I., fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivându-şi recursul, inculpata a susţinut că pentru termenul din 14.03.2006 când s-a judecat la Tribunalul Iaşi apelul declarat de ea nu a fost citată, aflând de termenul acordat din informaţiile telefonice primite de la avocatul ales, iar acesta nu s-a putut prezenta la proces din cauza viscolului, a stratului de zăpadă şi lipsei complete de vizibilitate.

Apărătorul ales al inculpatei a trimis prin fax două cereri către Tribunalul Iaşi solicitând acordarea unui nou termen de judecată, cu motivarea că nu se poate prezenta în instanţă din cauza condiţiilor meteo care îi fac imposibilă deplasarea spre municipiul Iaşi.

Întrucât judecata s-a desfăşurat în lipsei inculpatei şi a apărătorului ales al acesteia, aflaţi în imposibilitatea de a se prezenta din cauza condiţiilor meteo nefavorabile şi care au încunoştinţat instanţa cu privire la această împrejurare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi trimiterea cauzei la acelaşi tribunal pentru rejudecarea apelului inculpatei.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, a constatat că recursul promovat este fondat pentru următoarele considerente. Potrivit dispoziţiilor art. 291 alin. 1 Cod procedură penală, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este complet îndeplinită.

Pentru termenul din 14.03.2006, când la Tribunalul Iaşi s-a judecat apelul declarat de inculpata D.I., procedura de citare cu aceasta s-a realizat prin afişare, iar numărul imobilului din str. Martir Cloşca a fost consemnat greşit şi apoi radiat şi trecut numărul corect.

Totodată, Curtea a constatat că apărătorul ales al inculpatei a depus alăturat motivele de recurs, acte cu care a făcut dovada faptului că era angajat al inculpatei în dosarul nr. 1014/2006 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, cu termen la 14.03.2006, că a transmis prin fax din oraşul Roman la data de 14.03.2006 orele 9⁵⁰ cererea de acordare a unui nou termen din cauza condiţiilor meteo ce îi fac imposibilă deplasarea spre Iaşi. A mai depus apărătorul inculpatei o xerocopie a cotidianului „Ziarul de Roman” din data de 15.03.2006 în care se afla articolul „Eroi în lupă cu viscolul” în care se consemnează că în ziua precedentă de la Autogara Roman nu a plecat nici un autobuz, că poliţiştii au blocat drumul spre Piatra-Neamţ şi că şcolile şi-au închis temporar porţile.

Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a constatat că recursul promovat de inculpată este fondat, cazul de casare fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 385 ind. 9 pct. 21 Cod procedură penală, respectiv judecata în apel a avut loc fără citarea legală a părţii sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta.

Pe cale de consecinţă şi în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală a fost admis recursul promovat de inculpata D.I. împotriva deciziei penale nr. 200 din 14.03.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, hotărâre ce a fost casată în parte numai cu privire la această inculpată.

Cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.