a) literatura: crimă şi pedeapsă („aglomeraţie, îmbulzeală”), De treci codrii de aramă... (refuz de răspuns la întrevarea „de ce?”);
b) titlurile de filme: în argoul militar al anilor ‘70-’80 (Moise 1981), o serie de realităţi cazone primeau denumiri ludice de tipul: Al 7-lea continent (), Ziua cea mai lungă („liberare”), Dincolo de barieră („învoire”), Cadavre de lux („insecte în mâncare”); găsirea unor corespondenţe spectaculoase între titluri şi realităţi cotidiene este, de altfel, un joc destul de des practicat în şcoli, în pagini de umor etc.;
c) titluri şi texte de melodii: în pace şi onor (ironic: „în voia sa/lor”, „fără probleme”) „Te-am zărit printre morminte”(„băutură alcoolică de proastă calitate);
d) mesaje politice: în perioada comunistă, Jos mâinile de pe Corea! (= „nu mă atinge!”);
e) sloganuri şi mesaje publicitare (sursa cea mai recentă şi cea mai puternică): şi marmota învelea ciocolata în staniol... (replică exprimând neîncrederea în vorbele interlocutorului); Gogule, probleme?, A-nnebunit lupu’!, prietenii ştiu de ce; perfect pentru familia mea; mai curat, mai uscat; Ne mişcăm mai cu talent?
5.6. Jocurile de cuvinte
5.6. Jocurile de cuvinte
În jocurile de cuvinte stă una dintre trăsăturile definitorii ale evoluţiei argoului, în comparaţie cu alte variante ale limbii. Funcţia expresivă şi estetică a argoului face ca modificările cuvintelor şi ale expresiilor să fie uşor acceptate de uz, dacă îndeplinesc câteva condiţii: originalitate, formă sonoră evocatoare (prin simbolism fonetic), surpriză umoristică. Ludicul este o trăsătură inerentă a argoului, care contribuie decisiv la instabilitatea formelor şi a sensurilor.
Din punct de vedere etimologic, dispoziţia ludică poate explica multe asocieri aparent absurde. Terenul e însă alunecos, pentru că poate da naştere şi la etimologii forţate, neconvingătoare. Nu orice se poate explica prin joc sau ca formaţie expresivă; e nevoie de o descriere riguroasă a tiparelor jocurilor de cuvinte, a modelelor existente la un moment dat.
De exemplu, expresia beat rangă poate pune la încercare răbdarea şi imaginaţia etimologiştilor: de ce ranga „bară de fier, teşită la unul din capete” (DEX) ar fi devenit un etalon al stării de beţie? Explicaţiile semantice sunt probabil inutile în acest caz. E suficient să ştim că expresia beat mangă (şi mai netransparentă) e foarte folosită pentru a caracteriza starea de beţie intensă, pentru a înţelege că pe tiparul intensificării s-a petrecut o simplă substituţie de cuvinte asemănătoare prin formă. E un tip de atracţie paronimică, dar nu e vorba de o confuzie, ci, probabil, de o inovare conştientă, ca în cazul „derivării sinonimice”: doar că, în acest caz, nu sensul a reprezentat elementul stabil, ci forma. Sintagma beat rangă este deja destul de răspândită: „Cum se suflă în alcooltest, versiunea «beat rangă»” (visurat.ro, 19.04.2009);„mă vedeţi beat rangă dansând fără oprire” (trilulilu.ro), cf. 123urban.ro.
De exemplu, expresia beat rangă poate pune la încercare răbdarea şi imaginaţia etimologiştilor: de ce ranga „bară de fier, teşită la unul din capete” (DEX) ar fi devenit un etalon al stării de beţie? Explicaţiile semantice sunt probabil inutile în acest caz. E suficient să ştim că expresia beat mangă (şi mai netransparentă) e foarte folosită pentru a caracteriza starea de beţie intensă, pentru a înţelege că pe tiparul intensificării s-a petrecut o simplă substituţie de cuvinte asemănătoare prin formă. E un tip de atracţie paronimică, dar nu e vorba de o confuzie, ci, probabil, de o inovare conştientă, ca în cazul „derivării sinonimice”: doar că, în acest caz, nu sensul a reprezentat elementul stabil, ci forma. Sintagma beat rangă este deja destul de răspândită: „Cum se suflă în alcooltest, versiunea «beat rangă»” (visurat.ro, 19.04.2009);„mă vedeţi beat rangă dansând fără oprire” (trilulilu.ro), cf. 123urban.ro.
Anumite jocuri de cuvinte sunt foarte slab reprezentate în argoul românesc, dar e semnificativ faptul că există. De exemplu, procedeul foarte folosit în franceză şi care a şi dat numele unui tip de argou codificat – verlan (< l’envers), constând în inversarea silabelor din cuvinte, a fost înregistrat în perioada interbelica în cuvântul stoban – „baston” : „Prea miroase a linişte – zice «Cap de Fier» uitându-se lung şi trist la stobanul lui cu «bube de nichel»” (Brunea Fox, reportaj din 1927, în 1979: 61). Alt procedeu frecvent în argoul francez – aşa numitul contrepet sau contrepèterie, respectiv permutarea unor sunete (de obicei cele iniţiale) din două cuvinte ale unei sintagme – e ilustrat de construcţia (eufemistică) mute fuşte.
5.6.1.Cuvântul-valiză
5.6.1.Cuvântul-valiză
Cuvântul-valiză sau contaminarea, provenind din suprapunerea a două cuvinte, e un procedeu al umorului popular (verbul a furlua, din fura + lua, apare laI. Creangă), activ în registrul familiar-argotic: babaie (< babă + mamaie), malboroşească (< [ţigară] Marlboro + mărăşească; ţuicomicină (< ţuică + [strepto]micină), autopicioare (< auto[mobil] + picioare), tembelizor (< tembel + televizor) etc. Suprapunerile modifică mai mult sau mai puţin forma cuvintelor iniţiale; sensurile cuvintelor asociate merg de la sinonimie până la divergenţă comică.
5.6.2. Calamburul
5.6.2. Calamburul
În argou, calamburul produce cuvinte şi sensuri noi: de exemplu, un paronim este folosit sistematic în locul cuvântului propriu, căruia îi preia sensul. Efectul umoristic e cu atât mai puternic cu cât distanţa semantică dintre cele două cuvinte e mai mare: dulău (mai ales la plural, dulăi) e folosit în loc de dolar (dolari), bulion – pentru milion (un bulion de dulăi = „un milion de dolari”); mai nou, [i]epuroi – în loc de euroi, plural glumeţ de la euro.
Prin procesul derivării se produc calambururi potenţiale, în măsura în care noile formaţii sunt (neîntâmplător) omonime cu cuvinte mai vechi, având cu totul alt sens (v. Stoichiţoiu-Ichim 2001: 139). Tensiunea dintre forma şi sensul curente, pe de o parte, şi cele deductibile pornind de la cuvântul de bază al derivării produce efecte comice. Deriovarea argotică provoacă jocuri de cuvintre prin termeni ca budist („cel care curăţă WC-uri”, din budă), botanist(ă) („naiv”, din bot, în a pune botul), presar („poliţist”, din presă), pisanie „bătaie, anchetă”, din a pisa), bordeleză („prostituată”, din bordel, omonim cu [zeamă] bordeleză „suspensie de sulfat bazic de cupru”), sticlar („beţiv”, din sticlă. Câteva calambururi potenţiale apar direct la forma de feminin: pocnitoare sau taxatoare sunt desemnări ale prostituatei.
Un caz special de calambur paronimic implică nume proprii – de localităţi sau de persoane – folosite în locul cuvintelor comune cu formă asemănătoare, de exmplu Botoşani în loc de bot, cu sensul „gură” („Îl văduvisem de doi dinţi şi stătea scheunînd ca o potaie, încercând să stăvilească valul de sînge ce îi ţâşnea de la botoşani”, Avasilcăi 1994: 26; Săream ca un ghepard şi le spărgeam trompa şi botoşanul” (id., 39), Buzeşti în loc de buze, folosit metonimic tot pentru „gură”, Fundeni în loc de fund. Uneori întreg enunţul e aluziv, ca în întrebarea „Care eşti din Focşani?”, prin care cineva cere un foc (Volceanov).
În limbajul familiar-argotic mai vechi au fost înregistrate antroponime devenite substitute pentru cuvinte cu formă asemănătoare: Arsene, ca nume de cod pentru anunţarea unui pericol (= Arde!) sau Radu (în „Radu l-a chemat”)ca aluzie glumeaţă la verbul a o rade („a fugi, a dispărea”. Familiar, Roza (sau Tanti Roza) evocă scleroza, în aluzii şi reproşuri legate de uitarea unor lucruri.
În limbajul familiar-argotic mai vechi au fost înregistrate antroponime devenite substitute pentru cuvinte cu formă asemănătoare: Arsene, ca nume de cod pentru anunţarea unui pericol (= Arde!) sau Radu (în „Radu l-a chemat”)ca aluzie glumeaţă la verbul a o rade („a fugi, a dispărea”. Familiar, Roza (sau Tanti Roza) evocă scleroza, în aluzii şi reproşuri legate de uitarea unor lucruri.
5.6.3. Pseudo-nume proprii
Combinarea unor substantive comune cu sufixe specifice numelor proprii (-ache, -eanu, -escu, -oiu) e un joc de cuvinte (descris de Spitzer), apropiat de calambururile cu nume propriu, evocate mai sus. Între cele două procedee este de fapt o simetrie în oglindă: fie numele propriu preexistă e cunoscut şi e folosit în confuzia voită, fie este creat, pe tipare familiare. Uneori, situaţiile sunt greu de diferenţiat; ambele propun o ghicitoare, dând interlocutorului satisfacţia de a recunoaşte cuvintele ascunse.
Sufixul hipocoristic -ache e ironic-depreciativ, în străinache („străin”) sau dilimache („diliu”) – şi doar glumeţ în şestache („şest”), spavarache („spate”, probabil prin contaminare între spateşi numele propriu Stavarache). Sufixul se poate adăuga unei forme integrale (străinache), dar mai des poate substitui un alt sufix sau o terminaţie, introducând şi sunete parazitare (dilimache). Chiar adjectivul invariabil mache „beat”, în loc de machit, ilustrează acelaşi fenomen de modificare a formei pentru a o introduce în tiparul numelor proprii.
Alte sufixe onomastice sunt -eanu (vinuleanu „vin”, goldeanu „aur”, greuceanu „greu”) şi -escu (a merge cu blătescu „a merge pe blat”; învoire de la maiorul Gărdescu „fugă din unitate prin săritul gardului”, gimbescu, Astaloş...) etc. Sufixul poate crea efecte efemere, ca un simplu mijloc de modificare ludică a cuvintelor dintr-un text: „unu Lică, un fel de aviatorescu, dat în paştele lui măsescu” (Goma, O.).
Sufixul -oiu se poate ataşa şi unor forme verbale, substituind terminaţia participiului: am terminoiu.
5.6.4. Pseudo-limbi străine
5.6.4. Pseudo-limbi străine
Unele cuvinte şi expresii româneşti sunt modificate parţial, pentru a părea că aparţin unor limbi străine. Jocul lingvistic e vechi (a scris despre el Al. Graur: „Limbi amestecate”). Sunt vechi şi pseudo-franţuzismele s-a fé „s-a făcut”, pe nevé „pe nevăzute”, Obeur „Obor”; în momentul de faţă e normal să fie imitată engleza; cuvintele crâşming şi cafting, pe care le-am mai amintit, pot ilustra şi acest procedeu.
5.6.5. Deraierea lexicală
Jocul de cuvinte cel mai mult studiat şi care se pare că joacă un rol important în evoluţia argoului românesc este cel care a fost numit de .... deraiere lexicală. Un cuvânt (care poate face parte dintr-o expresie) este substituit prin altul doar pe baza asemănării formale, fără legătură semantică, a segmentului iniţial; efectul obţinut este comic şi absurd. Procedeul seamănă oarecum cu calamburul, doar că formele substituite nu pot fi considerate paronime, pentru că pot să aibă extrem de puţin în comun. Fără ajutorul contextului, legătura dintre ele nu ar putea fi reconstituită. Unele exemple ar putea fi interpretate şi ca jocuri paronimice (calambururi), şi ca deraieri lexicale: De acordeon! (= De acord!). Exemplul clasic de deraiere lexicală apare la Creangă: „Dumnezeu să-l iepure!” pentru „Dumnezeu să-l ierte”. În limbajul copiilor, al tinerilor, procedeul e destul de frecvent: la o paişpe! (= la o parte!; după principiul amplificării, formula poate continua: „Mamăă, la o paişpe, că vine şaişpe!”, catavencu.ro, 30.09.2008)
Deraierea lexicală are adesea funcţie eufemistică: e vorba de substituiri în care sunetul iniţial este cel al unui dintre cuvintele obscene din română (de obicei c sau p): vai de cozonacul/cozorocul lui; a durea în cot/călcâi; pix; ce puşca/pana mea...!; ce puii/pisicii mei...! Au mai fost înregistrate deraierile eufemistice transparente hai sifon/salcâm/Shakespeare (pentru „hai sictir”); unele substituiri sunt foarte stabile, de exemplu cacao în a se face de cacao.
Deraierea lexicală are adesea funcţie eufemistică: e vorba de substituiri în care sunetul iniţial este cel al unui dintre cuvintele obscene din română (de obicei c sau p): vai de cozonacul/cozorocul lui; a durea în cot/călcâi; pix; ce puşca/pana mea...!; ce puii/pisicii mei...! Au mai fost înregistrate deraierile eufemistice transparente hai sifon/salcâm/Shakespeare (pentru „hai sictir”); unele substituiri sunt foarte stabile, de exemplu cacao în a se face de cacao.
Ar putea fi încadrată în aceeaşi categorie modificarea unei expresii prin substituirea unui cuvânt vulgar cu altul aleatoriu, chiar atunci când termenii nu mai au în comun nici măcar sunetul iniţial: mă doare la bascheţi,ce geaca mea etc.
Deraierea lexicală (altfel spus, modificarea pe baza unei minime asemănări de formă) joacă un rol şi în pseudo-derivarea sinonimică: a freca mangalul, menta, mărgica („a-şi pierde timpul”); baloane, balcoane, bidoane („sâni”); borş, bulion („sânge”); faţadă, faianţă, faleză („faţă”); bilă, bibilică („cap”); muştiuc, muştar („gură”); grangure, grande „personaj important”) etc.
O serie de termeni de argou par a fi formaţi mai ales pe baza simbolismului fonetic, a efectelor comice, depreciative produse de anumite îmbinări de sunete: caşcarabetă, jantimoticoté, a se întitiliza („dichisi”), încoţopenit, încocostârcitor, chichi-michi etc.; apariţii efemere ca geanabez sau guguv intră în aceeaşi categorie.
Epitetele peiorative, mai ales, pot varia foarte mult combinaţiile de sunete, cu condiţia de a le conţine pe acelea care – prin trăsăturile lor fizice, de zgomote neeufonice, sau prin asocierea preexistentă cu alte cuvinte depreciative – evocă trăsături neplăcute, exprimă dispreţ, repulsie etc. Al. Graur a adunat, într-un articol din 1959 („Grupuri simbolice în fonetismul românesc”), exemple foarte convingătoare de cuvinte care au (etimologic sau prin contribuţia ulterioară a vorbitorilor) grupuri de tipul rl, rţ: ghioţârlan, gărligan, ciorlogar, chiţorlan, borţochinos, popârţache, marţafoi, fleorţotină etc. În limbajul popular şi implicit şi în argou, zeci de cuvinte de acest tip constituie modelul pentru alte zeci de formaţii similare, produse prin recombinarea comică a aceloraşi sunete.
- registrul cel mai marcat social (cel mai “jos”); încalcă tabu-uri, convenţii sociale respectate de limbajul cult
- registrul cel mai marcat social (cel mai “jos”); încalcă tabu-uri, convenţii sociale respectate de limbajul cult
- apare în asociere cu limbajul popular rural şi cu limbajul argotic
- e reprezentat de:
a) un inventar lexical: cuvinte vulgare
- cuvinte care denumesc noţiuni tabu – funcţii fiziologice, părţi ale corpului
b) acte de limbaj specifice: imprecaţia, insulta
- are un potenţial agresiv, care variază în funcţie de situaţie: e maxim când lexicul vulgar contrastează intenţionat cu limbajul cult sau/şi când se asociază cu actele de limbaj agresive
(“urare negativă”)
(“urare negativă”)
- forme diferite, în funcţie de “laicizare”, de atenuarea caracterului magic: de la blestem la înjurătură
- grade diferite de violenţă: de la înjurătura adresată, cu intenţie de agresare (du-te...), la cea neadresată, simplă formă de descărcare nervoasă (fir-ar să fie de scaun!). Caz special: autoimprecaţia.
- trăsături gramaticale: un tipar sintactic uşor de recunoscut enunţ imperativ sau optativ sau exclamativ cu verbul la imperativ (du-te...!), condiţional (arde-te-ar focu’!), mai rar conjunctiv (să te ia....!) şi foarte rar indicativ (facu-ţi şi dregu-ţi) cu repetarea verbului: fir-ar să fie, ducă-se să se ducă... forme şi construcţii arhaice sau inexistente în alte registre (fir-ar, arză-l-ar) eufemizare prin elipsă, suspendare, substituţie etc.
- Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul... Că io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic... Dare-ar Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu cine le-a născocit... (L. Rebreanu, Ion, p. 17)
- Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul... Că io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic... Dare-ar Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu cine le-a născocit... (L. Rebreanu, Ion, p. 17)
(contrariul unui compliment)
(contrariul unui compliment)
- adresată sau neadresată (desemnare depreciativă): măgarule! vs. X e un măgar
