Ca urmare a derivării, în argoul românesc există familii lexicale bogate: mişto, miştoacă, miştocuţ, miştocar, a miştocări, miştocăresc, miştocăreală; şmen, şmenar, a şmenui, şmenuitor, şmenuială etc
Ca urmare a derivării, în argoul românesc există familii lexicale bogate: mişto, miştoacă, miştocuţ, miştocar, a miştocări, miştocăresc, miştocăreală; şmen, şmenar, a şmenui, şmenuitor, şmenuială etc.
Bine reprezentate – şi pentru că sunt mai multe, şi prin productivitatea fiecăruia în parte – sunt sufixele de agent: -(n)giu, -ar, -aş, -ist, -tor. Uneori, acestea formează derivate organizate în perechi sau chiar serii sinonimice: caftangiu şi caftitor, panacotar şi panacotist, ţepar, ţepuitor şi (rar) ţepangiu.
Sufixul -giu/-angiu, de origine turcă, e tipic popular şi are conotaţii peiorative; prezent în multe cuvinte familiar-argotice – bagagiu, baftangiu, barbugiu, bulangiu, caramangiu, chiulangiu, damblagiu, fitangiu, labagiu, pilangiu, tablagiu etc. – sufixul e încă productiv: unul dintre derivatele sale din ultimii ani este drogangiu „ins care obişnuieşte să se drogheze”.
Foarte folosit este sufixul -ar –balconar, bureţar, poponar, bobar, bojogar, maimuţar, presar, priponar, sifonar, şmenar, ţepar etc.– care formează nume de agent pornind de la alte substantive, chiar din afara argoului (pachetar,boschetar). Sufixul modern -ist (tot cu bază substantivală) s-a integrat foarte bine argoului: blatist, carmolist, fomist, maradonist, panacotist, plopist;unele derivate sunt formate cu varianta feminiă a sufixului: tiristă, traseistă. Sufixul -aş a produs o serie mai redusă de derivate: spărgaş, mardeiaş, vieţaş; şi mai rare sunt -ac (borac) sau -oi (smardoi). În schimb, sufixul -tor are, ca în limba populară şi în cea standard deopotrivă, o aplicare sistematică: ciorditor, ginitor, manglitor, şutitor etc.
Foarte folosit este sufixul -ar –balconar, bureţar, poponar, bobar, bojogar, maimuţar, presar, priponar, sifonar, şmenar, ţepar etc.– care formează nume de agent pornind de la alte substantive, chiar din afara argoului (pachetar,boschetar). Sufixul modern -ist (tot cu bază substantivală) s-a integrat foarte bine argoului: blatist, carmolist, fomist, maradonist, panacotist, plopist;unele derivate sunt formate cu varianta feminiă a sufixului: tiristă, traseistă. Sufixul -aş a produs o serie mai redusă de derivate: spărgaş, mardeiaş, vieţaş; şi mai rare sunt -ac (borac) sau -oi (smardoi). În schimb, sufixul -tor are, ca în limba populară şi în cea standard deopotrivă, o aplicare sistematică: ciorditor, ginitor, manglitor, şutitor etc.
Unul dintre cele mai frecvente sufixe argotice este -eală, care formeazănume de acţiune de la baze verbale. Sufixul -eală marchează net caracterul popular-argotic al derivării, în opoziţie cu -re din limba standard (foarte rar în argou): abureală vs aburire. Derivarea în -eală are caracter sistematic, putând produce substantive de la orice verb: babardeală, cafteală, ciordeală, haleală, macheală,mardeală, pileală etc.
Adjectivele se formează mai ales cu ajutorul sufixului -os: băftos, bengos, haios etc.
În ceea ce priveşte verbele, sufixele cele mai productive sunt cele care încadrează noile formaţii în conjugarea a IV-a (cu sufixul -esc), respectiv -i, -ui, -ăi: a kilări, a năşpi, a şmenui, a tripui etc. Preferinţa popular-argotică este net diferită de cea cultă (care preferă sufixul de infinitiv -a, producând verbe de consjugarea I cu sufixul de prezent -ez); totuşi, şi în argou se produc verbe de acest tip: a îmbulina, a mufa, a trotila.
Un pseudo-sufix izolat din împrumuturile recente din engleză este -ing, folosit cu intenţie umoristică în formaţii de tipul crâşming (< crâşmă), cafting (< a cafti), cu bază lexicală popular-argotică.
5.3.1.2. Sufixarea suplimentară (parazitară)
5.3.1.2. Sufixarea suplimentară (parazitară)
Nu foarte frecvent e în română procedeul sufixării suplimentare sau parazitare (cf. Stoichiţoiu Ichim 2001: 124), care atribuie cuvintelor o marcă argotică şi o conotaţie ironică, fără a le schimba sensul de bază: prietenar (< prieten + -ar), jupânar (< jupân + -ar), străinez (< străin + -ez).
În ultima vreme, se extinde, cu acest rol, sufixul -ciune, care, pe lângă funcţia derivativă propriu-zisă (creează nume de acţiune: furăciune, echivalent cu furt), are şi rolul de a accentua caracterul argotic al unor cuvinte, fără a le schimba sensul: băbăciune (din babă) sau bunăciune (bună, substantivizat).
Sufixul augmentativ -an e folosit ca marcă afectivă şi de apartenenţă la argou în cuvinte ca muian (< muie), kentan (< [ţigară] Kent), merţan (< Merţ[edes]/[maşină] Mercedes), friptan (< fript[ură]). Sufixul substituie uneori o terminaţie existentă (altfel spus, se ataşează unei forme trunchiate a cuvântului). În mod asemănător, sufixul -ău atribuie adesea o notă peiorativă unor substantive cărora nu le schimbă sensul de bază: făţău (< faţă), bornău (< bornă “nas”), meclău (< meclă).
5.3.1.3. Derivarea cu prefixe
5.3.1.3. Derivarea cu prefixe
Derivarea cu prefixe este slab reprezentată (cu câteva excepţii: ne-, răs-, des-/dez) în româna populară şi, în mod similar, în argou. Unul dintre puţinele cuvinte formate cu prefix în interiorul argoului este a desclifta (< des- + clift + -a), de la clift „haină”, probabil prin intermediul sensului „a dezbrăca”: „Trebuie s-o cânte pe una de portofel, pe care o «descliftase» (îi desfăcuse fermoarul de la geantă, n.n.)” (România liberă, 869, 1993).
