Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 22
David Becker se îndreptă imediat spre bătrânul care dormea pe pat şi îl fixă cu privirea. Încheietura mâinii lui drepte era înfăşurată într-un bandaj ghipsat. Omul avea undeva între şaizeci şi şaptezeci de ani. Părul alb ca zăpada îi era despicat îngrijit de o cărare pe o parte, iar în mijlocul frunţii se vedea o dungă lată purpurie, ce se alungea până în dreptul ochiului drept.

„O izbitură uşoară?” îşi zise Becher, amintindu-şi cuvintele locotenentului. Verifică degetele individului. Nu se zărea nici un inel de aur. Se aplecă şi atinse braţul omului.

— Domnule? Îl scutură uşor. Scuzaţi-mă... domnule? Omul nu se mişcă.

Becker încercă din nou, ceva mai tare.

— Domnule?

Individul dădu semne de viaţă:

— Qu’est-ce... quelle heure est, începu el, deschizându-şi încet ochii şi concentrându-se asupra lui Becker. Făcu o grimasă că fusese deranjat. Qu’est-ce-que vous voulez?

„Da”, îşi zise Becker, „un canadian francez!” Îi zâmbi suferindului.

— Aveţi o clipă?

Deşi vorbea perfect franceza, David hotărî să vorbească în en­gleză, sperând ca omul să se descurce mai greu în această limbă. A convinge un străin să dea un inel de aur putea fi o manevră plină de capcane, iar în atari circumstanţe Becker hotărâse că trebuie să folosească orice avantaje competitive.

Se lăsă o tăcere lungă cât timp omul se aşeză mai bine în pat. Canadianul cercetă împrejurimile şi îşi netezi mustaţa albă cu un deget lung. Într-un târziu se hotărî să vorbească:

— Ce vrei?

Rostea cuvintele într-o engleză cu accent nazal.

— Domnule, reluă Becker, accentuând silabele ca şi cum ar fi avut în faţă un surd, trebuie să vă pun câteva întrebări.

Individul se zgâi la el cu o expresie ciudată pe chip.

— Ai vreo problemă?

Becker se încruntă; engleza tipului era impecabilă. Lăsă ime­diat la o parte tonul condescendent.

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar aţi fost cumva prin Piaza de España astăzi?

Ochii omului se îngustară.

— Sunteţi de la Consiliul Orăşenesc?

— Nu, de fapt sunt...

— De la Biroul de Turism?

— Nu, eu...

— Ascultă, ştiu de ce eşti aici! Bătrânul se forţă să se ridice în capul oaselor. Nu mă las eu intimidat! Am spus-o o dată, am spus-o de o mie de ori — Pierre Cloucharde scrie despre lume aşa cum percepe el lumea. Poate că unele ghiduri corporatiste ale dumitale sunt gata să arunce la gunoi principiile pentru o noapte gratis în oraş, dar Montreal Times nu este de închiriat! Refuz!

— Îmi pare rău, domnule. Nu cred că înţe...

— Merde alors! Înţeleg perfect! Tipul flutură un deget scheletic în direcţia lui Becker. Vocea îi răsuna în întreaga încăpere. Nu eşti primul! Au încercat acelaşi lucru la Moulin Rouge, la Brown’s Palace şi la Golfigno în Lagos! Însă ce a ajuns în presă? Adevărul! Cel mai prost Wellington pe care l-am mâncat vreodată! Cea mai murdară toaletă pe care am văzut-o vreodată! Şi cea mai stâncoasă plajă pe care m-am plimbat vreodată! Cititorii mei nu se aşteaptă la altceva de la mine!

Pacienţii de pe paturile învecinate începuseră să se ridice, curioşi să afle ce se petrecea. Becker se uită nervos în jur, după surorile medicale. Ultimul lucru de care avea nevoie era să fie azvârlit pe uşă afară.

Cloucharde spumega de furie:

— Gluma aia nenorocită de poliţist e în serviciul oraşului vostru! M-a făcut să mă urc pe motocicletă! Uită-te la mine! Omul încercă să-şi ridice încheietura mâinii. Cine o să-mi scrie acum rubrica?

— Domnule, eu...

— În patruzeci şi trei de ani de călătorii nu m-am simţit niciodată atât de rău! Uită-te la locul ăsta! Ştii, rubrica mea e ţinută de peste...

— Domnule! Becker îşi ridică ambele braţe în semn de pace. Pe mine nu mă interesează rubrica dumneavoastră. Sunt de la Con­sulatul Canadei. Am venit să mă asigur că sunteţi bine!

În încăpere se lăsă brusc tăcerea. Bătrânul se uită bănuitor la intrus.

Becker continuă, aproape în şoaptă:

— Sunt aici ca să văd dacă vă pot ajuta cumva.

„Cum ar fi să-ţi aduc vreo două pastile de Valium”, continuă el în gând. După o lungă pauză, canadianul vorbi:

— De la Consulat?

Tonul i se înmuiase vizibil.

Becker dădu din cap.

— Deci nu te afli aici pentru rubrica mea?

— Nu, domnule.

Ca şi cum primise un pumn zdravăn direct în faţă, Piere Cloucharde se aşeză încet la loc pe muntele de perne. Părea extrem de amărât.

— Credeam că eşti de la primărie... încercând să mă determini să... Vocea i se stinse şi omul se uită drept în ochii lui Becker. Dacă nu e vorba de rubrica mea, atunci de ce eşti aici?

„Bună întrebare”, îşi spuse el, gândindu-se la Susan.

— Din pură curtoazie diplomatică, minţi el.

Omul păru surprins:

— Curtoazie diplomatică?

— Da, domnule. Aşa cum sunt convins că un om de importanţa dumneavoastră ştie, guvernul canadian depune mari eforturi pen­tru a-şi proteja cetăţenii de neplăcerile suferite în aceste ţări... să le spunem mai puţin rafinate.

Buzele subţiri ale lui Cloucharde se arcuiră într-un rânjet de cunoscător.

— Bineînţeles... ce plăcut!

— Căci sunteţi cetăţean canadian, nu-i aşa?

— Da, bineînţeles. Ce prostie din partea mea. Iartă-mă, te rog. Unul ca mine este adesea abordat cu... în fine... înţelegi.

— Da, domnule Cloucharde, categoric că da. E preţul plătit pen­tru celebritate.

— Chiar aşa. Bătrânul scoase un oftat tragic. Era un martir obli­gat să tolereze masele. Poţi să crezi cât de groaznic e locul ăsta? Îşi roti ochii în găvane, inspectând împrejurimile. E o bătaie de joc. Iar ăştia au decis să mă ţină aici peste noapte.

Becker privi în jur.

— Ştiu. E groaznic. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să ajung aici.

Cloucharde păru încurcat:

— Nici măcar nu aveam habar că o să apari.

Becker schimbă subiectul:

— Se pare că v-aţi lovit serios la cap. Vă doare?

— Nu prea. Am luat o buşitură de dimineaţă — preţul pe care îl plăteşti pentru că eşti un bun samaritean. Încheietura mă doare rău. Stupida aia de Guardia. Zău aşa! Să aşeze un om de vârsta mea pe motocicletă. E intolerabil.

— Pot să vă aduc ceva?

Cloucharde medită câteva secunde, evident bucurându-se de atenţia acordată:

— Păi, de fapt... Îşi întinse gâtul şi îşi răsuci capul spre stânga şi spre dreapta. Mi-ar prinde bine încă o pernă, dacă nu te deranjez prea mult.

— Nici un deranj.

Becker înşfăcă o pernă de pe un pat învecinat şi îl ajută pe Cloucharde să se aşeze confortabil.

Bătrânul oftă satisfăcut:

— Mult mai bine... mulţumesc.

— Pas du tout, replică el.

— Ah! Bătrânul zâmbi cu toată gura. Deci vorbeşti limba lumii civilizate.

— Cam asta-i tot ce ştiu, rosti Becker sfios.

— Nici o problemă, declară cu mândrie Cloucharde. Rubrica mea e publicată în Statele Unite, iar engleza mea e de primă mână.

— Aşa am auzit şi eu. Becker zâmbi şi se aşeză pe marginea patu­lui. Şi acum, dacă nu vă supăraţi că vă întreb, domnule Cloucharde, ce caută un domn ca dumneavoastră într-un loc ca ăsta? Sevilla are spitale mult mai bune.

Cloucharde păru mânios:

— Ofiţerul ala de poliţie... m-a luat pe motocicleta lui şi după aceea m-a lăsat să sângerez în stradă ca un porc înjunghiat. A tre­buit să vin pe jos până aici.

— Nu s-a oferit să vă ducă până la o unitate mai bună?

— Pe motocicleta aia nenorocită? Nu, mulţumesc!

— Ce s-a întâmplat mai exact azi-dimineaţă?

— Am spus totul locotenentului.

— Am vorbit cu ofiţerul şi...

— Sper că l-aţi muştruluit! îl întrerupse Cloucharde.

Becker dădu din cap:

— În cei mai aspri termeni. Biroul meu va urmări rezolvarea problemei.

— Chiar sper s-o faceţi.

— Monsieur Cloucharde, zâmbi Becker, scoţând un pix din bu­zunarul hainei. Aş vrea să înaintez o plângere oficială către primă­rie. Mă ajutaţi? Un om cu reputaţia dumneavoastră ar fi un martor valoros.

Cloucharde păru încântat de perspectiva de a fi citat:

— Păi, da... bineînţeles. Mi-ar face plăcere.

Becker scoase un carneţel şi se uită la canadian.

— Bine, să începem cu azi-dimineaţă. Povestiţi-mi despre accident.

Bătrânul oftă:

— A fost chiar trist. Asiaticul ala amărât s-a prăbuşit din senin. Am încercat să-l ajut, dar fără folos.

— L-aţi resuscitat?

Cloucharde păru ruşinat:

— Mă tem că nu ştiu cum s-o fac. Am chemat ambulanţa.

Becker îşi aminti vânătăile purpurii de pe pieptul lui Tankado.

— Sanitarii de pe ambulanţă au încercat să-l resusciteze?

— Cerule, nu! râse Cloucharde. Nu dai cu biciul într-un cal mort; când ambulanţa a ajuns la faţa locului, omul murise de mult. I-au luat pulsul şi l-au băgat în maşină, lăsându-mă cu poliţistul ăla nenorocit.

„Ciudat”, îşi zise Becker, întrebându-se de unde apăruseră vânătăile. Renunţă la gând şi se întoarse la problema care-l ardea.

— Ce-mi puteţi spune despre inel? întrebă el cu nonşalanţă.

Cloucharde păru surprins:

— Ţi-a spus locotenentul despre inel?

— Da.

Canadianul era uluit:

— Zău? Nu mi-am imaginat că-mi va crede povestea. Era atât de necioplit — ca şi cum era convins că mint. Bineînţeles că relatarea era corectă. Mă mândresc cu corectitudinea mea.

— Unde e inelul? insistă Becker.

Cloucharde nu dădu semn că ar fi auzit întrebarea. Privi cu ochii goi, undeva în spaţiu.

— Chiar că era un obiect ciudat, cu toate literele acelea — părea un fel de limbă complet necunoscută.

— Japoneză, poate? încercă Becker.

— În mod clar nu.

— Deci v-aţi uitat bine la el?

— Cerule, da! Când am îngenuncheat să-l ajut, omul a început să-şi împingă degetele în faţa mea. Voia să-mi dea mie inelul. A fost bizar, groaznic chiar — mâinile lui arătau înfiorător.

— Şi atunci aţi luat inelul? Cloucharde făcu ochii mari:

— Asta ţi-a spus ofiţerul? Că eu am luat inelul? Becker se mişcă uşor.

Cloucharde explodă:

— Ştiam eu că nu mă ascultă! Aşa încep toate zvonurile! I-am spus că japonezul ăla a dat inelul — dar nu mie! N-aş lua niciodată ceva de la un muribund! Dumnezeule! Numai când mă gândesc!

Becker sesiză noua problemă ivită:

— Deci nu aveţi inelul?

— Cerule, nu!

— Atunci, la cine e?

Cloucharde îl privi indignat.

— Neamţul! Neamţul îl are!

Becker simţi că îi fuge pământul de sub picioare:

— Neamţul? Care neamţ?

— Neamţul din parc! I-am povestit ofiţerului despre el! Am refuzat inelul, dar porcul ăla fascist l-a acceptat!

Becker puse jos pixul şi hârtia. Şarada luase sfârşit. Treaba se îngroşa.

— Deci un neamţ are inelul?

— Chiar aşa.

— Unde s-a dus?

— Habar n-am. Am alergat să sun la poliţie. Când m-am întors, plecase.

— Ştiţi cine era?

— Vreun turist.

— Sunteţi sigur?

— Turiştii sunt viaţa mea, îl şicană Cloucharde. Recunosc unul când îl văd. El şi cucoana lui se plimbau prin parc.

Cu fiecare clipă, Becker devenea tot mai confuz.

— Cucoana? Era cineva cu neamţul?

Cloucharde încuviinţă:

— O escortă. O roşcată superbă. Mon Dieu! Frumoasă.

— O escortă? Becker era şocat. Ca o... prostituată?

— Da, dacă vrei să fii vulgar.

— Dar... ofiţerul n-a zis nimic despre...

— Bineînţeles! Nu i-am spus nimic despre escortă. Cloucharde îl concedie pe Becker cu un gest de superioritate făcut cu mâna să­nătoasă. Doar nu sunt criminale — ar fi absurd să fie hărţuite ca nişte hoaţe obişnuite.

Becker era încă în uşoară stare de şoc:

— Mai era cineva în jur?

— Nu, doar noi trei. Era foarte cald.

— Şi sunteţi sigur că femeia era o prostituată?

— Absolut. Nici o femeie atât de frumoasă nu ar fi stat lângă un bărbat ca ăla dacă n-ar fi fost bine plătită! Mon Dieu! El era gras, gras, gras! Un neamţ cu gura mare, obez şi nesuferit! Cloucharde se strâmbă o clipă când îşi schimbă poziţia, dar ignoră durerea şi se avântă mai departe: Omul ăsta era o bestie — 150 de kilograme pe puţin. Se agăţase de biata căprioară ca şi cum ea ar fi vrut să fugă. Nici n-aş fi învinovăţit-o. Zău aşa! Era cu labele pe tot trupul ei. Se lăuda că o are la dispoziţie tot week-end-ul pentru trei sute de dolari! El ar fi trebuit să cadă trăsnit, nu amărâtul ăla de asiatic.

Cloucharde se opri să tragă aer, moment de care profită Becker:

— I-aţi luat numele?

Cloucharde se gândi o clipă, apoi clătină din cap:

— Habar n-am.

Se strâmbă iarăşi de durere, apoi se aşeză mai bine pe perne.

Becker oftă. Inelul se evaporase înainte să ajungă la el. Co­mandantul Strathmore n-avea să fie fericit.

Cloucharde îşi atinse fruntea. Izbucnirea de entuziasm îşi arăta acum efectele. Omul arăta dintr-o dată rău.

Becker încercă altă tactică.

— Domnule Cloucharde, aş vrea o declaraţie de la cetăţeanul german şi de la escorta lui. Aveţi idee unde îi pot găsi?

Bătrânul îşi închise ochii, din ce în ce mai slăbit. Respiraţia începu să i se precipite.

— Îmi puteţi da un indiciu? insistă Becker. Numele fetei? Nici un răspuns.

Cloucharde îşi frecă tâmpla dreaptă. Se făcuse brusc palid.

— Ei... ah... nu. Nu cred.

Vocea îi tremura.

Becker se aplecă deasupra lui.

— Vă simţiţi bine?

Cloucharde dădu uşor din cap.

— Da, bine... doar un pic... poate emoţia...

Vocea i se stinse.

— Gândiţi-vă, domnule Cloucharde, îl presă Becker cu voce joasă. E important.

Canadianul se chirci.

— Nu ştiu... femeia... bărbatul o tot striga...

Închise ochii şi gemu.

— Care era numele ei?

— Zău că nu-mi amintesc...

Cloucharde se stingea rapid.

— Gândiţi-vă, insistă Becker. E important ca dosarul consular să fie cât mai complet. Trebuie să vă întăresc povestea cu declaraţii ale altor martori. Orice informaţie pe care mi-o oferiţi mă va ajuta să dau de ei...

Dar Cloucharde nu asculta. Îşi freca fruntea cu cearşaful.

— Îmi pare rău... poate mâine...

Părea gata să vomite.

— E important să vă amintiţi acum, domnule Cloucharde.

Becker îşi dădu brusc seama că vorbea prea tare. Bolnavii din paturile învecinate continuau să stea în capul oaselor şi să pri­vească la ce se întâmpla. O soră medicală apăru printre uşile din celălalt capăt al sălii şi porni cu paşi vioi spre ei.

— Orice, presă el la maximum.

— Neamţul îi spunea femeii...

Becker îl scutură uşor, încercând să îl menţină treaz.

Ochii bătrânului licăriră o clipă.

— Numele ei...

„Nu pleca, bătrâne...”

— Dew...

Cloucharde închise iarăşi ochii. Sora se apropia. Părea furioasă.

— Dew?

Becker scutură braţul lui Cloucharde.

Bătrânul gemu:

— Îi spunea...

Cloucharde mormăia acum, abia audibil.

Sora se găsea la mai puţin de trei metri, ţipând la Becker în spaniolă. El nu auzea însă nimic. Privirea lui era aţintită pe buzele bătrânului. Îl scutură pe Cloucharde pentru ultima dată exact când sora se năpusti la el.

Femeia îl apucă pe David Becker de umăr. Îl trase în sus exact când buzele lui Cloucharde se despărţiseră. Din gura bătrânului ieşi un singur cuvânt, ca un oftat uşor semănând cu o îndepărtată amin­tire senzuală.

— Dewdrop...

Sora îl trase cu o strânsoare de fier.

„Dewdrop?”, se miră Becker. „Ce dracu’ nume mai e şi Dewdrop?”

Se smulse din mâinile femeii şi se întoarse pentru ultima dată către Cloucharde.

— Dewdrop? Sunteţi sigur!

Însă Pierre Cloucharde adormise deja.