Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 20
La Clínica de Salud Pùblica era de fapt o şcoală elementară transformată şi nu aducea nici pe departe a spital. Era o clădire lungă de cărămidă, cu un singur etaj, ferestre imense şi pereţi mân­caţi de rugină. Becker se îndreptă către treptele care stăteau să se prăbuşească.

Înăuntru era întuneric şi zgomot. Sala de aşteptare însemna doar un şir de scaune pliante metalice pe toată lungimea unui cori­dor îngust. Pe un carton aşezat pe o tejghea de lemn se putea citi „OFICINA”, cu o săgeată arătând spre capătul sălii.

Becker parcurse coridorul slab luminat. Atmosfera părea des­prinsă dintr-un film de groază de duzină de la Hollywood. Aerul era impregnat cu miros de urină. Luminile din capăt fuseseră stinse, astfel că Becker parcurse ultimii zece sau cincisprezece metri printre siluete tăcute. O femeie care sângera... un cuplu de tineri plângând... o fetiţă rugându-se. Ajunse în capăt. Uşa din stân­ga era uşor întredeschisă, aşa că o deschise larg. Încăperea era pustie, cu excepţia unei bătrâne zbârcite care se lupta, goală, cu plosca pe un pat de campanie.

„Minunat”, gemu Becker. Închise uşa. „Unde dracu’ e biroul de primire?”

Dintr-un colţ al sălii se auziră glasuri. Luă urma sunetelor şi ajunse în faţa unei uşi din sticlă translucidă, dincolo de care părea a se desfăşura un adevărat scandal. Ezitând, împinse uşa. Biroul. „Un iad.” Exact aşa cum se temuse.

Coada era de circa zece persoane, fiecare dintre ele împingând şi urlând. Spania nu era recunoscută pentru eficienţă şi Becker ştia că şi-ar fi putut petrece întreaga noapte aici aşteptând informaţiile despre externarea canadianului. În spatele tejghelei nu se vedea decât o secretară, iar aceasta se descurca aşa cum putea cu pacien­ţii mânioşi. Becker rămase o clipă în cadrul uşii şi cântări opţiunile pe care le avea la dispoziţie. Exista o cale mai bună.

— Con permiso! ţipă un sanitar, împingând cu putere o targă.

Becker se dădu la o parte şi strigă după sanitar:

— Dónde está el teléfono?

Fără a încetini, omul arătă spre un şir de uşi duble şi dispăru după colţ. Becker se îndreptă către acele uşi şi le deschise.

Camera din faţa ochilor săi era imensă — o veche sală de gim­nastică. Podeaua era de un verde pal şi părea că joacă în lumina lămpilor fluorescente. Un coş de baschet atârna pe perete, desprins din panoul lui. Câteva zeci de bolnavi zăceau, pe paturi înguste de campanie, de-a lungul şi de-a latul sălii. În cel mai îndepărtat colţ, exact sub o tabelă de marcaj scorojită, se găsea un vechi telefon cu fise. Becker spera să funcţioneze.

Scormoni prin buzunare după o monedă în timp ce traversă încăperea. Găsi 75 de pesete în cinci monede, restul de la taxi — suficient cât pentru două apeluri. Zâmbi politicos unei asistente care ieşea şi îşi croi drum spre telefon. Înşfăcând receptorul, formă numărul de la Informaţii. O jumătate de minut mai târziu avea numărul biroului de primire al clinicii.

Când era vorba de birouri, se părea că există un singur adevăr universal, indiferent de ţară: nimeni nu suporta soneria unui tele­fon la nesfârşit. Nu conta câţi clienţi stăteau la coadă, secretara lăsa întotdeauna ce avea de făcut şi ridica receptorul.

Becker tastă cele şase cifre ale numărului. Într-o clipă avea să dea de biroul clinicii. Fără îndoială că azi fusese internat un singur canadi­an cu o încheietură ruptă şi capul spart. Era uşor să-i găseşti dosarul. Becker ştia că persoana care va răspunde va ezita să ofere un nume şi o adresă de externare unui ins necunoscut, dar el avea un plan.

Telefonul începu să sune. Becker îşi zise că va avea nevoie de cinci apeluri până ce va ridica cineva receptorul. Îi trebuiră nouă­sprezece.

— Clinica de Salud Publica, răcni impacientată secretara.

Becker folosi spaniola cu un accent puternic franco-american:

— Aici e David Becker. Sunt de la Ambasada Canadei. Astăzi un cetăţean canadian a fost internat la dumneavoastră. Aş dori informaţii despre el, astfel încât ambasada să-i plătească şederea.

— Perfect, rosti femeia. Trimit dosarul luni la ambasadă.

— De fapt, insistă el, e important să aflu totul acum.

— Imposibil. Suntem extrem de ocupaţi.

Becker adoptă un ton cât se poate de oficial.

— E o chestiune urgentă. Omul avea o încheietură ruptă şi o rană la cap. A fost tratat azi-dimineaţă. Dosarul lui ar trebui să fie undeva la suprafaţă.

Becker îşi îngroşă accentul în spaniolă — suficient de clar ca să-i transmită mesajul destul de confuz cât să devină exasperant. La exasperare oamenii se supuneau regulilor.

Numai că, în loc de a se supune regulilor, femeia îi înjură pe toţi nord-americanii încrezuţi şi trânti receptorul.

Becker se încruntă şi închise. Şut în bară. Nu se simţea deloc entuziasmat la gândul că va avea de aşteptat ore bune. Minutele se scurgeau şi bătrânul canadian putea fi oriunde. Poate că hotărâse să se întoarcă în Canada. Poate că avea de gând să vândă inelul. Becker nu-şi putea permite să piardă ore întregi la coadă. Brusc hotărât, înşfăcă receptorul din nou şi formă numărul. Îşi înfipse capsula receptorului în ureche şi se sprijini de perete. Telefonul începu să sune. Un apel... două... trei...

Brusc, simţi un şuvoi de adrenalină inundându-i trupul.

Se răsuci pe călcâie şi trânti receptorul în furcă, după care se întoarse şi privi ţintă spre un loc anume. Chiar în faţa lui, pe un pat de campanie, proptit pe un maldăr de perne vechi, zăcea un om în vârstă, cu un bandaj ghipsat curat pe încheietura mâinii drepte.