Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 17
David Becker păşi pe caldarâmul încins din Piaza de España. El Ayuntamiento, vechea clădire a consiliului orăşenesc, se înălţa în faţa lui printre copaci, pe un covor de dale albe şi albastre ce se întindea pe trei acri. Spiralele arabe şi faţada sculptată dădeau mai degrabă impresia de palat, decât de clădire publică. În ciuda istoriei presărate cu puciuri militare, incendii şi execuţii publice prin spân­zurare, cei mai mulţi turişti vizitau acest obiectiv pentru că broşurile locale de turism îl prezentau ca fiind cartierul general al britanicilor din filmul Lawrence al Arabiei. Pentru casa de film Columbia Pic­tures fusese mult mai ieftin să toarne în Spania decât în Egipt, iar influenţa maură asupra arhitecturii fusese un argument suficient pentru a-i convinge pe cinefili că imaginile erau din Cairo.

Becker îşi fixă ceasul Seiko pe coordonatele locale, 9.10 P.M. După standardul locului, era încă după-amiază. Un spaniol care se respecta nu lua niciodată cina înainte de apusul soarelui, iar ultime­le raze leneşe ale soarelui din Andaluzia rareori dispăreau înainte de ora zece.

Becker traversă parcul în pas vioi, în ciuda arşiţei de început de seară. Tonul lui Strathmore sunase ceva mai imperativ acum decât de dimineaţă. Noile ordine nu lăsau loc interpretărilor: Gă­seşte-l pe canadian, ia inelul. Ia orice măsuri crezi necesare, dar fă rost de inelul ăla.

Becker se întrebă ce putea fi atât de important la un inel in­scripţionat. Strathmore nu-i dăduse nici o explicaţie, iar Becker nu insistase. „NSA”, îşi zise el. „Niciodată nu Sporovăi Aiurea.”

Clinica se vedea perfect de cealaltă parte a Avenidei Isabela Catolica — simbolul universal al Crucii Roşii într-un cerc alb pictat pe acoperiş. Ofiţerul de poliţie îl lăsase pe canadian acolo cu multe ore în urmă. O încheietură ruptă, capul spart — probabil că pacien­tul fusese tratat şi i se dăduse deja drumul. Becker spera doar ca unitatea sanitară să aibă informaţii despre pacienţii externi — un hotel sau un număr de telefon prin care se putea lua contact cu ei. Cu puţin noroc, Becker l-ar fi putut găsi pe canadian, ar fi luat inelul şi s-ar fi întors acasă fără alte complicaţii.

Strathmore îi spusese:

— Dacă va fi nevoie, foloseşte cei zece mii de dolari ca să cumperi inelul. Ţi-i dau eu înapoi.

— Nu e nevoie, îi răspunsese Becker.

Oricum intenţiona să dea banii înapoi. Nu se dusese în Spania pentru bani, ci pentru Susan. Comandantul Trevor Strathmore era mentorul şi îngerul ei păzitor. Susan îi datora multe; Becker putea face pe comisionarul pentru o zi.

Din nefericire, în acea dimineaţă lucrurile nu evoluaseră conform planurilor lui. Sperase să o sune pe Susan din avion şi să-i explice totul. Se gândise să-l roage pe pilot să-i trimită un mesaj radio lui Strathmore, ca acesta să îl transmită mai departe, dar ezitase să-l implice pe directorul adjunct în problemele lui sentimentale.

El însuşi încercase de trei ori să o sune — mai întâi de la un tele­fon mort la bordul avionului, apoi de la un telefon public din aero­port, iar ultima dată de la morgă. Susan nu răspunsese. David se întrebă unde putea fi. Prinsese mereu robotul, dar nu lăsase nici un mesaj. Ce voia el să-i spună nu putea fi lăsat ca mesaj pe robot.

Apropiindu-se de şosea, văzu o cabină telefonică lângă intrarea în parc. Alergă într-acolo, apucă receptorul şi folosi cartela de te­lefon pentru a forma numărul. Se scurse un timp până la realizarea conexiunii. Într-un târziu, dincolo începu să sune.

„Hai, fii acolo.”

După cinci apeluri, se auzi:

— Bună. Aici e Susan Fletcher. Din păcate, nu sunt acasă, dar dacă vă lăsaţi numele...

Becker ascultă mesajul. „Unde e?” Probabil că Susan intrase deja în panică. Se întrebă dacă nu cumva ea plecase către Stone Manor fără el. Se auzi un bip.

— Bună. Aici e David.

Se opri, neştiind ce să spună. Unul dintre lucrurile pe care le ura la roboţii telefonici era acela că îţi tăiau legătura dacă făceai o pauză de gândire.

— Îmi cer scuze că n-am sunat, izbucni el la ţanc. Se întrebă da­că era bine să-i relateze ce se petrecuse, dar se răzgândi. Sună-l pe comandantul Strathmore. O să-ţi explice el tot. Inima îi bătea nebu­neşte. „E absurd”, îşi zise. Te iubesc, adăugă el repede şi închise.

Becker aşteptă să se limpezească traficul pe Avenida Borbolla. Se gândi că Susan presupunea fără îndoială tot ce-i mai rău. Nu stătea în firea lui să nu sune, când promisese c-o va face.

Păşi pe bulevardul cu patru benzi.

— Sosit-plecat, şopti el în barbă. Sosit-plecat.

Era prea concentrat pentru a-l zări pe bărbatul cu ochelari cu ramă metalică urmărindu-l de pe celălalt trotuar.