Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 45
David Becker se plimba la nimereală pe Avenida del Cid, în­cercând să îşi pună ordine în gânduri. Pe pavajul trotuarului um­brele se jucau tăcute. Nu reuşise să elimine efectul băuturii. În acel moment nu putea să se concentreze asupra nici unui moment al vieţii lui. Gândurile i se îndreptară spre Susan, întrebându-se dacă ea apucase să asculte mesajul lui telefonic.

Un autobuz de tranzitare a oraşului se opri în faţa lui, cu un scârţâit. Becker privi spre el. Uşile autobuzului se întredeschiseră, dar nimeni nu coborî. Motorul diesel prinse din nou viaţă, însă exact în clipa în care maşina porni din loc, dintr-un bar din susul străzii, se iviră trei adolescenţi care o luară la goană după mijlocul de transport, ţipând şi făcând semne disperate cu mâinile.

La treizeci de metri în spatele lor, Becker se holbă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Privirea i se concentră brusc, însă ceea ce vedea părea imposibil. Reprezenta o şansă de unu la un milion.

„Am halucinaţii.”

Însă când uşile autobuzului se deschiseră, puştii se îngrămădiră să urce. Atunci Becker o văzu din nou. De această dată era sigur. Văzuse fata, clar luminată de un felinar de stradă.

Pasagerii se căţărară în autobuz şi motorul acestuia începu iarăşi să ambaleze. Becker se trezi brusc că o ia la goană, cu acea imagine bizară întipărită pe retină — ruj negru, machiaj strident la ochi şi părul... aranjat drept în sus, în trei părţi distincte. Roşu, alb şi albastru.

În vreme ce maşina se puse în mişcare, Becker sprinta pe mij­locul străzii, într-un nor de fum puturos lăsat în urmă de motor.

— Espera! strigă el, alergând în spatele autobuzului.

Pantofii lui muşcau din pavaj. Cu toate astea, agilitatea lui obişnuită nu-l ajuta; se simţea complet dezechilibrat. Creierul avea probleme în coordonarea picioarelor. Înjură barmanul şi diferenţa de fus orar.

Autobuzul făcea parte din parcul vechi de autovehicule al Sevillei. Din fericire pentru Becker, treapta întâi de viteză însemna un lung şi imens chin pentru motor, mai ales că strada urca. Becker simţi că distanţa se reduce. Ştia că trebuie să-l prindă din urmă înainte ca autobuzul să ajungă în vârful dealului.

Cele două ţevi de eşapament scoaseră un nou nor gros de fum când şoferul pregăti maneta pentru trecerea în treapta a doua de viteză. Becker se luptă cu el însuşi să alerge mai repede. Când ajunse în spatele barei de protecţie, o luă în dreapta şi goni paralel cu autobuzul. Putea vedea uşile din spate — ca la toate mijloacele de transport din Sevilla, acestea erau larg-deschise. Un mijloc ieftin de a asigura aer condiţionat pasagerilor.

Becker îşi fixă privirea pe deschizătură şi nu luă în seamă sen­zaţia de arsură din picioare. Cauciucurile din spate erau lângă el, ajungându-i până la umeri. Cu fiecare secundă se roteau tot mai repede. Becker se aruncă asupra uşii, rată minerul si aproape că îşi pierdu echilibrul. Împinse şi mai tare în picioare. Sub autobuz, diferenţialul scârţâi când şoferul împinse maneta în treapta supe­rioară de viteză.

„Schimbă viteza! Nu voi reuşi!”

Însă autobuzul încetini uşor, chiar în clipa în care angrenajele se depărtară pentru schimbul de viteză. Becker se întinse. Motorul cuplă din nou exact în fracţiunea de secundă în care degetele lui prinseră minerul uşii. Simţi cum i se smulge umărul, dar impulsul motorului îl aruncă înăuntru.

David Becker se prăbuşi dincolo de uşă. Asfaltul rula cu vi­teză la doar câţiva centimetri de el. Era din nou lucid. Picioarele şi umărul îl dureau îngrozitor. Clătinându-se, se ridică, se echilibra şi păşi în autobuzul întunecos. Văzu în mulţimea de siluete, la doar câteva locuri distanţă, trei coafuri distincte.

„Roşu, alb şi albastru! Am reuşit!”

Mintea lui se umplu cu imagini ale inelului, ale reactorului Learjet 60 şi, mai presus de toate, ale lui Susan.

Autobuzul trecu pe sub un felinar exact când Becker ajunse în dreptul fetei, întrebându-se cum s-o abordeze. Chipul punkistei se lumină pentru o secundă.

Becker se holbă îngrozit. Machiajul de pe faţă ascundea o barbă ca o mirişte. Nu era o fată, ci un tânăr. Purta un mic cal de argint înfipt în buza superioară, o haină de piele neagră şi n-avea tricou sau cămaşă.

— Ce mama dracului mai vrei şi tu? întrebă individul, cu voce răguşită.

Avea accent de new-yorkez.

Simţind cum se prăbuşeşte întregul univers, Becker privi spre pasagerii care se uitau ţintă la el. Erau cu toţii punkişti. Cel puţin jumătate dintre ei aveau părul în trei culori, roşu, alb şi albastru.

— Siéntate! urlă şoferul.

Becker era prea ameţit ca să mai audă.

— Siéntate! strigă din nou şoferul. Stai jos!

Se întoarse încet spre chipul care îl privea mânios din oglinda retrovizoare. Însă şoferul aşteptase prea mult.

Supărat, acesta apăsă cu putere frânele. Becker simţi că îşi pierde orice punct de sprijin. Se întinse după un loc în spate, dar rată. Pentru o clipă se pomeni în aer. Apoi ateriză cu greutate pe podeaua dură a autobuzului.

Pe Avenida del Cid, o siluetă ieşi din umbră. Îşi ajustă oche­larii cu ramă de metal şi se zgâi după autobuzul care se depărta. David Becker evadase, dar nu pentru mult timp. Dintre toate auto­buzele din Sevilla în care putea să urce, domnul Becker îl alesese tocmai pe infamul număr 27.

Autobuzul 27 avea o singură destinaţie.