Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 43
Foarte dinamic pentru cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, Chad Brinkerhoff era un om bine informat, bine crescut şi bine înfipt.

Costumul de vară, la fel ca pielea lui bronzată, nu lăsa să se vadă nici o cută sau vreun semn de purtare neglijentă. Părul des şi bogat, de culoarea nisipului, nu dezvăluia privirii nici un fir alb. La toate astea se adăugau ochii de un albastru strălucitor, culoare întărită discret de miracolul tehnologic al lentilelor de contact.

Brinkerhoff studie încăperea lambrisată cu lemn şi îşi zise că se ridicase la nivelul maxim la care putea ajunge în cadrul ierar­hiei NSA. Se găsea la etajul nouă, supranumit şi Aleea de mahon. Biroul 9A197. Apartamentele manageriale.

Era sâmbătă seara, iar Aleea de mahon părea aproape pustie. Ocupanţii, toţi indivizi cu funcţii manageriale, plecaseră de mult pentru a se bucura de momentele de relaxare potrivite unor oa­meni cu influenţă, ca ei. Deşi visase întotdeauna la un post „real” în cadrul Agenţiei, Brinkerhoff cumva eşuase în postura de „con­silier personal” — fundătura oficială a tuturor curselor de şobolani politici. Faptul că lucra umăr lângă umăr alături de cel mai puter­nic om din serviciile secrete americane reprezenta doar o palidă consolare pentru aspiraţiile lui neîmplinite. Brinkerhoff absolvise cu onoruri universităţile Andover şi Williams şi totuşi trecuse de jumătatea vieţii fără a ajunge într-o poziţie de putere şi cu miză adevărate. Îşi petrecea zilele organizând calendarul altcuiva.

Existau avantaje certe ca asistent personal al directorului — Brinkerhoff dispunea de un birou luxos în aripa managerială, ac­ces deplin la toate departamentele NSA şi un anumit nivel de respect derivat din apropierea de şeful suprem. Îndeplinea tot felul de comisioane pentru cele mai înalte eşaloane ale puterii. Undeva, în adâncul sufletului, ştia că se născuse pentru a fi asistent perso­nal, căci era suficient de deştept ca să ia notiţe, suficient de arătos ca să ţină conferinţe de presă şi suficient de leneş ca să se mulţu­mească doar cu atât.

Melodia greţos de dulceagă a ceasului de pe şemineu îi aminti că se sfârşea o altă zi a existenţei lui patetice. „La dracu’ “, îşi zise el. „Ora cinci, sâmbătă. Ce naiba caut eu aici?”

— Chad?

În cadrul uşii se ivi o femeie.

Brinkerhoff ridică privirea. Era Midge Milken, analista de securitate internă a lui Fontaine. La şaizeci de ani, femeia era uşor durdulie şi, spre surprinderea lui Brinkerhoff, destul de atrăgătoa­re. Divorţată de trei ori şi pasionată de diverse aventuri romantice ocazionale, Midge dirija activitatea din aripa managerială cu o mână de fier. Era extrem de inteligentă, intuitivă, putea lucra con­tinuu zile întregi şi se bucura de reputaţia neoficială de a cunoaşte mai multe despre treburile interne ale NSA decât însuşi Dumnezeu.

„La naiba”, îşi zise Brinkerhoff, măsurându-i cu privirea rochia gri de caşmir. „Ori eu îmbătrânesc, ori ea arată mai tânără.”

— Rapoartele săptămânale, rosti ea zâmbind şi fluturând un teanc de hârtii. Trebuie să verifici cifrele.

Brinkerhoff îi privi trupul:

— De aici, cifrele arată tare bine.

— Zău, Chad, râse ea. Sunt destul de bătrână ca să-ţi fiu mamă.

„Nu-mi aduce aminte”, îi răspunse el în gând.

Midge intră în încăpere şi se îndreptă spre biroul lui.

— Intenţionam să plec, dar directorul vrea să aibă chestiile astea gata când se întoarce din America de Sud. Adică exact luni la prima oră.

Lăsă teancul de hârtii în faţa lui Brinkerhoff.

— Dar ce sunt eu, contabil? replică acesta.

— Nu, iubi, eşti director de navigaţie. Credeam că ştii asta.

— Şi atunci ce legătură am eu cu cifrele?

Ea îi zburătăci părul în joacă:

— Ţi-ai dorit mai multe responsabilităţi. Iată-le.

El o privi cu tristeţe:

— Midge... n-am nici un fel de viaţă.

Ea bătu cu degetul în teancul de hârtii:

— Asta e viaţa ta, Chad Brinkerhoff. Se uită la el şi o lăsă mai moale: Îţi aduc ceva înainte de a pleca?

El se uită rugător şi îşi roti gâtul:

— Mă dor umerii.

Midge nu muşcă din momeală.

— Ia o aspirină.

El îşi ţugui dezamăgit buzele:

— Nu mă fricţionezi pe spate?

Midge clătină din cap:

— Cosmopolitan susţine că două treimi din masaje se sfârşesc cu un act sexual.

Brinkerhoff păru indignat:

— Masajele noastre nu se termină niciodată aşa!

— Exact. Femeia îi făcu cu ochiul. Asta-i problema.

— Midge...

— Noapte bună, Chad.

Porni spre uşă.

— Pleci?

— Ştii că aş mai sta, rosti ea oprindu-se în cadrul uşii, dar am şi eu ceva mândrie. Nu mă văd în chip de vioara a doua, mai ales faţă de o solistă adolescentă.

— Nevastă-mea nu e o adolescentă, se apără Brinkerhoff. Doar se poartă ca una.

Midge îi aruncă o privire surprinsă:

— Eu nu mă refeream la soţia ta. Clipi inocentă din gene. Mă refeream la Carmen.

Rosti numele cu un pronunţat accent portorican.

Brinkerhoff îngăimă în falset:

— La cine?

— Carmen! De la serviciul alimentar.

Brinkerhoff simţi că roşeşte. Carmen Huerta era, la douăzeci şi şapte de ani, şefa patiseriei din cadrul cantinei NSA. Brinkerhoff se bucurase de mai multe întâlniri presupuse secrete cu ea, după orele de program, în depozitul de alimente.

Midge se uită cu subînţeles la el:

— Aminteşte-ţi, Chad... Fratele cel Mare le ştie pe toate.

„Fratele cel Mare?” se întrebă el şocat. „Fratele cel Mare su­praveghează şi DEPOZITELE?”

Fratele cel Mare, sau „Fratele”, cum îl alinta Midge adesea, era o maşinărie Centrex 333 „cazată” într-un spaţiu cât un dulăpior din încăperea centrală a etajului nouă. Fratele reprezenta întreg universul lui Midge. Primea date de la 148 de camere video cu circuit închis, 399 de uşi electronice, 377 de înregistrări telefonice şi 212 microfoane independente plantate în complexul NSA.

Directorii NSA învăţaseră pe propria lor piele că 26 000 de angajaţi nu reprezentau doar o mare valoare internă, ci şi o imensă responsabilitate. De-a lungul istoriei NSA, toate scurgerile majore de informaţii proveniseră din interior. Era de datoria lui Midge, în calitatea ei de analist de securitate internă, să urmărească tot ceea ce se petrecea între zidurile NSA... incluzând chiar şi depozitul cantinei.

Brinkerhoff se ridică în picioare pentru a se apăra, dar Midge ieşise deja din încăpere.

— Mâinile pe birou, rosti ea peste umăr. Fără chestii amuzante după ce plec. Pereţii au ochi.

Brinkerhoff rămase ascultând ei cum dispare sunetul tocurilor pe coridor. Cel puţin ştia că Midge n-avea să transmită mai departe. Nu era o femeie fără de păcate. Se complăcuse ea însăşi în câteva chestii delicate — cele mai multe, nimicuri în doi cu Brinkerhoff.

Gândurile lui se întoarseră la Carmen. Îşi imagină corpul ei su­plu şi tare, coapsele negre, radioul care cânta la maximum salsa fierbinte din San Juan. Zâmbi. „Poate că trec pe acolo pentru o gustare, după ce termin.”

Deschise primul dosar cu hârtii.
„CRYPTO — PRODUCŢIE/CHELTUIELI”
Dispoziţia i se schimbă imediat în bine. Midge îi dăduse o ches­tie uşoară de rezolvat; rapoartele Crypto erau întotdeauna floare la ureche. Din punct de vedere tehnic, ar fi trebuit să compileze întreaga listă, însă singura cifră de interes pentru director era CPP — costul principal per poziţie. CPP reprezenta costul estimat de spargere a unui singur cod de către TRANSLTR. Cât timp cifră în cauză se situa sub 1 000 $ per cod spart, Fontaine n-avea nimic de zis. „O mie ciobul”, chicoti Brinkerhoff. „Banii noştri din taxe puşi la muncă.”

În vreme ce se afundă în lectura documentului şi în verificarea CPP-urilor zilnice, prin minte îi apărură imagini cu Carmen Huerta ungându-se cu miere şi zahăr. Treizeci de secunde mai târziu, Brinkerhoff aproape terminase de citit lista. Datele de la Crypto erau perfecte — ca întotdeauna.

Însă ceva îi atrase atenţia, chiar înainte de a trece la următorul raport. La capătul listei, ultimul CPP nu apărea ca lumea. Cifra era atât de mare, încât trecuse pe coloana alăturată şi compromisese întreaga pagină. Brinkerhoff se holbă şocat la cifră.

— 999 999 999? icni el. Un miliard de dolari?

Imaginile cu Carmen dispărură instantaneu. Un cod de mili­arde de dolari?

Brinkerhoff rămase un minut ca paralizat. După aceea, lovit de panică, ieşi în goană din birou.

— Midge! Vino înapoi!