Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

VIII PLANETELE SI PERSONALITATEA

Am definit „personalitatea” ca pe o „sinteză a tiparelor de comportament; ca suma tuturor mişcărilor şi emoţiilor exterioare ale fiinţei umane: ritmul total al operaţiunilor sale de viaţă - de la modul în care merge şi îşi contractă buzele, până la comportamentul său pe câmpul de luptă sau într-o sală de concert”. Am spus că, fără activitate, nu ar putea exista „personalitate”; putem vorbi despre ea ca de un complex de activităţi. Asemenea afirmaţii reprezintă o suficientă dovadă că noi nu dăm termenului semnificaţia, mai degrabă peiorativă, pe care i-o conferă în mod obişnuit teozofii şi cei care se ocupă cu filozofia ezoterică.

Noi nu considerăm personalitatea ca reprezentând fiinţa „exte­rioară”, în contrast cu aşa numita individualitate sau fiinţă „interioară”. Simţim că această opoziţie, sau dualism, nu este fructuoasă în prezentul stadiu al dezvoltării umane. Mai degrabă, tinde să focalizeze comportamentul uman într-un mod care este mai mult devoţional şi etic decât integrator şi estetic - ultimul termen fiind folosit după cum a fost el definit anterior. Pentru noi, şi probabil pentru oameni ca Smuts, ca şi pentru majoritatea psihologilor moderni, personalitatea este întreaga fiinţă umană în funcţiune. Nu înseamnă întreaga fiinţă umană în esenţă, sau în mod abstract, ci în manifestare efectivă şi în limita în care este perceptibilă altor personalităţi care funcţionează la acelaşi nivel de operare.

Nici un astrolog (sau psiholog) nu poate interpreta o viaţă şi un destin la un nivel mai înalt decât acela pe care el însuşi funcţionează. Un funcţionar cu mintea îngustă, dintr-un orăşel, nu poate cunoaşte personalitatea unui sfânt sau a unui geniu. El va emite, bineînţeles, o judecată superficială asupra acesteia sau o va venera, dar nu va fi în poziţia să o cunoască şi să o evalueze ca personalitate - chiar dacă s-ar putea să reacţioneze foarte exact la unele din trăsăturile sale carac­teristice. Personalitatea semnifică totalitatea în acţiune. Şi nu există nici o percepţie reală, nici o înţelegere a personalităţii, dacă nu este înţeleasă totalitatea componentelor sale, în mod conştient sau prin sentimente intuitive. Şi nimeni nu poate înţelege această totalitate dacă el însuşi nu este pe acelaşi nivel de dezvoltare umană, sau, dacă nu este pe un nivel mai înalt, astfel încât să fie capabil să se transpună temporar pe un nivel inferior.

Aceste remarci sunt necesare pentru că adesea oamenii vorbesc despre personalitate ca şi cum ar fi un lucru înţeles la fel de toată lumea. A reacţiona la câteva faze ale personalităţii şi a înţelege sau chiar a fi conştient de realitate - adică de umanitate în întregul ei, care este personalitatea însăşi - acestea sunt două operaţiuni foarte diferite. Personalitatea, ca o sinteză a tiparelor de comportament, poate cuprinde multe faze de activitate, foarte dificil de înţeles. Nu ne referim aici la o dedublare exagerată a personalităţii care produce două tipuri absolut distincte de comportament în raport cu un singur organism fizic, ci pur şi simplu la faptul că personalitatea poate implica o serie de activităţi care transcend dezvoltarea normal-conştientă a omenirii, aşa cum este ea astăzi. Personalitatea reprezintă un „bilanţ” care arată mereu schimbătoarea relaţie a conştientului cu inconştientul, a factorilor individuali cu cei colectivi, în întreaga fiinţă umană. Oamenii ale căror fiinţe interioare sunt inundate cu proiecţii din învelişurile mai adânci ale „inconştientului colectiv” sunt, ca personalităţi, complexe şi greu de pătruns. Numai perechile lor pot să-i cunoască, pot să cunoască tiparul complet al comportamentului lor, la toate nivelurile. Walt Whitman scria, cu frumuseţea criptică a rostirii:

„Numai ei înşişi se înţeleg pe ei înşişi şi pe cei asemenea lor Şi numai sufletele înţeleg alte suflete”.

Fără îndoială că una dintre cele mai mari realizări ale tehnicii astrologice este puterea care se obţine atunci când într-o hartă natală se vede schiţa unei personalităţi concrete. Am văzut deja cum se pot separa şi interpreta factorii individuali şi cei colectivi care constituie, ca să spunem aşa, urzeala şi ţesătura personalităţii. Dar tiparul tapiseriei trebuie să fie înţeles numai prin studiul acelor entităţi astrologice care reprezintă focare de culoare, de activitate şi de semnificaţie. Aceste entităţi, considerate în corelaţiile lor infinite şi nu ca puncte separate, alcătuiesc laolaltă desenul vieţii tapiseriei. Ele revelează personalitatea ca un tipar de comportament multifaţetat, care simbolizează de la „cea mai mare” realitate, până la cele mai exacte sau transcendente moduri de activitate fizio-psihologică.

Aceste entităţi astrologice se împart în două categorii generale. În primul rând, planetele însele, incluzând Soarele şi Luna; în al doilea rând, puncte abstracte derivate din raporturile stabilite, fie între orbitele planetelor (noduri), fie între poziţiile planetelor faţă de orizont şi meridian (părţi). Acest capitol va fi dedicat unei scurte analize a semnificaţiei fundamentale a planetelor în termenii personalităţii; următorul, unui studiu al nodurilor şi al celor mai importante dintre părţi.

Va trebui, totuşi, să împărţim încă o dată domeniul studiat şi vom clasifica planetele în cel puţin două moduri esenţiale. Primul tip de clasificare are de-a face cu puterea care motivează şi cu sursa activităţilor simbolizate de planete. Vom distinge între planete care se referă la conştient şi planete care se referă la inconştient - folosind termenii de „conştient” şi „inconştient” aşa cum au fost folosiţi ei de C G. Jung şi definiţi într-un capitol anterior (cf. „Astrologia şi psihologia analitică”). În afara acestor două categorii vom plasa Soarele ca simbol al energiilor integratoare ale Sinelui, care este descris de Jung ca „centrul totalităţii psihicului”. Psihicul include atât conţinuturi inconştiente, cât şi conştiente. A integra aceste conţinuturi - adică a asimila în mod conştient conţinuturile inconştientului - este esenţa procesului de individuaţie, al cărui simbol activ este Soarele.

Soarele ca integrator

Astrologia, fiind un sistem de interpretare simbolică a semnificaţiei faptelor astronomice, trebuie să diferenţieze în mod evident între Soare - o stea dătătoare de viaţă şi lumină, care este centrul sistemului astronomic de care aparţinem - şi planete, care sunt simple reflectoare sau transmiţătoare de lumină, asemenea Pământului. Dacă ne referim la ego ca la „un complex de reprezentări care constituie centrul dome­niului conştiinţei şi pare a poseda un foarte înalt grad de continuitate şi identitate”, este clar că simbolul astrologie al acestuia este însuşi Pământul, aşa cum este văzut din locul naşterii nativului. Domeniul continuu de conştiinţă al oricărui om reprezintă ceea ce este conţinut în graniţele orizontului său şi, prin implicaţia a ceea ce, deşi dedesubtul orizontului, se va manifesta în câmpul său de conştiinţă.

Cu alte cuvinte, cuadratura hărţii astrologice (orizont şi meridian - şi, în special, ascendent şi mijlocul-cerului) reprezintă forma câmpului de conştiinţă. Ego-ul poate fi considerat drept punctul de naştere, centrul hărţii, sau, într-o simbolizare mai exactă, vârful piramidei construit pe cele patru unghiuri ale hărţii. Ego-ul nu este integratorul - pentru că el este doar un punct abstract. Nici ascendentul şi nici mijlocul-cerului nu sunt factori de integrare, pentru că ei au doar implicaţii structurale. Ei determină forma care va trebui să fie luată de procesul de integrare. Ei nu simbolizează calitatea energiei prin eliberarea căreia acest proces va fi, sau va putea fi încheiat.

A construi câmpul de conştiinţă ca o structură clar formată, centrată în mod precis pe ego, este ca şi cum s-ar construi un ochi perfect, cu putere de focalizare precisă prin lentilele şi muşchii ochiului astfel încât imaginea reflectată asupra retinei să cadă exact pe „pata galbenă” a acesteia, care este singura dotată cu sensibilitate deplină la lumină. Este ceea ce marele oftalmolog şi filozof, dr. Bates, numeşte „fixare centrală”; şi această operaţie solicită practică musculară şi practică de vizualizare sau de formare a imaginii, incluzând relaxarea.

În sens psihologic, „fixarea centrală” se referă la utilizarea intelec­tului - mecanismul focalizării conştiente - conform legilor gândirii logice şi formale. O foarte mare parte, dacă nu toată, a filozofiei clasice Şi post-clasice greceşti (în special de la Aristotel încoace), toată ştiinţa occidentală (in special de la Renaştere încoace) şi filozofia ştiinţifică Modernă (de exemplu Bertrand Russell) a constituit şi constituie încă Un vast antrenament colectiv de „fixare centrală” mentală. În domeniul psihic-spiritual, anumite tipuri de practici ezoterice, unele derivate din concepţia buddhistă din răsărit, altele din filozofia pitagoreică, aveau drept scop o „fixare centrală” similară a energiilor sufleteşti într-o structură formată de „Eu sunt”. După cum deja s-a menţionat, era aproximativ secolul VI î.Ch. atunci când această problemă a focalizării mentale începea să domine perspectiva elitei omenirii. Acest proces de „fixare centrală” în câmpul conştientului a continuat de-a lungul ciclului european (în special de la Abelard încoace) şi a produs omul de tip occidental cu a sa „contracţie a conştientului”, după cum atât de elocvent a numit-o Jung.

Întocmai cum W. H. Bates cerea pacienţilor săi să-şi relaxeze ochii imaginându-şi o pată perfect neagră, tot aşa Jung cerea acestora să-şi relaxeze intelectualismul conştient, prin „lăsarea lucrurilor să se întâmple” şi prin practici de relaxare psihică, ca acelea de folosire a „fanteziei” spontan-creative.

Dacă axele hărţii reprezintă astfel structura câmpului de conştiinţă - structura „ochiului” în mod simbolic - Soarele simbolizează „lumina”

care eliberează energia (fotonii), prin intermediul căreia devine posibilă
vederea. Într-un sens real, ochiul, ca organ al viziunii, este modelat
structural de natura luminii. La fel şi ego-ul - „Eu”-l conştient - este
modelat de puterea care emană de la Sine. De aceea se spune, cu
îndreptăţire, că ascendentul şi celelalte „unghiuri” ale hărţii distribuie
puterea Soarelui, după cum vom vedea în capitolul următor. Soarele
este energia vitală. Axele hărţii reprezintă canale pentru distribuirea şi
„transformarea” acestor energii solare în câmpul conştiinţei.

Soarele, totuşi, nu ar trebui considerat un simbol al Sinelui. El este puterea Sinelui, dar Şinele însuşi nu înseamnă numai putere. Este puterea în relaţie cu forma. Este puterea care operează printr-o formă şi care regenerează substanţa. Cu alte cuvinte, Şinele - dacă natura sa poate fi în întregime stabilită din punct de vedere astrologie - este relaţia dintre Soare şi axe, orizont şi meridian.

Încă şi mai exact, el reprezintă relaţia dintre semnificaţia poziţiilor zodiacale ocupate de Soare şi cele patru unghiuri - semnificaţie în termeni de semne zodiacale (sau subdiviziuni de semne), de grade şi de relaţia angulară între aceste poziţii. Ultima se referă la aspectele dintre Soare, ascendent şi mijlocul-cerului; mai mult chiar, la poziţia în casă a Soarelui.

Această poziţie în casă a Soarelui denotă faza de sine individual şi perioada de viaţă în şi prin care puterea integratoare a Sinelui va funcţiona cel mai puternic. Referindu-ne la precedenta noastră înregistrare a semnificaţiilor caselor şi la graficul ciclului de 28 de ani, aceste două elemente ale personalităţii şi destinului pot fi uşor stabilii

- cu condiţia, bineînţeles, ca momentul naşterii să fie cunoscut cu
exactitate. Poziţia zodiacală a Soarelui (şi poziţia sa de grad) va arăta
calitatea acestei puteri de integrare în ea însăşi.

(Planetele din cercul exterior sunt progresate pentru început de aprilie, 1935.)

Să luăm, de exemplu, harta lui Einstein. Soarele este la 24° Peşti, în casa a zecea. De aici, calitatea puterii integratoare a Sinelui său va fi: sinteză, perfecţionare, meditaţie şi introspecţie. Dar Soarele, fiind în casa a zecea, casa activităţii publice, profesiunii şi a gândirii (ca funcţie a personalităţii individuale), această putere va opera prin aceste caracteristici ale casei a zecea. Poziţia Soarelui indică, de asemenea, că o intensificare a puterii semnificative a destinului său apărea atunci când Einstein era în al douăzeci şi doilea an al său, adică în 1901. Apoi, el devenea inspector de patente la Berna, Elveţia; şi este probabil că, aproximativ în acea perioadă, puţin după teoria cuantei a lui Planck, era dezvoltată, cel puţin în fază rudimentară, teoria relativităţii. Această teorie a fost adusă în atenţia lumii ştiinţifice în 1905 - când „punctul sinelui” lui Einstein a ajuns în conjuncţie cu Pluto. Mai mult, gradul Soarelui care, după cum am spus, „dă un indiciu în privinţa semnificaţiei inerent creative a tuturor activităţilor şi focalizărilor”, poartă acest potrivit simbol: „O mică insulă în mijlocul oceanului; locuitorii săi fericiţi şi-au creat propria lor lume”. Ce poate fi mai semnificativ în harta unui om care scria despre „universuri-insulă” şi crea noi perspective cosmice?

(Aceasta este harta dată în „O mie şi una de naşteri remarcabile”. O hartă puţin diferită poate fi găsită în revista Astrologia Americană. „Epoca victoriană văzută prin harta natală a reginei Victoria” de D. Rudhyar)

Ca un alt exemplu putem da harta reginei Victoria, care simboli­zează nu numai o personalitate, ci, cel puţin prin implicaţii, şi epoca care îi poartă numele. Soarele tocmai răsărise la momentul naşterii şi era cam la o oră după lună nouă în Gemeni. Avem aici o personalitate cu rare daruri intelectuale (Gemeni), o epocă care avea toată rigiditatea şi îngustimea punctelor de vedere ale intelectualismului accentuat; care, în plus, vedea creşterea uimitoare a mijloacelor de transport şi călătorie şi a tulburărilor nervoase. Semnificaţia casei a douăsprezecea este arătată de faptul că, după moartea soţului său, regina Victoria a trăit practic în izolare în cea mai mare parte a lungii sale vieţi; şi că a acţionat cel mai bine din spatele scenei şi prin câţiva mari prim-miniştri, cum ar fi, de exemplu, Disraeli. Simbolul gradului Soarelui oferă semnificaţia de aristocraţie şi de putere efectivă a individualităţii. Putem spune că întreaga epocă victoriană este o manifestare tipică a casei a douăsprezecea - un rezumat, o perioadă de precipitare karmică, capătul extrem al unui ciclu precedând un nou şi remarcabil început pe cale de a se manifesta.

Cel mai semnificativ moment din viaţa ei a fost când, la vârsta de cincizeci şi şase de ani, erau în mod clar formulate planuri pentru consacrarea Imperiului britanic şi, ca un gest de început, fiul său a fost trimis în India. Atunci, „punctul sinelui” său a ajuns în Soarele său şi personalitatea ei a devenit într-adevăr simbol mondial, care îşi manifestă pe deplin puterea destinului - adică a Sinelui ei adevărat. Consacrarea ei ca „împărăteasă a Indiei” s-a produs un an mai târziu, întrucât „punctul sinelui” era în trigon cu Jupiter şi în casa întâi. Aceasta şi Jubileul de Diamant din 1897 (când „punctul sinelui” a ajuns în conjuncţie cu Jupiter, în casa a zecea) erau gesturile exterioare ale puterii. Dar, adevărata personalitate a reginei nu trebuie găsită în ele, ci în mult mai ascunsele mişcări „din spatele scenei”, pe care Luna sinodică a casei a douăsprezecea le simbolizează în mod atât de competent.

Planete care se referă la conştient

Vom analiza acum domeniul ego-ului particular, care este domeniul conştiinţei centrate în jurul realizării: „Eu sunt aceasta sau aceea”. Această realizare a „Eu”-lui conştient, şi anume că el este acea fiinţă Particulară şi nu alta, reprezintă primul factor fundamental din viaţa conştientă. Fiecare entitate vie trebuie mai întâi să fie ea însăşi ca formă unică definită. Acesta este aspectul lui Saturn. Apoi trebuie să se menţină, iar un asemenea factor de auto-menţinere se realizează Prin principiul compensator al acţiunii, care reprezintă temelia întregii vieţi organice. Acesta este aspectul lui Jupiter. În final, ea trebuie să se reproducă printr-un fel de acţiune creatoare care, din punct de vedere astrologie, se referă la Marte.

Aceste trei planete (Saturn-Jupiter-Marte) trebuie considerate ca cele trei planete pozitive sau „masculine”. Şi din motive pe care le vom analiza mai târziu, fac pereche cu alte trei planete, care sunt consi­derate ca negative, sau „feminine”, respectiv: Luna, Mercur şi Venus. Termenii „masculin” şi „feminin” nu sunt cei mai fericiţi. Ar fi mai bine să spunem că Saturn, Jupiter şi Marte iniţiază procese de viaţă. Ei acţionează ca agenţi cauzali, în timp ce Luna, Mercur şi Venus fixează şi însufleţesc, încheie sau aduc la rod aceleaşi procese. Vom considera, de aceea, aceste şase „planete ale conştientului” ca fiind trei perechi, fiecare pereche fiind legată cu una din cele trei operaţii fundamentale de viaţă mai sus menţionate. Motivul acestei proceduri va fi pe deplin explicat mai târziu pentru că a face acest lucru acum ar complica, în mod inutil, lucrurile.

Saturn-Lună: Saturn, în mitologia greacă, este guvernatorul Epocii de Aur, prima vârstă a copilăriei şi inocenţei. Se referă la primul proces prin care forţa vitală universală devine diferenţiată, limitată, particu­lară, devine celulă vie, germene iniţial. Un asemenea proces de diferen­ţiere este condiţia absolut necesară pentru existenţa individuală, adică existenţa ca entitate autonomă, separată. Tocmai de aceea Saturn simbolizează, din punct de vedere psihologic, acel proces care conduce la realizarea lui „Eu sunt”. Aceasta, totuşi, nu este o realizare simplă pe cât pare şi a părut multora. Astfel psihologul modern vorbeşte de „complexul ego-ului”, aşa cum a fost definit anterior: „un complex de reprezentări ce constituie centrul domeniului conştiinţei mele”³⁴.

În interiorul „domeniului conştiinţei” curge viaţa; cu alte cuvinte, au loc schimbări, energia este eliberată în acţiuni şi reacţiuni. Această „energie psihică”, care este conţinută şi operează în domeniul conştiinţei mele (în interiorul graniţelor ego-ului meu, exprimat, în mod simbolic, de Saturn), este reprezentată din punct de vedere astrologie, de către Lună. Luna reprezintă acea porţiune a Soarelui care este împrejmuită de Saturn - dacă o asemenea propoziţie caracteristică astronomiei poate fi îngăduită. Reprezintă acea porţiune a energiei vitale a fiinţei complete de care eu sunt conştient ca de mine însumi, ca ego conştient care sunt eu. Saturn se referă la structura abstractă a acestui ego. Luna toarnă în această structură „energie psihică” - şi rezultatul este o entitate conştientă, o entitate particulară vie. De aceea relaţia Saturn-Lună este relaţia: formă-spre-energie. Forma condiţionează energia, există deci cu adevărat o acţiune reciprocă profundă, care este prea complexă spre a fi discutată într-o succintă trecere în revistă.

Jupiter-Mercur. Jupiter este un simbol mult mai misterios decât par să creadă cei mai mulţi astrologi. Reputaţia sa ca semn de noroc pur nu pare a rezista testului analizei psihologice deşi, într-un sens abstract şi ultim, procesul pe care îl simbolizează conduce întotdeauna la o creştere şi la o expansiune a conştiinţei - dar din când în când, prin chinuri groaznice. Jupiter este, în mod obişnuit opus lui Saturn, deoarece expansiunea este opusă contracţiei. Saturn diferenţiază entitatea particulară de matricea universală de viaţă. Jupiter aduce ego-ului încătuşat ceea ce îi va putea compensa unilateralitatea, făcându-l astfel din nou întreg şi universal.

Funcţia lui Jupiter poate fi cel mai bine exprimată în psihologia practică (sau analitică) prin termenul de „compensare”. Caracterul auto-compensator al psihicului, ca organism, a fost menţionat în capitolul dedicat psihologiei analitice. Jupiter se referă astfel la anima şi animus din teoria lui Jung. Dar el semnifică mai mult - reprezintă funcţia de compensare în toate aspectele posibile. Marc Edmund Jones defineşte Jupiter ca „punctul de precipitare al sufletului - la ieşirea din el însuşi - către viaţa tangibilă şi fiinţa definită”. El arată „punctul de exprimare al adevăratei personalităţi, sau scopul încarnării”. Aceasta înseamnă totodată „compensaţie” în sens metafizic, căci sufletul poate fi privit ca ceva ce luptă continuu pentru armonizare şi integrare şi al cărui „scop este încarnarea”, ca neutralizare a dizarmoniilor şi eşecurilor din trecut - pentru a stabili armonia la un nivel deplin conştient.

Jupiter reprezintă astfel puterea de acţiune justă din noi, vocea adevăratului nostru destin. Ego-ul nostru conştient (Saturn-Luna) este rezultatul trecutului nostru, sinteza limitărilor şi ancestralităţii noastre. Reprezintă prezentul, ca suma totală a trecutului, însă Jupiter reprezintă viitorul, trăgând acest prezent înainte. Este destinul care trebuie să fie al nostru, destinul care ne va compensa insuficienţele şi pe care, realizându-l, vom deveni întregi. Sufletul şi ego-ul sunt cei doi poli ai unei realităţi care operează prin compensare. Astfel, pentru o conştiinţă masculină, sufletul, dacă este proiectat ca o imagine, este, în mod normal, o femeie - Muza, Eternul Feminin care ne trage înainte etc. Pentru o conştiinţă feminină, sufletul este eroul, imaginea christică, Adonai, Sigfried Victoriosul etc. Este întotdeauna ceea ce ne finalizează, ceea ce ne face întregi. Reprezintă, de asemenea, pentru cel credincios, Dumnezeul încarnat, Salvatorul, învăţătorul spiritual sau guru: acel personaj divin care vine la noi ca reprezentant al Totalităţii, oricum ne-am imagina noi această totalitate. De aceea, Jupiter reprezintă calea lui Dumnezeu înspre oameni. Este religie. Este ceremonie. Este, de asemenea, Regele, ca simbol al totalităţii în Stat; el, a cărui justiţie şi putere (în mod ideal) compensează slăbiciunea şi eşecurile cetăţenilor, într-un stat democratic el reprezintă Constituţia.

Mercur face operativă funcţia lui Jupiter. Şi, de aceea, reprezintă inteligenţa, vehiculul sufletului. Dar vai! Un vehicul care dă adesea la o Parte Personajul divin pe care îl poartă şi fuge cuprins de amoc, mânat de toanele Lunii sau dominat de puterea cristalizator-separativă a lui Saturn, Mercur, ca şi guvernator al sistemului nervos, aduce senzaţii ego-ului, pentru ca ego-ul să poată învăţa lecţia relaţiei cu obiectele lumii înconjurătoare. El unifică reacţiile corpului. Este slujitorul lui Zeus-Jupiter - dar, adesea, un mesager fără valoare şi un hoţ. Luna, polul feminin al lui Saturn, are toane şi se schimbă în mod constant. Mercur, care păstrează o relaţie similară faţă de Jupiter, este întot­deauna neobosit şi singur se modelează după obiectul senzaţiei sau al gândului. Yoga hindusă este în mare măsură, un sistem de concentrare prin intermediul căruia funcţia lui Jupiter supune funcţia lui Mercur.

Dacă Jupiter îşi asumă poziţia de Dumnezeu răzbunător; dacă nu există nici un alt mod de a contracara cristalizările lui Saturn-Mercur tinde probabil să devină în mod egal distructiv şi să spulbere perioa­dele lunare, pentru că Mercur este întotdeauna mai mult sau mai puţin ostil Lunii - dacă nu cumva Saturn a devenit subordonat acelor funcţii ale inconştientului pe care le vom studia mai târziu.

Marte-Venus: Cu această pereche avem de-a face cu forţele centri­fuge şi centripete ale experienţei. Marte „arată tendinţa vieţii de a se auto-exprima, ieşind din ea însăşi înspre afară, fără a ţine cont, în mod particular, de condiţiile exterioare”. „Este primul impuls de viaţă în toată revelarea exterioară a sinelui” (Marc Jones). Cu alte cuvinte, reprezintă dorinţa de a se îndepărta de centru, Eros-ul primordial, libido-ul, deoarece curge în afară prin psihic. Simbolizează toate înce­puturile, toate impulsurile iniţiatoare; proiecţia de sine, ca o eliberare de energie pură.

Ceea ce iese în afară din psihic ca Marte, se reîntoarce în el ca Venus. Venus este efectul experimentat ca rezultat al modului în care lumea exterioară reacţionează la ieşirile noastre marţiene. Impulsul lui Marte se reîntoarce acasă plin de experienţe, probabil cu vânătăi şi posibil cu înţelepciune. Venus este sfârşitul experienţei şi ceea ce am dobândit ca rezultat al ei; reprezintă astfel, pentru ego, furnizorul de conştiinţă, cunoaştere şi înţelepciune. Este simbolizată prin albine, pentru că albinele aduc înapoi la stup mierea strânsă de la flori, care este produsul final al plantei. De aceea, este simbolul tuturor artelor, al întregii înţelepciuni sociale, a tot ce este maturizat prin experienţă, înseamnă şi emoţii; pentru că noi avem emoţii, sau afecte, ca rezultat al contactelor exterioare. Din relaţie apare bucuria sau durerea, cântecul sau disperarea, arta sau senzualitatea. Sufletul relaţiei este iubirea. Iubirea marţiană este iubirea care înseamnă dorinţă, proiecţie de sine, forţa brută de a se reproducere pe sine prin ceilalţi, dar fără legătură cu aceştia. Iubirea venusiană este iubirea înţeleaptă, iubirea care se iveşte din schimbul reciproc, din camaraderie altruistă: iubire-înţelepciune.

Aceasta este schiţa trinităţii conştiente a puterilor vitale esenţiale» fiecare activă şi reactivă, pe care astrologia le simbolizează ca Saturn-Lună, Jupiter-Mercur, Marte-Venus. Fiecare entitate vie trebuie mai întâi să fie ea însăşi, ca formă definită (Saturn); apoi trebuie să se menţină ea însăşi, ca un sistem auto-compensator (Jupiter); în final, trebuie să se reproducă prin acţiune creativă (Marte). „Fiinţa” se manifestă prin sentimente (Lună); menţinerea operează prin inteligenţă sau instinct (Mercur); „auto-reproducerea” este demonstrată prin puterea de a avea copii sau idei (Venus); astfel se prezintă sfera conştientului. Ajungem acum la procesul prin care se realizează transcenderea sau distrugerea conştientului.