Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

DIAGRAMĂ³⁰

CASA	INTERPRETARE TRADIŢIONALĂ	INTERPRETARE FILOZOFICĂ
I.	Forma corporală; înfăţişare personală şi perspectivă asupra vieţii.	Conştienta de sine; punct de vedere subiectiv. „Semănătorul. Principiul-formei; Destinul particular.
II.	Sănătate; posesiuni; câştig sau pierdere.	Substanţa de viaţă folosită de către sine, materialul trebuie să fie salvat. „Pământul”. Ereditatea. Substanţa socială disponibilă pentru a realiza destinul (bunăstare, posesiuni). Substanţa chimică a corpului. Hrană. Metabolism.
III.	Fraţi (de comunitate), vecini, călătorii scurte, literatură; josnicie.	Relaţia sinelui personal cu substanţa fizică, a Semănătorului cu Pământul: Germenele; intelectul formator care sintetizează impresiile simţurilor şi care uneşte destinul individual şi elementele sociale; mediul.
IV.	Casa şi părinţii; tatăl; sfârşitul vieţii. Afaceri legate de pământ şi proprietăţi.	Concretizarea sinelui; sufletul. Baza sa de operare. Tatăl, al cărui germene poartă tiparul astral, schiţa corpului.
V.	Urmaşi, copii, creaţii artistice speculaţie, amuzament.	Exteriorizarea sinelui. Activitate creativă şi procreativă. Amuzament.
VI.	Boală; servitori şi subordonaţi. Duşmani personali.	Conflicte care rezultă din exteriorizarea sinelui. Duşmănia altora, incluzând celu­lele propriului corp. Boală; relaţia între stăpân şi sclav, angajator şi angajaţi.
VII.	Căsătorie şi parteneriat.	Sensul relaţiei umane pe baza lui „a da” şi „a lua”; schimb reciproc de energii vitale şi de idei.
VIII.	Moarte şi moştenitori.	Distrugerea limitărilor personale ca rezul­tat al schimburilor umane reciproce; lărgirea punctului de vedere; regenerare şi moarte. Ocultism practic şi afaceri bazate pe contracte şi rate de cumpărare.
IX.	Religie, filozofie; ştiinţă, scrieri, călătorii la distanţă.	Mintea abstractă şi simţul relaţiei în asocieri; contacte internaţionale; adaptare mentală la idei rasiale şi nevoi colective.
X.	Onoare, promovare, faimă poziţie publică; de asemenea, mama.	Concretizarea relaţiilor; baza de operare în societatea umană; afaceri; afaceri de stat. Mama - în care sunt concretizate conştiinţa rasială şi sufletul naţional.
XI.	Prieteni; dorinţe şi speranţe. Linguşitori.	Exteriorizarea poziţiei sociale; cercul de cunoştinţe şi prieteni; noi idealuri ale relaţiei umane şi sociale; visele şi eforturile Reformatorului.
XII.	Duşmani ascunşi; soartă, închisoare.	Conflict cu forţele inerţiale ale societăţii; puterea limitatoare a nivelului de conştiinţă al rasei şi ridicarea deasupra acesteia, prin eforturi individuale, prin voinţă exercitată în mod ocult. Karma şi fatalitatea renaşterii într-o formă limitată, fie pentru a neutraliza eşecurile, fie pentru sacrificiu plin de compasiune. Forţele care au adus şinele la reîncarnare, învingerea karmei; eliberare.

Într-o diagramă a celor douăsprezece operaţii fundamentale ale persona­lităţii, va observa apariţia de noi sensuri sau semnificaţii, ori de câte ori analizăm un nou nivel al sinelui. Roata caselor este o formulă universală.

Oriunde se aplică opoziţiile polare ale sinelui şi non-sinelui, ale conştiinţei şi experienţei, ale abstractului şi concretului - acolo poate fi folosită cel mai eficient roata caselor, pentru a aduce un tipar de ordine aparentei confuzii de fenomene, oricare ar fi ele. Oriunde aglomerarea de elemente substanţiale poate fi considerată o entitate organică, un circuit relativ închis de energii vitale, acolo se aplică roata caselor şi diferenţierea ei împătrită şi îndoisprezecită de puncte de vedere. Aceasta deoarece energiile vitale se mişcă într-un circuit închis (acţiune metabolică) şi alcătuiesc colectivitatea celulelor din care aceste energii vitalizează un organism. Fiecare organism este, într-o anumită limită, o entitate individuală. În măsura în care este o entitate individuală, în el se va ivi un anumit tip de conştientă (a propriului sine şi a altora) şi un anumit tip de experienţă concretă (subiectivă, ca sentimentul sau instinctul; obiectivă, ca grupări de senzaţii sau gânduri dobândite).

Este adevărat că în toate lumile inferioare omului există o foarte mică conştientă de sine - dacă există - şi un foarte mic simţ al ego-ului format ca bază pentru exprimarea de sine individuală. Cu alte cuvinte, subiectivul, tărâmul sinelui de sub orizont, nu este dezvoltat în entitatea individuală separată. Însă un asemenea tărâm e dezvoltat în specia vegetală sau animală ca întreg - constituind ceea ce Bergson numeşte „geniul speciei”.

Doar la nivelul uman fiecare specimen este, cel puţin în mod potenţial, un individ complet. „Geniul speciei”, adică realitatea arhe­tipală a OMULUI (ceea ce hinduşii numesc „Manu”), poate deveni centru al personalităţii atunci când omul este cu adevărat „individuat”. Şi odată cu aceasta, el devine Christos cel viu, Dumnezeul-din-interior.

Cu alte cuvinte, un om încetează a fi o creatură de pe suprafaţa pământului - un animal. El începe să trăiască atât deasupra cât şi dedesubtul orizontului, în mod obiectiv şi subiectiv. Propriul său centru se identifică cu centrul Pământului. El devine astfel o fiinţă planetară - un microcosmos.

De aceea, emisfera inferioară a hărţii natale se referă la formarea şi exprimarea potenţială a Dumnezeului interior. Acolo, în punctul nadirului („Soarele de miazănoapte” al masoneriei), ego-ul conştient al omului se naşte în ieslea „sentimentelor”. Apoi, după ce a fost regenerat de încercările pe care le implică relaţiile umane şi existenţa socială, acest ego devine, în final, din ce în ce mai cuprinzător. Centrul fiinţei colective, care este simbolizat de zenit şi de punctul de amiază, este asimilat de ego-ul individual! Acesta, în schimb, oferă hrană pentru o mai adâncă conştientă a propriului sine şi a celorlalţi. În cele din urmă, cele patru „unghiuri” ale hărţii devin integrate în centrul hărţii - sau, în alt sens, într-o a treia dimensiune, ca vârful unei piramide construite pe aceste patru „unghiuri”. Punctul de integrare sau de individuaţie este ceea ce Jung numeşte: Şinele.

În simbolistica rozacruciană, Şinele este trandafirul care înfloreşte în centrul crucii. Este, de asemenea, focul care se înalţă din rotirea centrului svasticii. Este vârful piramidei egiptene - care era o încăpere de iniţiere.

Dezvoltarea Sinelui individual

Din cele arătate anterior este evident că roata caselor trebuie inerent interpretată mai degrabă pe baza devenirii, decât a vieţii statice. Ea este un tipar temporal; un tipar de dezvoltare care înregistrează în mod fundamental un proces. Şi acest proces reprezintă marele proces psihologic de individuaţie: „Marea Operă” alchimică - „construcţia Templului” din Biblie. Omul - Arhetipul universal sau „Mânu” - este crucificat în entitatea fiziologică (animalul uman perfectibil) şi după trei zile se iveşte asemenea lui Christos - „Individul” uman care a devenit perfect.

Simbolismul acestor „trei zile” este susceptibil de infinite aplicaţii - asemenea simbolismului celor „şapte zile” ale creaţiei. Ultimul se referă la construirea entităţii fiziologice; într-un sens mai larg, la acela al fiinţei Planetare (de unde şi împărţirea în şapte a Marelui ciclu polar). Primul se referă la construirea „individului” uman ca fiinţa psiho-mentală. Din punct de vedere astrologie, putem utiliza roata caselor Pentru a schiţa această construcţie a individului uman. Vom vedea că fiecare „zi” înseamnă in realitate un ciclu de 28 de ani. Astfel, întregul Proces va dura teoretic 84 de ani - ceea ce reprezintă ciclul de revoluţie al lui Uranus în jurul Soarelui, un fapt semnificativ, care va primi o semnificaţie sporită de îndată ce studiem simbolul lui Uranus.

Cele două procese (fiziologic şi psiho-mental sau generic şi indi­vidual) sunt strâns legate; şi aceasta reiese cu atât mai evident, atunci când se studiază „din punct de vedere kabbalistic” numărul 7. Dacă se adună toate cifrele care preced acest număr (procesul de adunare kabbalistică se obţine numărul 28, pentru că 1+2+3+4+5+6+7=28. Dar dacă procesul de adunare se face pentru fiecare număr pană la 7, avem ca sumă totală numărul 84. Adică obţinem următoarea diagramă:

Semnificaţia „adunării kabbalistice* poate fi intuită, probabil, printr-o ilustrare geometrică a procesului, care, în acest caz, are o semnificaţie particulară.

Din analiza figurii alcătuite din 28 de cercuri egale şi tangente, devine cât se poate de clar că numărul 28 se referă la trei domenii de existenţă. Domeniul exterior este marcat de 18 cercuri exterioare; domeniul din mijloc de 9 cercuri de mijloc; şi domeniul interior de un cerc central.

Singurul număr anterior care oferă o figură simetrică centrată în jurul unui cerc este 4; din punct de vedere kabbalistic este egal cu 10. Numărul 10 se referă la cosmic; dar numărul 28 este numărul Omului tripartit Omul ca spirit, suflet şi corp. Spiritul este 1; sufletul este 4; corpul este 7. De aceea numărul individului perfectibil este 28. Dar procesul de realizare deplină a individuaţiei solicită ca fiecare factor component (sau număr) să fie de asemenea dezvoltat pe deplin; şi astfel durata sa este de 84 ani. Prin dezvoltarea doar a numerelor funda­mentale (1, 4 şi 7), avem un total de 39; adică 1+10+28. La vârsta de 39 ani, omul atinge o stare de semnificaţie particulară în dezvoltarea sa spirituală - al 40-lea an fiind de asemenea anul-germene al decadei 40-50, care reprezintă a cincia decadă. Omul este, de asemenea, simbolizat ca o stea cu cinci colţuri. A cincia secţiune a stelei este capul - organul creativului. În timpul acestei a cincia decade, omul îşi găseşte lucrarea sa de destin. Într-adevăr, în acest sens, „viaţa începe la 40 de ani!”³¹.

După această scurtă călătorie pe tărâmul numeric, sau a simbo­lismului kabbalistic, ne întoarcem la analiza, astrologică a ciclului de 28 ani. Un asemenea ciclu reprezintă una din „zilele” despre care vorbea Isus, atunci când spunea: „Distruge acest templu şi Eu îl voi ridica din nou în trei zile”. Fiecare zi reprezintă, nu un ciclu de rotaţie luat în mod literal al Pământului în jurul axei sale, ci un ciclu de rotaţie al sinelui individual al omului în jurul axei sale, adevăratul său „EU SUNT” adumbrit de Steaua Polară spirituală - monada, sau „Tatăl din Ceruri” veghind la fiecare fiinţă umană.

Acest ciclu de 28 ani poate fi împărţit pe harta natală. Cu alte cuvinte, harta natală nu trebuie folosită doar ca un tipar-spaţial ce dezvăluie schiţa unui sine care şi-a încheiat ciclul; secvenţa în timp a operaţiunilor construcţiei poate fi, de asemenea, descoperită pornind de la ascendent, începutul construcţiei, şi continuând, de-a lungul circumferinţei hărţii, într-o mişcare inversă acelor ceasului. Când se atinge din nou ascendentul, primul ciclu de 28 de ani este încheiat şi începe cel de-al doilea, care se încheie în cel de-al 56-lea an; urmează al treilea ciclu de 28 de ani, ajungând la sfârşit la vârsta de 84 ani, care marchează terminarea teoretică şi simbolică a templului interior al omului. Acesta reprezintă sfârşitul procesului de individuaţie.

Totuşi, templul poate să nu fie niciodată terminat şi, în aproape fiecare caz din prezent, el nu este terminat. La fel, indiferent dacă este realizată sau nu, curba dezvoltării este acolo, ca potenţialitate, împreună cu schiţele, Marele Arhitect (Dumnezeul care sălăşluieşte în Steaua Polară, conform chinezilor) îi oferă omului un grafic de timp de operare. Structura spaţială trebuie să fie terminată într-o anumită perioadă de timp, iar operaţiunile de construire trebuie continuate într-o ordine clară; mai întâi această parte a schiţei, apoi cealaltă, apoi următoarea etc. Mai întâi temelia, apoi primul şi al doilea nivel inclu­zând marea Cupolă care acoperă totul. Există astfel trei perioade: de la naşterea fizică până la vârsta de 28 de ani; apoi de la ceea ce ar trebui să însemne naşterea psiho-mentală (28 de ani) la 56 de ani; în final, de la această potenţială a treia naştere, sau naşterea spirituală, până la sfârşit (84 ani).

Aceasta corespunde din nou cu vechea tradiţie, conform căreia natura omului este întreită: corp, suflet, spirit. Mai mult, cele trei mari cicluri de 28 de ani formează adevărata bază a anticei idei referitoare la Primul născut, la al doilea şi la al treilea născut. Însă brahmanismul popular a trecut foarte repede peste această a doua naştere din raţiuni practice şi uşor de înţeles. În timpul primilor 28 de ani, omul îşi perfecţionează (întotdeauna teoretic) corpul fizio-psihologic - sau, mai bine zis, şinele rasial. El realizează originea şi trecutul familiei şi al rasei sale, apoi se manifestă ca un sine individual nou-născut. Discri­minând, selectând, respingând şi alegând din ceea ce i-a oferit trecutul omenirii pentru propria sa individualitate, el construieşte pe temelia acestui trecut (pentru că fiecare templu trebuie să aibă o temelie) structura sinelui său individual.

În final, dacă această structură este complet terminată, el atinge, la vârsta de 56 de ani, momentul când Spiritul universal se naşte în interiorul său - a treia naştere sau naşterea spirituală. Aceasta este simbolizată prin construirea cupolei templului - o replică a Bolţii Cereşti, ea însăşi un simbol al Sinelui universal, sau Dumnezeu. Când această etapă este de asemenea încheiată, omul trece în alte sfere, în mod conştient şi fără pierderea identităţii personale, dacă şi-a construit un „vehicul al nemuririi”. Primul ciclu vede în mod potenţial desăvâr­şirea corpului de pământ, al doilea ciclu, aceea a corpului sănătăţii; al treilea, aceea a corpului de lumină - în exteriorul pântecului fizic al mamei se naşte un organism din carne şi oase. La a doua naştere, un Sunet răsună în afară, Ishvara sau Logosul, Vocea Dumnezeului-din-interior. La a treia naştere, Lumina se revarsă asupra Sinelui dedicat - aşa cum o simbolizează Wagner în consacrarea Graal-ului în ultimul act al operei Parsifal.

Fiecare ciclu este o revoluţie completă a întregului „tipar al sinelu”, adică a axei hărţii natale. Această revoluţie simbolică este măsurată temporal intr-o asemenea manieră, încât la fiecare şapte ani, un braţ al crucii ajunge în poziţia pe care a ocupat-o la început. Cu alte cuvinte, la vârsta de şapte ani ascendentul ajunge pe poziţia ocupată la naştere de Imum Coeli, ultimul ajunge pe aceea a descendentului natal etc. La paisprezece ani, ascendentul ajunge pe poziţia natală a descendentului; la douăzeci şi unu de ani, a mijlocului cerului. La douăzeci şi opt de ani ajunge în propria sa poziţie natală şi începe un al doilea ciclu, în acelaşi fel.

Teoretic, întreaga cruce axială se roteşte în douăzeci şi opt de ani. Din motive practice, revoluţia ascendentului este, de regulă, cea mai valoroasă pentru studiu, pentru că ascendentul simbolizează adevărată esenţă a sinelui, atitudinea omului şi calea spre el însuşi. El este acea viziune particulară despre viaţă, acea calitate particulară de viaţă căreia omul, ca identitate individuală, trebuie să-i fie reprezentant. Ascendentull este standardul valorilor omului ca sine individual. El reprezintă astfel centrul însuşi al întregii conştiinţe. Întrucât el are o mişcare ciclică de-a lungul unei perioade de douăzeci şi opt de ani, se poate obţine un valoros grafic al dezvoltării secvenţiale a atitudinii centrale a omului faţă de viaţă.

În aceeaşi manieră se pot de asemenea schiţa, în mod valoros, transformările succesive ale celorlalte trei puncte fundamentale ale conştiinţei. Schimbarea atitudinii omului faţă de ceilalţi, faţă de lumea exterioară în general, va fi reprezentată grafic de revoluţia descendentului. Atitudinea lui fundamentală în gândire şi sentiment poate fi dedusă din mişcarea simbolică a axei verticale a hărţii natale. Indicaţii extrem de valoroase vor fi oferite de fiecare casă, cu condiţia ca să nu se aştepte să se găsească o mare precizie, în termeni de apariţie a evenimentelor concrete. În această discuţie noi nu analizăm întocmirea hărţii întâmplărilor vieţii exterioare ci cu schimbări în lucrarea interioară a sinelui individual; adică, cu schimbări ale punctelor de vedere psihologice şi a atitudinilor interioare faţă de întregul vieţii, subiective şi obiective. Acestea pot fi asociate cu evenimente exterioare; dar, chiar şi atunci, ceea ce contează este mai degrabă direcţia schimbărilor subiective, decât orice dată exactă cu care s-ar putea „lega”. Tipul de abordare potrivit analizei acestor cicluri de dezvoltare este pur psihologic.

O asemenea analiză serveşte pentru a verifica şi interpreta matematic descoperirile psihologiei referitoare la dezvoltarea progresivă a psihicului uman şi a funcţiilor sale, sau a modurilor sale de activitate. Ea verifică, de asemenea, vechea idee „ocultă” a împărţirii vieţii omeneşti în cicluri de 7 ani, fiecare marcând dezvoltarea unui aspect particular al caracterului individului şi a mijloacelor de exprimare ale sinelui. Primii 7 ani arată dezvoltarea puterii conştientei de sine sau a intuiţiei - aşa cum este înţeleasă de Jung. Tânărul copil observă totul pe baza personalităţii. Este dificil pentru el să facă diferenţierea între obiectiv şi subiectiv, neanimat şi animat, pentru că el trăieşte cu totul într-o lume subiectivă. El are mai degrabă „intuiţia” lucrurilor, decât percepţii obiective. El nu a sucombat încă în faţa „ereziei separaţiei”, care creează, o prăpastie între subiect şi obiect (sau alte subiecte), între Eu şi Tu.

Astfel misticul, care se străduieşte să se identifice cu marele Tot, este impulsionat să ajungă din nou „ca un copil” - un stadiu asociat teoretic perioadei de după cea de-a treia naştere, între 56 şi 63 de ani. Acest prim interval de 7 ani corespunde de asemenea copilăriei omenirii, când omul vedea în fiecare obiect o entitate psihică sau „spirit”, când zidul dintre invizibil (subiectiv) şi vizibil (obiectiv) era aproape inexistent. Într-un sens general, reprezintă acel tip de abordare a vieţii numit animism,

Între şapte ani şi paisprezece ani, sentimentele se maturizează. Prin „sentimente” se înţelege, repetăm, judecăţile directe asupra expe­rienţelor pe baza dezvoltării anterioare a conştiinţei de sine. Şinele abstract, înţeles în mod intuitiv, devine, în jurul vârstei de şapte ani, un suflet concret, sau un ego. Acest ego îi permite copilului să aibă experienţe puternic subiective. Este vârsta exprimării creative de sine, după cum va spune fiecare educator progresist (perioada casei a cincia în jurul vârstei de nouă-zece ani). Rezultatul acesteia înseamnă deseori boală, criză de pubertate (perioada casei a şasea).

La paisprezece ani încep adevăratele contacte cu lumea exterioară. Lumea obiectivă devine clar separată de subiectiv. Aceasta înseamnă dezvoltare sexuală: confruntarea cu celălalt sex, duşmanul şi prietenul. Aceasta înseamnă frică, necunoaşterea „potrivirii”, sentimentul insecu­rităţii într-o lume cu care se confruntă periculos şi cu care, într-un fel - dar cum? - trebuie să se adapteze. La douăzeci şi unu de ani, mintea care s-a maturizat în afara jocului (sau dramei) relaţiei obiective, devine consolidată de viaţa publică, de experienţa exterioară, de responsabilitatea socială. Omul se maturizează.

Apoi mintea trebuie să-şi reprezinte şi să-şi găsească propriile sale idealuri, proprii săi prieteni. Acesta este stadiul casei a douăsprezecea. La punctul de mijloc al acestui ciclu septimal, adică la vârsta de două­zeci şi patru de ani şi jumătate (teoretic cel puţin), omul se confruntă cu marea criză a discriminării între diferitele tipuri de idealuri şi tovarăşi. El trebuie să se „hotărască” asupra a ceea ce va fi. De obicei, aceasta determină natura şi caracterul celei de-a „doua naşteri”, la douăzeci şi opt de ani; dar nu înainte, totuşi, ca el să treacă printr-o perioadă de readaptare, probabil cu preţul unei adânci suferinţe, (stadiul casei a douăsprezecea, în jurul vârstei de douăzeci şi şase - douăzeci şi şapte de ani).

Ce va fi această a două naştere depinde de rezultatele întregului ciclu de 28 de ani. Noul ciclu va arăta, ca şi predecesorul său, o dife­renţiere şi o dezvoltare progresivă a celor patru facultăţi de bază ale Sinelui şi ale subdiviziunilor lor; dar, de data aceasta, la nivelul sinelui individual - dacă un asemenea nivel poate fi pe deplin atins. Ceea ce depinde, bineînţeles, de ceea ce a apărut în timpul primului ciclu (acela al personalităţii rasiale). Şinele rasial, individual, universal - trei cicluri; o certitudine, două potenţialităţi. Dacă nivelul sinelui individual nu este atins, cel puţin în germene, la vârsta de douăzeci şi opt de ani, atunci fiinţa umană se conformează pur şi simplu tiparului rasial de conştiinţă, şi continuă să trăiască ca oricare altă fiinţă omenească obişnuită. Va fi precum este unul din miile de germeni care cad pe Pământ, dar încă nu prind rădăcină.

Aceasta nu înseamnă că un tânăr de douăzeci şi opt de ani va deveni un individ adevărat, ci că el atunci începe stadiul dezvoltării individuale reale. Înainte, el şi-a împlinit trecutul (al rasei sale, al Propriului său Sine, dacă este acceptată noţiunea de reîncarnare). Acum, el îşi construieşte prezentul. După cinzeci şi şase ani, el se va maturiza şi va deveni germenele viitorului (al rasei sale şi al propriului său Sine)...dacă poate. Cel de-al treizeci şi cincilea an vede ascendentul în punctul nadirului. Aceasta corespunde unui nivel mai înalt (dacă a doua naştere este un succes) a ceea ce a apărut la vârsta de şapte ani.

Între aproximativ treizeci şi şapte şi patruzeci de ani este din nou, stadiul exprimării de sine (stadiul casei a cincia) la acest nivel psihomental. Se nasc noi idei, demarează, iniţiative; lucrarea, cu adevăra individuală, a destinului devine clară. Se va manifesta în mod obiectiv în jurul vârstei de patruzeci şi doi de ani, când omul se confruntă din nou cu lumea exterioară şi lucrarea sa. Acesta reprezintă din nou un punct de întoarcere; se solicită un nou tip de adaptare, deseori foarte dificil de formulat. Psihanalistul îşi recrutează cei mai mulţi dintre pacienţi din această perioadă a vieţii, pentru că o clară reorientare psihologic-mentală devine imperativă. Este „schimbarea de viaţă”, a doua pubertate - un timp foarte interesant, cel puţin pentru psiholog! Vine apoi vârsta de patruzeci şi nouă de ani, deseori timpul pentru cea mai intensă activitate socială. Omul devine o forţă în societate datorită împlinirilor sale individuale. La cinzeci şi şase de ani începe cel de-al treilea ciclu. Pentru om a venit timpul să se confrunte cu Spiritul şi, probabil, să devină transfigurat de Spirit - sau de lucrarea sa. Omul se orientează spre moarte sau spre nemurire. Spre moarte, dacă nu a avut succes. Spre nemurire, dacă a avut succes. Succes în ce? În construirea propriului vehicul de nemurire. Ceea ce înseamnă unul sau mai multe din următoarele trei lucruri:

1. 
   Succes în construirea unei familii şi in faptul de a deveni un
   „strămoş” a cărui posteritate se va perpetua din punct de vedere
   fizic şi psihologic. De exemplu, descendentul direct al lui Confucius trăieşte astăzi - după aproape optzeci de generaţii, dacă nu ne înşelăm. Aceasta este nemurirea fizio-psihologică.
   
2. 
   Succes în construirea unei Opere, care va fi păstrată în
   amintire, generaţie după generaţie. Acesta este cazul tuturor
   marilor genii din religie, artă, arhitectură, ştiinţă, politică.
   
3. 
   Succes in construirea unui „corp spiritual”, in care Şinele să
   poată continua să funcţioneze în mod conştient, după moartea
   trupului. Aceasta este nemurirea spirituală.
   

La şaizeci şi trei de ani vedem culminaţia combinată a ciclurilor de 7 şi 9 ani. Într-un anumit sens, spiritul şi materia, sau individualul şi colectivul (7 şi 9), pot fi atunci pe deplin armonizate. La şapte, treizeci şi cinci şi şaizeci şi trei de ani, ego-ul conştient este trezit la o nouă viaţă. Apoi, vârsta de şaptezeci de ani vede o a „treia pubertate”, cu intrare într-o nouă relaţie, care deseori înseamnă moarte. Şi astfel tradiţia vorbeşte despre viaţa omului ca fiind în mod normal de „trei de douăzeci şi zece”. De aici se înţelege că la vârsta de şaptezeci de ani începe ultimul stadiu, când omul se asociază noii vieţi. De obicei corpul nu poate suporta tensiunea acestui nou tip de relaţie şi aceasta înseamnă moarte. Dar dacă organismul (fiziologic şi psihologic) se poate repolariza în concordanţă cu un nou ritm de contacte de viaţa, atunci se poate deschide adevărata lume interioară. Astfel omul învaţă să fie familiar cu ritmul „lumii celeilalte”, cu entităţi sau energii de dincolo” - indiferent de ce poate să însemne termenul. El devine bătrânul înţelept în care colectivul acţionează într-un nou mod, aducând pe Pământ viziuni ale unei lumi de pură semnificaţie. Dacă se întâmplă aceasta, apare o schimbare ulterioară a magnetismului la şaptezeci şi şapte de ani (de şapte ori unsprezece) - pentru că unspre­zece este numărul Soarelui şi al circulaţiei energiei solare de-a lungul sistemului solar. Apoi, la optzeci şi patru de ani apare a „patra naştere”, care duce omul pe un nou tărâm de semnificaţie şi destin: care înseamnă dezintegrare a personalităţii sau nemurire (relativă).

Astfel, ciclul destinului individual este, ca să spunem aşa, arhetipal Fiecare personalitate îşi trăieşte tiparul său particular în acest cadru, adesea ştergând în exterior urmele marilor principii structurale. Dar cu cât este mai semnificativ destinul, cu atât mai real este el faţă de ciclul fundamental schiţat aici: la fel după cum, cu cât este mai semnificativ individul, cu atât mai adevărat este el faţă de forma arhetipală a Omului, într-o anumită eră planetare. Acesta este marele paradox, personalitatea suprem individuată revelează perfect în schiţa sa de caracter, de conştiinţă şi destin, forma Omului generic. Cel mai individualizat devine cel mai universal, tocmai din cauză că este cel mai individualizat. Aceasta se întâmplă pentru că el devine o mani­festare absolută a creativului. El devine un „Erou solar” - un Model sau un Avatar, ale cărui fapte şi personalitate sunt, în mod universal, semnificative.