Deschiderea cursului

Al₂(SO₄)₃+6 NaHCO₃= 6 CO₂+2 Al(OH)₃ + 3 NaSO₄

H₂SO₄+2 NaHCO₃ = Na₂SO₄+2 CO₂+ 2H₂O
Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor, se folosesc: glucoza, saponina, extractul de lemn dulce, spumanţi pe bază de albumine.

Pentru instalaţiile fixe si semifixe se foloseşte praful unic (amestec format din sulfat de aluminiu, bicarbonat de sodiu şi stabilizatori).

Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spuma sunt cunoscute sub numele de încărcături: A ( acid) si B ( bază).

Coeficientul de înfoiere reprezintă raportul dintre volumul spumei formate si volumul soluţiilor produselor A si B ;

Coeficientul de înfoiere = V______

Va+Vb

2.2. SPUMA FIZICĂ SAU MECANICĂ
Aceasta se obţine prin dispersarea aerului în soluţii din spumanţi în apă, şi ale căror concentraţii de natură chimică sunt determinate de caracteristicile lor fizico-chimice. Aceste spume sunt formate din bule, al căror înveliş conţine molecule de spumant umplute cu aer. Spumele fizice sau spumele mecanice sunt mai persistente, necorozive. Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau spumogenul praf. Cel mai bun spumogen se obţine din proteine (făină de copite şi coarne).
În raport de coeficientul de înfoiere se obţin următoarele spume:

- spuma grea, cu coeficientul de înfoiere până la 20;

- spuma medie, la care coeficientul de înfoiere este 20 – 200;

- spuma uşoară, la care coeficientul de înfoiere este 200 – 1000.

Spumele mecanice şi chimice se folosesc la stingerea substanţelor lichide aprinse, care nu distrug învelişul de lichid al bulelor spumei, precum şi a substanţelor solide, care nu reacţionează cu soluţiile apoase ale sărurilor, ca şi de gaze în regim redus de presiune.

Spuma se mai poate folosi la protecţia materialelor şi elementelor de construcţie, împotriva căldurii radiate.

Lichidarea incendiilor se realizează prin jeturi de spumă, refulate pe suprafaţa combustibililor care ard, prin deversarea din utilaje generatoare special construite.

Efectul de stinger al spumei constă în realizarea unui strat de o anumită grosime, care provoacă răcirea parţială a suprafeţei aprinse, împiedică ieşirea vaporilor în zona de flăcări sau accesul oxigenului atmosferic.
Se recomandă 3 moduri de refulare a spumei pe suprafeţele incendiilor:

- sub formă de jet sau tangent la suprafaţa incendiului;

- deversare lină, pe planuri vericale sau înclinate, în zona de ardere;

- refulare de la distanţă, din tunuri de stins incendii pe suprafaţa incendiată.

Spuma trebuie să aibă următoarele calităţi: fluiditate; coeficient de înfoiere; densitate; persistenţă; aderenţă; timp de stingere minim etc.

Eficienţa spumei depinde de: caracteristicile instalaţiilor existente pe maşinile speciale de incendiu; presiunea apei; proporţia de spumă şi apă; temperatura mediului ambiant.

Spuma trebuie să fie dirijată cu vântul în spate, pentru a se putea scurge încet.

Spuma cu coeficient mare de înfoiere sau spuma uşoară se utilizează pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperi prin inundarea acestora, în magaziile navelor, în subsoluri, în canale de cabluri, la stingerea incendiilor de materiale combustibile şi lichide.

Folosirea spumei uşoare prezintă următoarele avantaje: utilizarea unei cantităţi minime de apă (1 – 2 1 pentru 1000 l spumă); stingerea rapidă a incendiului şi împiedicarea reaprinderii; lipsa acţiunii corozive (spre deosebire de spuma chimică); pătrunderea spumei în locuri greu accesibile (pivniţe, coridoare, canale etc.); lipsa unor efecte nocive asupra organismului uman.

Dezavantaje: greutatea redusă şi deci instabilitate când bate vântul; preţ de cost relativ mare; dificultăţi la îndepărtarea spumei, după stingerea incendiilor; distanţă relativ limitată de acţiune a generatoarelor.

2.3. APA UŞOARĂ (LIGHT – WATER)

Aceasta se obţine dintr-un spumant fluorurat. Se refulează asupra lichidelor nemiscibile cu apa, formând la suprafaţa acestora o peliculă care împiedică evaporarea lor; volatilitatea lichidului aprins scade până la calori ce reduc aproape total intensitatea arderii. Apa uşoară cu coeficient redus de înfoiere se poate folosi şi la stingerea incendiilor de aeroporturi.

Când substanţa tensioactivă pe bază de fluor se amestecă cu o substanţă spumantă proteică, apa uşoară are mare efienţă la stingerea incendiilor.

Apa uşoară cu coeficient mediu de înfoiere are efect mai mare la stingerea incendiilor de lichide combustibile declanşate pe suprafaţe mari. Ea persistă mult şi asigură o regenerare permanentă a peliculei pe o durată mare de timp.

Apa uşoară este compatibilă cu spuma proteinică şi într-o oarecare măsură şi cu pulberile stingătoare.

În general, pelicula de apă uşoară poate rezista pe suprafaţa lichidului timp de 5 - 6 minute, după care este indicat ca lichidul să fie acoperit cu spumă proteinică.

Efectul de stingere al apei uşoare trebuie obţinut în decurs de 5 minute.

2.4. PULBERI STINGĂTOARE
Componentul de bază al unor pulberi stingătoare este bicarbonatul de sodiu. În afara pulberii pe bază de bicarbonat de sodiu se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi compuşi ai borului.

La noi în ţară s-a fabricat pulberea stingătoare pe bază de bicarbonat de sodiu denumit “Pulvogen”.

Sub acţiunea căldurii bicarbonatul de sodiu se descompune conform realţiei:

1 Na HCO₃ ↔ Na₂ CO₃ + CO₂ + H₂O

În descompunerea totală a 1 kg pulbere bicarbonat de sodiu se degajă 0,26 kg dioxid de carbon şi se consumă o cantitate de căldură necesară pentru evaporarea a 300 cm³ apă. Acestor cantităţi le corespunde un efect de răcire de ≈ 95 kcal. Pulberea pe bază de bicarbonat de potasiu este cu 30 – 50% mai eficace la stingerea incendiilor, decât pulberea pe bază de bicarbonat de sodiu.

Florexul, o pulbere stingătoare care se fabrică la noi în ţară, foarte eficientă la stingerea incendiilor, are la bază bicarbonatul de potasiu, ureea tehnică şi alte substanţe chimice. Acţiunea de stingere instantanee a făcărilor produse pe timpul incendiilor se datoreşte aductului potasiu-carbamic obţinut prin reacţia chimică solid-solid, în faza “microcristalină”, în prezenţa unui catalizator cu conţinut de flor, la temperatura de 60⁰C.

Aductului potasocarbamic i se mai adaugă o serie de componente chimice cum ar fi dioxidul de carbon, azotul şi alte gaze inerte care au rolul de a mări mobilitatea florexului, în stare netasată, în mod deosebit în stare fluidizată, precum şi rezistenţa la acţiunea umidităţii atmosferice şi a agentului de vehiculare.

Efectul de stingere al florexului este atribuit unor fenomene fizico-chimice, speciale ale aductului potasocarbamic, care măresc viteza de întrerupere a reacţiilor chimice de ardere, prin efectul absorbţiei pe suprafaţa particulelor de pulbere a radicalilor liberi din flăcări şi de înhibare a particulelor de oxidare.

La efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea particulelor de pulbere (100 – 60 microni -µ), capacitatea de a degaja gaze inerte şi vapori de apă, substanţe care răcesc şi diluează mediul în care există focarul de ardere.

Pulberea stingătoare “Florex” se foloseşte la stingerea incendiilor de: combustibili petrolieri lichizi (benzine, petrol lampant, motorină, combustibil de calorifer, păcură, uleiuri etc.); lichide organice utilizate ca solvenţi în industria de lacuri şi vopsele (benzen, toluen, solvent nafta etc.); porduse polare (metanol, acetonă, butanol, acetaţi de etil, metil, butil etc.).

Se mai poate folosi şi la stingerea incendiilor de gaze combustibile (metan, propan, butan, gaze de sondă, acetilenă, gaz de cocserie, de cracare.

Restricţie. Florexul nu se utilizează la stingerea incendiilor de sulfură de carbon, pentasulfură de fosfor, metale piroforice şi substanţe reductoare.

Pulberile stingătoare trebuie să îndeplinească condiţiile de: eficacitate mare de stingere, determinată de proprietăţi chimice şi de gradul de dispersie; fluiditate bună în conducte; capacitatea de a forma un nor compact în suspensie în aer; stabilitate la umezire; stabilitate termică; conductibilitate termică redusă.
3. SUBSTANŢE FOLOSITE LA REDUCEREA CONŢINUTULUI MAXIM DE

OXIGEN

3.1. DIOXIDUL DE CARBON
Dioxidul de carbon, gaz inodor şi incolor, intodus în încăperea în care a izbucnit incendiul înlătură aerul, micşorează viteza de ardere, viteza de degajare a căldurii şi scade temperatura de ardere şi în final procesul de oxidare se întrerupe. CO₂ acţionează asupra focarului şi prin efectul de înăbuşire şi răcire. Efectul de răcire. Efectul de răcire a 1 kg CO₂ corespunde cu 15% din efectul de răcire a 1 kg apă (629 kcal/kg).

Din dioxidul de carbon comprimat, prin detentă se obţine zăpada carbonică.

Calităţile dioxidului de carbon, ca agent de stingere, sunt: pătrundere în orificiile obiectului aprins, fiind mai greu decât aerul (greutatea specifică 1,53); nu distruge obiectele şi materialele asupra cărora se refulează; nu este conducător de electricitate; nu se deteriorează pe timp de conservare îndelungată; nu este sensibil la acţiunea temeperaturilor scăzute.

Cea mai eficace acţiune de stingere se obţine în spaţiu inchis. În medie se consideră că pentru stingerea incendiilor la majoritatea substanţelor este suficientă o concentraţie de 30 – 35% în volum de CO₂ în aer.

Dioxidul de carbon se foloseşte ca substanţă stingătoare refulată prin intermediul instalaţiilor fixe de stingere, ca agent de vehiculare a pulberilor stingătoare din stingătoarele de incendiu şi maşini speciale de stins incendii.

Pentru stingerea incendiilor, dioxidul de carbon se foloseşte la:depozit materiale amenajate în încăperi cu suprafaţă redusă; încăperi cu documente de importanţă deosebită (arhive, muzee, biblioteci, laboratoare etc.); maşini şi aparate electrice amplasate în încăperi închise; transformatoare şi generatoare electrice; staţii de distribuţie; centrale telefonice; centrale de calcul; încăperi de producţie fără supraveghere continuă a producţiei; instalaţii sau utilaje de mare volum cu un rol important economic; recipiente cu lichide combustibile cu o temperatură de inflamabilitate a vaporilor scăzută, având un volum de maximum 500 m³, magazii din navele maritime.

Nu se utilizează la incendii de:sulf, metale uşoare ca magneziu, titan, plutoniu, uraniu, toriu, în apropierea cianurilor pentru că reacţionează cu acestea.
3.2. AZOTUL

Gaz fără culoare şi miros, mai uşor ca aerul, se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţiile tehnologice, fiind refulat din instalaţii fixe speciale de stins incendii. Concentraţia de stingere ajunge până la 31% în volum.

3.3. ABURUL
Ca agent de stingere este folosit în industria chimică, petrochimică, de lacuri şi vopsele, în camere de uscare, în staţii de pompe şi la unele instalaţii tehnologice.

Efectul de stingere al aburului se bazează mai ales pe diluarea concentraţiei de oxigen, până la limita la care continuarea arderii devine imposibilă.

Concentraţia eficientă pentru stingerea incendiului este de până la 35% în volum. Se foloseşte atât abur saturat, cât şi cel supraîncălzit.

Aburul ca substanţă de stingere se foloseşte în instalaţii fixe, semifixe, în special acolo unde există permanent o instalaţie tehnologică de abur.

3.4. APA FIN PULVERIZATĂ
Ca substanţă de stingere prin reducerea conţinutului de oxigen, trebuie să aibă particule până la 100 µ, obţinute prin pulverizarea apei sub înaltă presiune sau prin utilizarea unor ţevi pulverizatoare speciale. Efectul de stingere depinde de uniformitatea apariţiei picăturilor în flux şi de densitatea jetului de apă.
4. SUBSTANŢE DE STINGERE PRIN INHIBIŢIE CHIMICĂ
Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie chimică se citează hidrocarburile halogenate. Mijloacele de inhibiţie chimică au punctul de fierbere coborât, stabilitatea termică scăzută cu formarea radicalilor şi atomilor, care la încălzire trec uşor în stare gazoasă.

Hodrocarburile halogenate au fost denumite haloni. Dintre aceştia cei mai utilizaţi sunt halonii 1301 ŞI 1211.

Halonul 1301 păstrat sub presiune sub formă lichidă are proprietăţi, superioare faţă de dioxidul de carbon. Se citează slaba lui toxicitate putându-se refula concomitent cu evacuarea persoanelor din încăperea incendiată. Eficienţa unei butelii cu halon 1301 este echivalentă cu 5 butelii de dioxid de carbon de aceeaşi mărime.

Halonul 1211, denumit BCF, este o substanţă stingătoare foarte eficace pentru stingerea incendiilor.

Stingerea incendiilor cu hidrocarburi halogene se poate face cu: jet compact, jet pulverizat, sub formă de aerosoli. Hidrocarburile halogenate se refulează asupra incendiului din stingătoare şi din instalaţii fixe.

Procesul de întrerupere a arderii se datoreşte: vaporizării picăturilor de substanţe stingătoare; amestecării vaporilor substanţei stingătoare cu vapori de combustie; interacţiunii fizico-chimice dintre vaporii de haloni şi vaporii de combustibili.

Cu cât concentraţia de stingere este atinsă mai repede, cu atât stingerea se realizează într-un timp mai scurt, iar descompunerea hidrocarburilor halogenate este mai redusă.

Restricţie. Este indicat ca halonul 1301 să nu fie folosit în concentraţii mai mari de 10%, în zonele ocupate normal şi unde evacuarea nu se poate realiza în mai puţin de 1 minut.

Din cauza toxicităţii, utilizarea hidrocarburilor la stingerea unor categorii de incendii se restrânge din ce în ce mai mult.

ORDIN nr. 1.023/15.11.1999

privind aprobarea Dispoziţiilor generale de ordine interioară pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.

D.G.P.S.I. 001

Ministrul de interne,

Având în vedere prevederile art 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 121/1996 privind organizarea

şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, ale Ordonanţei Guvernului nr. 60/1997 privind apărarea împotriva incendiilor, ale Hotărârii Guvernului nr 678/1998 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele de prevenire şi stingere a incendiilor şi ale Ordinului ministrului de interne nr. 775/1998 pentru aprobarea Normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor,

În temeiul art. 13 alin. 2 din Legea nr. 40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, emite următorul ordin:

Art. 1 -Se aprobă Dispoziţiile generale de ordine interioară pentru prevenirea şi stingerea incendiilor DG PS.I.-001, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2 -Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari, prin marile unităţi şi unităţile de pompieri militari, va urmări punerea în aplicare a prevederilor prezentului ordin.

Art. 3 -Nerespectarea prevederilor Dispoziţiilor generale de ordine interioară pentru prevenirea şi stingerea incendiilor DG PSI.-001 atrage răspunderea, potrivit legii.

Art.4 -Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea 1, şi va intra în vigoare la 30 de zile de la data publicării.

Ministru de interne Constantin Dudu Ionescu
Bucureşti, 15 noiembrie 1999.

DISPOZITII GENERALE DE ORDINE INTERIOARA pentru prevenirea şi stingerea incendiilor. D.G.P.S.I.-OO1

CAPITOLUL I

Prevederi generale

Secţiune a 1

Scopul dispoziţiilor generale
Art 1 -Prezentele dispoziţii generale de ordine interioară pentru prevenirea şi stingerea incendiilor DG PS.I.-OO1 stabilesc, pe baza Normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor, aprobate prin Ordinul ministrului de interne nr. 775/1998, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr 384 din 9 octombrie 1998, regulile şi măsurile care trebuie aplicate la organizarea şi desfăşurarea activităţilor de ordine interioară pentru a preveni apariţia condiţiilor favorizante producerii de incendii şi pentru a limita consecinţele acestora.

Art 2 -Principalele condiţii care favorizează producerea de incendii constau în prezenţa, în anumite împrejurări determinate, în acelaşi timp şi spaţiu, a materialelor şi substanţelor combustibile, precum şi a surselor potenţiale de aprindere.

Secţiunea a 2-a Sfera de cuprindere

Art. 3 -Ordinea interioară, din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor, reprezintă ansamblul dispoziţiilor care trebuie stabilite, aplicate şi respectate în incinta agenţilor economici, instituţiilor şi gospodăriilor populaţiei, precum şi în zonele culturilor agricole şi cu vegetaţie forestieră, înainte, în timpul şi la terminarea unor activităţi caracterizate prin factori de risc de incendiu specifici.

Art. 4 -Prin dispoziţiile generale de prevenire şi stingere a incendiilor privind ordinea interioară se reglementează:

a) lucrările cu foc deschis;

b) fumatul;

c) asigurarea căilor de acces, de evacuare şi de intervenţie;

d) colectarea deşeurilor, reziduurilor şi a ambalajelor combustibile, precum şi distrugerea acestora;

e) efectuarea de lucrări premergătoare în timpul sezonului rece şi în perioadele caniculare şi secetoase.

Secţiunea a 3-a Definiţii. Terminologie
Art 5 -(1) Prin foc deschis, în sensul prezentelor dispoziţii generale, se înţelege arderea în aer liber, respectiv acea ardere care nu se desfăşoară într-un spaţiu închis de combustie. Pot fi incluse în această categorie flacăra produsa de brichete, chibrituri, lumânări, lămpi sau aparate de gătit, aparate de lipire, tăiere, sudură etc, focul făcut în aer liber în scop de încălzire sau pen1ru arderea de resturi menajere ori vegetale, precum şi flacăra care apare în urma unor reacţii chimice.

(2) În categoria foc deschis se includ şi materialele în stare incandescenta, aflate în situaţii deosebite, cum sunt împroşcările, deversările, răsturnările, staţionările etc, care pot provoca incendii datorită radiaţiei termice sau contactului direct cu materialele combustibile.

Art. 6 -Fumatul este activitatea care presupune existenţa unui mijloc de aprindere (chibrit, brichetă) a ţigării, trabucului sau pipei şi a restului ce rămâne la terminarea procesului de fumat: rest de ţigară (muc), de trabuc, scrum de pipă etc.

Art. 7 -(1) Căile de acces, de evacuare şi de intervenţie cuprind intrările şi ieşirile în şi din incinta agenţilor economici, instituţiilor, la clădirile industriale şi civile, alte amenajări, precum şi drumurile sau căile de circulaţie din interiorul acestora, inclusiv intrările la clădiri, la prizele de apă de la bazine sau râuri, culoarele de circulaţie dintre stive sau dintre depozite exterioare, traversările de cale ferată

căile de acces, de evacuare şi de intervenţie sunt destinate să asigure:

a) evacuarea nestingherită şi în condiţii de siguranţă a persoanelor aflate în pericol şi a bunurilor materiale;

b) accesul în tot timpul anu1ui al maşinilor, utilajelor şi al personalului care acţionează la stingerea incendiului sau la salvarea persoanelor şi a bunurilor.

(2) Pe teritoriul localităţilor, în această categorie se includ şi arterele destinate circulaţiei rutiere, drumurile judeţene sau naţionale.

Art 8 -(1) Deşeurile şi reziduurile combustibile sunt resturi care provin din prelucrarea materialelor şi a produselor combustibile sau din operaţiuni de condiţionare şi curăţare a diverselor tipuri de produse, echipamente şi utilaje. În această categorie intră şi depunerile de produse inflamabile şi de grăsimi sau de uleiuri pe elementele componente ale instalaţiilor de ventilare şi exhaustare, precum şi scăpările necontrolate de fluide combustibile.

(2) Deşeurile şi reziduurile combustibile se colectează pentru:

a) reintroducerea acestora în diferite procese productive;

b) distrugerea organizată, în anumite condiţii.

(3) Ambalajele sunt luate in considerare datorită naturii constructive a acestora (hârtie, carton, lemn, cauciuc, PVC, textile, mase plastice etc)

Art. 9 -Lucrările premergătoare şi în timpul sezonului rece sunt ansambluri de activităţi care trebuie să se desfăşoare la instalaţiile şi sistemele la care este necesar să se asigure buna funcţionare în timpul anotimpului in care se înregistrează temperaturi scăzute. Acestea se referă întotdeauna şi la activităţile care vizează înlăturarea efectelor îngheţului şi căderilor abundente de zăpadă.

Art. 10 -Sezonul canicular şi secetos este acea perioadă din cursul unui an când, pe parcursul mai multor zile consecutive, se înregistrează temperaturi de peste 35°C şi lipsa de precipitaţii, situaţie care favorizează creşterea numărului de incendii şi a consecinţelor negative ale acestora.

CAPITOLUL II

Factorii de risc de incendiu specifici

Secţiunea 1

Lucrările cu foc deschis

Art. 11 -(1) Aprinderea materialelor combustibile sub acţiunea focului deschis se poate face prin efecte directe sau indirecte.

(2) Efectele directe constau în acţiunea nemijlocită a flăcării sau a arcului electric asupra materialului combustibil. Parametrul esenţial este temperatura ridicată a flăcării sau a jetului de plasmă.

(3) La lucrările de sudare oxiacetilenică de lipire cu flacără şi de debitare cu flacără oxiacetilenică temperatura flăcării poate atinge valori cuprinse între 2.000 şi 3.000C (fig.1).

(4) La sudarea sau la debitarea (tăierea) cu arc electric, în centrul arcului temperatura atinge 10.000C (fig. nr. 2).

10-20 mm

200-400 mm

aproximativ 3000C

aproximativ 2000 C

Fig nr.1 – Temperatura la sudarea, lipirea sau la debitarea cu flacără oxiacetilenică.



Aproximativ 10.000C
Aproximativ 6000C

Aproximativ 2000C

Aproximativ 1000C

Fig.nr.2 – Temperatura la sudarea sau

debitarea (tăierea) cu arc electric.

(5) Temperatura flăcării la arderea materialelor combustibile depinde de: natura materialului , înălţimea, compoziţia şi diametrul flăcării, de pierderile de căldură prin radiaţie şi poate atinge următoarele valori:

a) flacăra ce chibrit 600-700C

1. 
   flacăra de lemn 850-1.400C