Dezvoltarea gândirii în preşcolaritate
Yüklə 18,17 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Bibliografie
 Dezvoltarea gândirii în preşcolaritate
Ed. Ştefan Alina În acest stadiu gândirea progresează în directă legătură cu:
În stadiul preşcolarităţii gândirea are o serie de caracteristici generale. 1. Gândirea este intuitivă pentru că operează în mare măsură cu percepţii şi reprezentări, deci cu entităţi intuitive, rezultate din reflectarea realităţii cu ajutorul simţurilor. 2. Gândirea operează tot mai mult cu preconcepte şi se degajează treptat de acţiunea concretă. Apărute încă din stadiul antepreşcolarităţii, preconceptele îşi sporesc semnificativ ponderea în gândire, fapt care şi permite degajarea acesteia de acţiunea nemijlocită (în loc să gândească manevrând obiectele, copilul poate gândi tot mai mult manevrând semnificaţiile lor). Preconceptele câştigă în generalitate pentru că se sprijină acum pe o experienţă perceptivă şi acţională mai bogată şi pe un limbaj mult mai dezvoltat. Dacă la antepreşcolar ele semnificau exemplare unice sau colecţii sincretice (eterogene şi contradictorii) de obiecte, acum preconceptele semnifică ansambluri de obiecte mai vaste şi constituite după criterii mult mai clare. 3. Gândirea este una preoperatorie pentru că maniera sa de a raţiona (de a pune preconceptele în relaţie) nu se bazează pe operaţiile propriu-zise ale gândirii (analiza şi sinteza superioară, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea, particularizarea, deducţia şi inducţia). Gândirea dispune acum doar de preoperaţii (sau scheme preoperatorii) care sunt nişte intuiţii articulate între ele, adică nişte date de cunoaştere perceptivă puse cap la cap, în baza unei logici practice care decurge din acţiune şi este reglată prin acţiune, aceasta fiind cea care o confirmă, infirmă sau ajustează. Preoperaţiile (schemele preoperatorii) nu realizează raţionamente propriu-zise, de tip intelectiv, bazate pe concepte. Gândirea în această fază, operând cu preconcepte, produce raţionamente preconceptuale care se bazează pe reglări perceptive transpuse apoi în reprezentare. Raţionamentele preconceptuale îşi păstrează un caracter predominant transductiv. Ele se desfăşoară “pe orizontală”, prin trecerea de la un particular la alt particular pe baza unor analogii perceptive imediate. Încrederea absolută a copilului în ceea ce percepe îl face să nu aibă îndoieli, să nu simtă nevoia unui control asupra datelor de cunoaştere cu care operează, să nu formuleze ipoteze şi nu sesizeze contradicţiile specifice raţionamentului transductiv şi, implicit, gândirii preoperatorii. La preşcolarul mare (6 ani) transductivitatea scade treptat sub presiunea unui început de raţionament inductiv constând într-o ridicare a gândirii “pe verticală”, de la fapte particulare spre o anumită generalizare. La preşcolarul mare raţionamentul inductiv este însă în continuare legat de percepţie şi nu are organizarea de ansamblu pe care o va dăbândi în stadiile ulterioare. Acestor caracteristici generale ale gândirii, valabile pentru întreg stadiul preşcolarităţii, li se adaugă alte câteva caracteristici specifice mai ales preşcolarului mic (3-4 ani), deşi parţial ele pot fi întâlnite şi la preşcolarul mijlociu şi uneori chiar la cel mare. 4. Egocentrismul gândirii – preşcolarul mic raportează universul obiectual la propria sa persoană astfel încât tot ceea ce există are legătură cu el. Copilul este pentru sine (în mentalul său) un fel de “centru al universului” – de exemplu, parcul există ca să aibă el unde se juca, grădina zoologică a fost făcută ca să vadă el leul, soarele luminează ca să vadă el pe unde merge…. 5. Artificialismul gândirii – preşcolarul mic are o încredere nelimitată în capacitatea omului de a fi făcut tot ceea ce ne înconjoară, de a fi construit universul obiectual după propriile sale dorinţe, nevoi, plăceri – de exemplu, munţii au fost făcuţi ca să poată merge oamenii în excursie, lacurile au fost făcute ca oamenii să poată pescui, marea s-a făcut ca să se meargă pe ea cu vaporul….. 6. Animismul gândirii – preşcolarul mic personifică elementele naturii atribuind trăiri şi reacţii umane universului obiectual – de exemplu, ghioceii răsar pentru că ştiu că o să vină primăvara, norii se mişcă pentru că îi aleargă vântul, casele au ferestre ca să uite afară…. 7. Suprapunerea posibilului şi imposibilului – preşcolarul mic are o atitudine caracteristică privind cele două aspecte ale realităţii care sunt pentru el superpozabile. Aceasta îl face să creadă în forţa miraculoasă a personajelor din poveşti, ca şi în existenţa reală a unor personaje sau obiecte mitice (Moş Crăciun, Moş Nicolae, Bau-Bau, îngeraşul păzitor, nuieluşa fermecată, ochiul de la ceafă cu care mama vede tot ce face el.…) Deşi de la 5 ani copilul începe să se acumuleze o experienţă personală care determină primele îndoieli, el nu părăseşte total ideea că imposibilul, măcar în anumite condiţii, poate deveni posibil. Chiar dacă copilul distinge fantasticul de real, el păstrează speranţa că poate la un moment dat imposibilul ar putea deveni posibil. 8. Magismul gândirii – preşcolarul (de toate vârstele) stabileşte între fenomene legături care nu există în realitate şi speră că acţionând asupra unuia îl poate manevra în mod miraculos pe celelalt; gândirea magică consideră că se poate produce o aşa-numită “acţiune eficace la distanţă” în lipsa oricărei verigi cauzale reale între fenomene – de exemplu, un obiect pierdut într-un loc poate fi găsit dacă “se mai pierde” (intenţionat) un alt obiect în acelaşi loc, al doilea urmând “să-l găsească” pe primul; un obiect pierdut va fi găsit dacă, printr-o incantaţie inventată ad hoc, este rugat să apară, mama plecată la serviciu poate fi adusă acasă dacă se repetă insistent o poezie care îi place ei…… După Piaget, originile magismului infantil se află în egocentrismul specific copilului, care-l fac să creadă dorinţele, plăcerile şi interesele lui se pot impune realităţii. Magismul gândirii se conservă în mentalul adultului mai puţin instruit şi stă la baza credinţei în superstiţii şi practici magice (vrăjitorie). 9. Excesul de realism al gândirii – preşcolarul (de toate vârstele) nu face diferenţiere între obiectele fizice şi trăirile psihice, subiective. Acestora din urmă el le atribuie o consistenţă reală, obiectuală; tot ceea ce este de factură spirituală dobândeşte materializare – de exemplu, gândirea este “ca o gură care vorbeşte în cap”, frica este “când inima bate şi tremuri şi te apucă plânsul”, sufletul este “un aer care stă în piept şi se urcă la cer când omul moare”, moartea este “când te pune în sicriu, te duce la groapă şi de acolo pleci în cer şi nu mai vii niciodată acasă la tine”….. Toate aceste caracteristici – dar în special egocentrismul, artificialismul, animismul şi magismul gândirii – exprimă nevoia copilului de a-şi oferi răspunsuri la nenumăratele întrebări care-i apar în confruntarea tot mai largă cu lumea. Ele ţin de o atitudine cognitivă specifică vârstei, de efortul copilului de a înţelege cum sunt legate între ele componentele realităţii înconjurătoare. Copilul ajunge la explicaţii în cadrul cărora procesele fizice, obiective ale realităţii înconjurătoare sunt raportate la acţiunile sale sau ale oamenilor în general, deoarece gândirea sa nu are deocamdată acces la explicaţiile cauzale propriu-zise (la legităţile care guvernează realitatea), omul fiind pentru el singura cauză vizibilă a unor efecte. Bibliografie:
Yüklə 18,17 Kb. Dostları ilə paylaş:
|