Dic?ionar de Geografie

Fenestella. (lat. fenestella-ferestruică). Gen fosil de briozoare marine, care trăiau în colonii cu aspect reticular, şi care au produs, uneori, importante aglomerări de calcare recifale. Caracterizează formaţiunile paleozoice din Silurian şi până în Permian. Specia Fenestella retiformis este caracteristică pentru Carbonifer şi Permian. Nu este cunoscută în ţara noastră.

Fenit. V. sub Fenitizare.

Fenitizare. Proces de metamorfism alcalin suferit de rocile din jurul complexelor alcaline de carbonatite (granite, gnaisuri, gresii). Ca urmare a acestui proces a rezultat o rocă sienitică numită fenit, constituită din ortoză şi albit (ca înlocuitori ai cuarţului), egirin (rezultat din hornblendă şi biotit), amfibol albastru, apatit şi sfen. Transformarea s-a produs înaintea punerii în loc a complexului magmatic de carbonatite, sub influenţa unui aport de K (uneori de Na, Al, Fe), CO₂, H₂O, F, P, Ti şi îndepărtarea SiO₂.

Fenno-Scandia. Sin. Scutul Baltic (v. Baltic, scutul).

Fenocristal. Cristal bine dezvoltat, având un contur mai mult sau mai puţin perfect şi dimensiuni liniare peste 5 mm, caracteristic unor roci magmatice (în special porfirice).

Fenofază. Fază din ciclul vital al speciilor sau comunităţilor de plante şi animale, însoţită de modficări sezoniere şi evolutive (ex.: încolţirea seminţelor, înfrunzirea, înflorirea, fructificarea etc., modificarea unei comunităţi, a unui ecosistem) sau de comportament (migraţia păsărilor, peştilor etc.). Datele fenologice servesc la întocmirea hărţilor bioclimatice cu ajutorul cărora se poate urmări repartiţia punctelor unde anumite fenomene se produc în acelaşi timp sau cu un decalaj oarecare; ele sunt folosite de ecologi, biogeografi, meteorologi, climatologi, hidrologi, ca şi în practica agricolă şi silvică. Sin. Fază fenologică.

Fenomen demografic. Termen care desemnează trăsăturile ce se desprind din tratarea statistică a unei mase de evenimente demografice. Ex.: naşterea, moartea sunt evenimente demografice, iar natalitatea, mortalitatea sunt fenomene demografice.

Fenomen geologic. Fenomen natural, fizic, chimic sau biologic, care se produce la suprafaţa sau în interiorul scoarţei terestre şi care, prin mărimea sau prin durata lui, generează schimbări în constituţia scoarţei, în relieful suprafeţei etc., şi determină evoluţia în timp a suprafeţei globului. Se deosebesc: fenomene geologice externe (exogene), cum sunt: eroziunea datorită agenţilor modificatori externi, transportul materialului rezultat şi acumularea lui, formând roci sedimentare, şi fenomene geologice interne (endogene), cum sunt: mişcările tectonice, vulcanismul, cutremurele.

Feralic. 1. Caracter diagnostic care, în sistemul de clasificare FAO, indică cambisoluri sau arenosoluri îmbogăţite în oxizi de fier şi de aluminiu şi cu capacitate de schimb cationic sub 24 m.e./100 g argilă în orizontul B cambic, sau imediat sub orizontul A (primul orizont). 2. Subdiviziune a unei unităţi principale de sol din legenda FAO, separată pe criteriul prezenţei caracterelor feralice.

Feralitizare. Proces de alterare puternică şi rapidă a mineralelor primare, desfăşurat în adâncimea scoarţei superficiale, în condiţiilor climatelor umede şi calde, ca urmare a hidrolizei totale a silicaţilor din care se eliberează oxizi de fier şi de aluminiu (sescvioxizi). Silicea este antrenată împreună cu bazele în adâncime, în timp ce sescvioxizii rămân pe loc (îmbogăţirea reziduală), modificând în mod considerabil aspectul şi reacţiile solului. Orizontul de acumulare este foarte compact, de culoare roşie, foarte stabil şi relativ uşor de lucrat sub pădurile ecuatoriale, în timp ce, în regiunile subecuatoriale, cu un anotimp umed şi cu unul uscat, el poate să se usuce, iar sescvioxizii deshidrataţi se cimentează, formând întâi o carapace întărită, apoi o cuirasă sterilă. Solurile feralitice de sub pădurile ecuatoriale sunt bogate în oxizi de fier şi de aluminiu şi în argilă de tip caolinit. Sunt soluri profunde (până la 10 m şi mai mult), au un profil de tip ABC şi un facies variabil în raport cu intensitatea proceselor de feralitizare. Ele sunt mai mult sau mai puţin spălate şi acidificate la suprafaţă, mai mult sau mai puţin bogate în sescvioxizi şi caolinit, cu sau fără orizont pestriţ (argilos cu pete roşii, gălbui şi brun), acoperit cu o cuirasă formată prin întărirea oxizilor de fier din orizontul A (în depresiuni şi cuvete locale) sau prin deshidratarea şi întărirea sescvioxizilor din orizontul B în regiunile în care au fost îndepărtate prin eroziune orizonturile superioare (regiunile de savane şi zona guineeană cu un anotimp uscat). Solurile feralitice de sub pădurile ecuatoriale, cu toată aciditatea şi cu toată sărăcirea lor relativă în baze şi în fosfor, se adaptează destul de bine culturilor de plante tropicale (palmieri, cafea, hevea, manioc etc.). V. Lateritizare.

Feralsol. Unitate principală de sol în legenda FAO, separată pe criteriul prezenţei caracterelor feralice.

Fereastră carstică. Deschiderea la zi a unui gol subteran prin prăbuşirea tavanului unei peşteri.

Fereastră tectonică. Deschidere (afloriment) făcută de eroziune, în formaţiunile mai vechi (alohton) ale unei pânze de acoperire sau de şariaj, care permit să se vadă la suprafaţă formaţiunile geologice mai noi (autohton) de dedesubt. Zonele de fereastră tectonică corespund aproape întotdeauna, din punctul de vedere morfologic, cu depresiunile de teren iar din punctul de vedere structural, cu zone de supraridicare axială a cutelor anticlinale din autohton. Prezenţa unei ferestre tectonice poate da indicaţii directe asupra structurii geologice din adâncime, unde s-ar ajunge numai prin foraje, şi poate aduce la suprafaţă zăcăminte mai adânci, făcându-le uşor exploatabile. Pentru zăcămintele de ţiţei, acest lucru poate constitui un element negativ, care expune zăcămintele respective la degradare. Exemple de ferestre tectonice din ţara noastră: zona Cerna, zona Coşuştea, Munţii Parâng din Carpaţii Meridionali (unde autohtonul danubian apare de sub pânza getică), fereastra Dumesnic din Carpaţii Orientali (unde Oligocenul autohtonului apare de sub Senonianul flişului), Văile Băiţa şi Sighiştel din Munţii Bihor (Apuseni) etc.

Feric. 1. Caracter diagnostic care, conform definiţiei FAO, este determinată de prezenţa petelor şi nodulelor îmbogăţite în fier şi a capacităţii de schimb cationic sub 24 m.e./100 g argilă cel puţin în unul din suborizonturile orizontului B argiloiluvial. 2. Subdiviziune în cadrul unor unităţi principale de sol din legenda FAO, separată pe criteriul prezenţei caracterelui feriiluvial.

Ferită. Compus al unor metale bivalente cu oxid de fier, care se găseşte în natură dar se fabrică şi industrial prin sintetizare. Feritele sunt feromagnetice şi au o rezistivitate ridicată.

Fermă. 1. Gospodărie agricolă compusă dintr-un teren şi din amenajările, construcţiile, instalaţiile, maşinile ş.a., care servesc producţiei agricole de pe acel teren. 2. Unitate de producţie (vegetală, animală, agrozootehnică) de sine stătătoare care dispune de terenuri, animale, maşini, utilaje pe care le administrează în gestiune proprie, desfăşurând producţia.

Feston. Ghirlande de cute periglaciare, sau de cute tectonice.

Feş-feş. Termen arab semnificând suprafeţe fără rezistenţă unde piciorul sau roata se înfundă. Ex.: în Sahara pe terenuri moi formate din argile saline, pe malurile sebkha-urilor, în mâlurile fine prăfoase sau chiar pe nisipurile învelite cu un strat subţire de argilă întărită.

Feţe de alunecare. Suprafeţe lustruite şi canelate care rezultă din alunecarea unei mase de pământ peste alta. Au apariţii frecvente în argile şi soluri argiloase gonflante, supuse la variaţii importante de umiditate. Sunt considerate caracter diagnostic în conceptul FAO de clasificare a solurilor.

Fibric. V. Material fibric.

Fibrolit. V. sub Sillimanit.

Field. (engl. fild). Platou în zona muntoasă a Scandinaviei, constituind un rest al peneplenei terţiare, modelat de calota de gheaţă cuaternară.

Fier. (lat. ferrum). Element chimic (Fe) din grupul al optulea al sistemului periodic, în combinaţii fiind bivalent (feros) sau trivalent (feric). Fierul este cel mai răspândit dintre metalele grele, găsându-se în scoarţa terestră în proporţie de aproape 5% (se cunoaşte de peste 5 000 de ani). Nu apare însă aproape niciodată în stare nativă, ci numai sub formă de combinaţii (oxizi, hidroxizi, carbonaţi, sulfuri şi silicaţi), rarele iviri de fier nativ fiind găsite în unele roci magmatice bazice şi ultrabazice. Cele mai importante minereuri de fier, din punctul de vedere economic, sunt: magnetitul (v.), hematitul (v.), limonitul (v.), sideritul (v.), pirita (v.), marcasitul (v.) etc. Fierul se mai găseşte în meteoriţi (v.) în stare nativă sau în amestec cu Ni, Co etc., în unele ape feruginoase (sub formă de carbonat acid de fier) şi în regnul animal (în hemină, materia colorantă a sângelui). Are întrebuinţări multiple. Cele mai mari rezerve de minereuri de fier se găsesc, în ordine: în Brazilia (statele Minas Gerais, Bahia, Rio Grande do Norte etc.), Ucraina (Krivoi-Rog, Kursk), Rusia (bazinul Kuzneţk, Murmansk), Canada (regiunea Grenville, Sudbury etc.), India (statele Mysore, Bihar, Orissa, Madhya, Pradesh etc.), Australia (Mount Whaleback, Mount Newman), S.U.A. (Minesota, Michigan, Alabama, Pennsylvania, Utah etc.), Franţa (în Lorena, Normandia, Anjou etc.), Anglia (Cumberland, Lancashire etc.), Suedia (Kiruna, Gällivare etc.), Spania (Munţii Cantabrici etc.), Algeria (Munţii Atlas) etc., conţinutul acestora în fier fiind foarte diferit. Cele mai bogate (cu 50-58% Fe) sunt zăcămintele metamorfogene, cantonate în soclurile antecambriene din Brazilia, India, Venezuela, Chile, Canada, S.U.A. etc., celelalte zăcăminte având în medie 28-30% Fe. În România, minereuri de fier exploatabile se găsesc la: Teliuc-Ghelari (jud. Hunedoara), Lueta (jud. Harghita), Iulia (jud. Tulcea), Căpuşul Mic şi Băişoara (jud. Cluj), Ciungani-Căzăneşti (jud. Alba), Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin) etc.

Fierbători. V. Vulcani noroioşi.

Figuri de coroziune. Depresiuni cu forme regulate (de obicei piramidale) care se formează prin dizolvare, pe feţele cristalografice ale unui cristal de mineral, când acesta este introdus într-o soluţie omogenă sau este atacat cu un reactiv chimic (ex.: la sare gemă, la silvină, la calcit, la dolomit, la galenă, la beril etc).

Filite. Roci metamorfice fin cristalizate, cu textură şistoasă foarte pronunţată, formate în epizonă prin transformarea şisturilor argiloase. Sunt formate din cuarţ şi mică, împreună cu clorit, sericit, grafit, oxizi de fier, rutil, turmalină, granaţi, epidot etc. Au luciu mătăsos şi culori diferite, în funcţie de mineralul predominant (verzui, albăstrui, cenuşiu, gălbui, roşcat, negru). În ţara noastră filitele sunt răspândite în zonele cu şisturi cristaline slab metamorfozate din Carpaţi şi din Dobrogea, mai ales în formaţiunea de Schela (în autohtonul Carpaţilor Meridionali), pe marginea de nord a Masivului Făgăraş, în Banatul de vest, în Cristalinul Carpaţilor Orientali, în Munţii Apuseni etc.

Filocenogeneză. Dezvoltarea istorică a comunităţilor vegetale sau/ şi animale.

Filon. (lat. filum-fir). Crăpătură a scoarţei terestre (de origine tectonică sau rezultată prin contracţia magmei în timpul răcirii) umplută cu minerale depuse din soluţii hidrotermale (filon metalifer) sau cu magmă consolidată (filon eruptiv). Filoanele metalifere conţin minerale sterile, în general inutilizabile (ex.: calcit, cuarţ, baritină etc.), care formează ganga şi minerale utile (minereuri) care s-au depus treptat, începând de la pereţi spre mijlocul crăpăturii, umplerea făcându-se complet sau parţial (rămân geode). Aceste filoane se fasciculează spre suprafaţă, se subţiază şi se destramă spre adâncime, fiind în general înclinate şi mai rar verticale. Filoanele eruptive, formate în general în faza pegmatitică-pneumatolitică, din magmele reziduale diferenţiate, bogate în substanţe volatile, au în general o formă lenticulară, cu grosimea de la câţiva mm, frecvent cm, la decimetri şi chiar metri (ex.: filoanele foi de la Săcărâmb-jud. Hunedoara au 1-2 mm; în Patrulaterul aurifer (v.) au până la 1 mm; în regiunea Baia Mare 2-4 m şi local şi grosimi mari de 6-8 şi chiar 14 m), cu lungimea de la câteva zeci de metri, la sute şi chiar mai mulţi km (ex.: la Dealul Crucii-Baia Mare peste 1 000 m şi la Baia Sprie chiar 2 000 m, filonul Halsbrücker Spat de la Freiberg-Germania, peste 8 km; Corustock Lode-S.U.A., peste 6 km; Veta Madre-Mexic, peste 11 km etc.) şi cu adâncimea (înălţimea) de la câteva zeci de metri la mai multe sute de metri (filoane epitermale), la peste 1 000 m (filoane mezotermale) şi chiar la 2 500-3 000 m (filoane hipotermale) (ex.: filoanele aurifere şi polimetalice din România). După conţinutul lor mineralogic, filoanele metalifere pot fi formate într-o singură fază de mineralizaţie, pot fi cu două sau mai multe mineralizaţii succesive cu chimism identic, sau pot fi cu două sau cu mai multe mineralizaţii diferite. După formă, se deosebesc: filoane simple (o crăpătură); filoane lenticulare (cu dezvoltări neregulate pe direcţie şi înclinare); filoane compuse (mai multe crăpături alăturate). Filoanele pot fi dispuse, faţă de poziţia stratelor, transversal sau pe direcţia de stratificaţie sau de şistuozitate (filon-strat, v. Sill). Grupate în natură, formând grupe, sisteme sau asociaţii de filoane, se deosebesc: filoane paralele, filoane conjugate (când au aceeaşi direcţie, dar înclinarea este în două sensuri contrare), filoane în volbură (cu aşezări neregulate), filoane arborescente etc. După structură, se deosebesc: filoane compacte, filoane simetrice, filoane brecioase, filoane asimetrice. Ca formă, filoanele sunt foarte variate. În ţara noastră se întâlnesc filoane magmatice (eruptive) în masivele cristaline ale Carpaţilor Meridionali, ale Carpaţilor Orientali şi în Munţii Apuseni, şi filoane metalifere (hidrotermale) în eruptivul neogen al Munţilor Apuseni (filoane auroargentifere la Brad, Săcărâmb etc.), în regiunea Baia Mare (filoane cu sulfuri polimetalice la Baia Sprie, la Herja; filoane aurifere la Săsar; etc.), în complexul cristalin al Carpaţilor Orientali (Ţibleş, Toroiaga), în Dobrogea (filoane cu baritină la Somova) etc.

Findlingscuarţit. Varietate de cuarţit (v.) cu ciment de legătură între granulele de cuarţ. Iniţial cimentul este amorf, dar prin metamorfozare devine microcristalin. Se utilizează pentru refractarele silica.

Fini-glaciar. V. Tardiglaciar.

Fiord. (norv. fjord). Golf strâmt, lung, adânc şi sinuos, mărginit de versanţi abrupţi, care s-a format prin inundarea fostei văi glaciare de către apele mării. Fiordurile au un profil transversal în formă de "U", iar văile laterale, cu caracter de văi suspendate, au acelaşi profil transversal (în formă de "U"), care trădează originea lor glaciară. Fiordurile pot atinge adâncimi de mai multe sute de metri (ex.: Hardanger 800 m, Sogne 1 200 m etc.), iar ieşirea spre mare este barată de un prag submers puţin adânc în raport cu adâncimile întâlnite pe traseul profilului longitudinal. Fiodurile sunt bine dezvoltate pe coastele înalte, formate din roci tari, de pe care gheţarii coborau spre ocean, sculptând văi adânci, cu profilul caracteristic. Sunt răspândite între 50 şi 70^o latitudine nordică şi sudică, pe coastele de vest ale celor două Americi, în peninsula Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, precum şi în Noua Zeelandă (Insula de Sud). Ţărmurile cu fiorduri, prin relieful lor foarte prăpăstios, oferă posibilităţi mici pentru agricultură, dar sunt folosite la maximum în scop turistic şi au o mare importanţă pentru potenţialul hidroenergetic al văilor laterale suspendate. În Scoţia, pe ţărmurile de vest şi de est ale ei, fiordurile, analoage ca formă şi geneză cu cele scandinave, se numesc firth şi sunt grupate, două câte două, în lungul unor culoare mai joase, prin care gheţarii înaintau spre mare (ex.: Firth of Lorne cu Moray Firth; Firth of Clyde cu Firth of Forth etc.). Fiordurile pătrund adânc în interiorul uscatului (Sognefjord are 160 km) şi pot da ramificaţii. Sin. Firth, Fjord.

Firidă de abraziune. Partea excavată sub formă de surplombă de la baza falezei, realizată prin izbirea puternică a valurilor.

Firn. (germ. firni-de anul trecut, vechi). Stare a zăpezii din cuprinsul circurilor glaciare, în care fulgii de zăpadă din stratele mai adânci au devenit, prin tasare sau topire parţială şi recristalizare, granule de gheaţă (gheaţă de firn). Apele infiltrate, rezultate prin topirea zăpezii de la suprafaţă, contribuie la mărirea granulelor de gheaţă, iar densitatea lor creşte în mod regulat cu adâncimea, păstrând totuşi o porozitate destul de mare care-i dă culoarea alburie. Gheaţa de firn este alimentată de zăpezile care cad în timpul ninsorilor pe câmpul de firn şi din avalanşele care se formează pe versanţii foarte înclinaţi ale circurilor glaciare. Ea alimentează, la rândul ei, masa gheţarilor care se formează din circ. Sin. Névé (termen francez). Se folosesc şi termeni ca: morenă de firn (sau de névé), feston de névé, reprezentând o acumulare de pietre depuse la baza mai înclinată a unui abrupt pe care se află; este ceva intermediar între poale de grohotiş şi un arc morenaic.

Firth. V. sub Fiord.

Firul apei. Linia proiectată pe suprafaţa apei care uneşte cele mai mari adâncimi ale albiei principale ale unui curs de apă.

Firul văii. V. Talveg.

Fisipede. Mamifere din ordinul carnivorelor. Sunt cunoscute din Eocenul superior, au avut mare dezvoltare în Oligocen şi au rămas singurele carnivore în Miocen. Atât fisipedele fosile, cât şi cele actuale, cuprind următoarele familii: Viverridae, Canidae, Mustelidae, Procyonidae, Ursidae, Hyaenidae, Felidae.

Fisură. Întrerupere, crăpătură sau deschizătură tabulară (v. şi Diaclază, termen folosit pentru rocile dure ca, de ex., calcare şi gresii) într-o rocă, nedepăşind, de obicei, câţiva metri lăţime, însă care se poate întinde uneori şi pe mai mulţi kilometri. Totalitatea fisurilor dintr-o rocă, în care s-au format în condiţii diferite, care au dimensiuni diferite şi care, de regulă, comunică între ele, formează fisuraţia rocii, iar intensitatea fisurilor dintr-o rocă, gradul de fisuraţie al rocii respective. Gruparea de fisuri constituie un sistem de fisuri. Fisuraţia rocilor a avut un rol important în formarea zăcămintelor de tip filonian. Uneori fisuraţia distruge într-o mare măsură integritatea masivului de roci şi micşorează stabilitatea acestuia. Fisuraţia rocilor are o mare influenţă asupra alegerii metodei de exploatare şi a parametrilor operaţiei de perforare, mai ales în cazul zăcămintelor metalifere. Sistemele de fisuri pot fi: paralele, în evantai, radiale, intersectate, conjugate etc. Fisurile din argile se datoresc contractării prin uscare, iar cele din rocile vulcanice, procesului de răcire. Sin. Crăpătură.

Fitocenoză. Comunitatea de plante dintr-o biocenoză, cu un grad ridicat de omogenitate componistică, structurală şi funcţională. Ea nu poate fi considerată ca unitate independentă ci ca o componentă integrată biocenozei, alături de zoocenoză şi microbiocenoză cu care se găseşte în relaţii intime şi complexe de interdependenţă.

Fitoedafon. Totalitatea organismelor vegetale care trăiesc în sol.

Fitogeografie. Ramură a biogeografiei care studiază răspândirea plantelor şi comunităţilor vegetale în raport cu mediul (înconjurător) geografic. Principalele ei subramuri sunt: fitogeografia ecologică (studiază cauzele ecologice ale răspândirii plantelor), fitogeografia floristică (studiază cauzele ecologice ale răspândirii plantelor), fitogeografia istorică sau genetică (studiază răspândirea plantelor în perioadele geologice şi istoria elementelor floristice şi a vegetaţiei în perioada actuală). Primele două subramuri se cuprind şi sub numele de geobotanică. Sin. Geografia plantelor.

Fitoplancton. Organismele vegetale uni- şi pluricelulare din componenţa planctonului (v.).

Fixism. (lat. fixus, figere-a înfige, a pironi). 1. În geologie este o teorie emisă în prima parte a secolului trecut, după care bazinele oceanice şi blocurile continentale ar fi fost permanente şi fixe (nemişcate) în lungul trecutului geologic al Pământului. 2. În geomorfologie este o teorie morfogenetică după care eroziunea a putut să acţioneze în cea mai mare parte a continentelor rămase imobile, în raport cu nivelul actual al mării, încă din Pliocen. După această teorie, îmbucarea suprafeţelor de eroziune, a nivelurilor ciclice şi a teraselor fluviatile se explică printr-o coborâre sacadată a nivelului oceanelor, adică printr-un eustatism diastrofic negativ (Teoria eustatică a lui H. Baulig, 1928 şi Ed. Suess, 1897).

Fizeşti, gresie de. Gresie micacee cu granulaţie foarte fină, caracteristică pentru faciesul local al Senonianului inferior din zona Galaţi-Fieşti-Pui (jud. Hunedoara).

Fjäll. V. Fjell.

Fjell. (norveg.-munte). Gheţar de tip scandinav, ocupând o suprafaţă înaltă, ondulată, fără pantă suficientă pentru ca gheaţa să capete o mişcare importantă. Mişcarea gheţarului nu se accelerează decât acolo unde gheaţa se angajează sub formă de limbă, într-o vale. Gheţarii de fjell sunt slab alimentaţi, ca urmare a spulberării zăpezii de către vânt, de aceea ei au o acţiune geomorfologică limitată mai mult la suprafaţă. Prin extensiune se numesc fjell şi suprafeţele întinse, ondulate, modelate de aceşti gheţari şi care se caracterizează prin foarte numeroase spinări de berbeci (roches moutonnées) şi nenumărate mici bazine lacustre. (Emm. de Martonne a transcris cuvântul sub forma fjeld).

Flagellata. (lat. flagellum-tentacul). Grup de organisme inferioare, unicelulare, pelagice, marine sau de apă dulce. Unele sunt fitoflagelate (având în celulă granule de clorofilă, sintetizează substanţele organice necesare hranei prin fotosinteză), altele sunt zooflagelate (se hrănesc ca animalele, prin consumarea substanţelor organice din mediul înconjurător sau prin ingerarea altor microorganisme). Flagelatele au apărut probabil în Cambrian, sunt mai bine cunoscute din Jurasic (când au avut un rol deosebit în formarea unor roci), iar astăzi trăiesc fie libere (ex.: Euglena, Noctiluca, Ceratium), fie parazite (Tripanosoma, Leishmania).

Flanc. Părţile laterale care prelungesc de o parte şi de alta axul unei cute.

Flandriană, transgresiunea. Transgresiunea care a avut loc odată cu încălzirea postwürmiană, corelată cu topirea calotelor şi gheţarilor montani. V. Nivelul oceanului.

Flexură. (lat. flexura-încovoiere). Accident tectonic, premergător unei rupturi (falii) în scoarţa terestră, în care la denivelarea porţiunilor de strat se păstrează continuitatea cu restul stratului. Prin creşterea denivelării, zona de legătură dintre compartimente se subţiază. Sin. Cută monoclinală.

Flexură continentală. Totalitatea accidentelor tectonice (falii, cute deversate, flexuri) care afectează contactul dintre un continent şi un bazin oceanic. Flexura continentală este mobilă (după J. Bourcart), deplasându-se când spre ocean (în timpul regresiunilor), când spre continent (în timpul transgresiunilor). V. Margine continentală.

Fliş (flisch). (termen elveţian, dialectal, ce înseamnă curgere, din cauza tendinţei rocilor constituente spre alunecare). Formaţiune de tip geologic, tipică de geosinclinal, alcătuită dintr-o alternanţă de depozite marine de mare grosime (2 000-3 000 m), conţinând argile, marne, gresii, conglomerate, în general foarte sărace în fosile. Depozitele de fliş se formează în a doua etapă a evoluţiei unui geosinclinal (etapa postinversionistă), în care predomină ridicările unor creste alungite şi în bună parte erodate, pe măsura ridicării lor (care are loc imediat înainte de mişcările principale, paroxismale, de cutare şi în timpul lor). Structura geologică ca şi tectonica depozitelor de fliş, determinate de mişcări de cutare aproape sinsedimentare, sunt foarte complicate, prezentând în plus şi variaţii mari şi rapide de facies, atât transversal, cât şi în lungul geosinclinalului în care s-au depus. Se studiază aproape exclusiv pe baza indicaţiilor date de hieroglife (v.). Un tip special de fliş este aşa-numitul Wild-fliş (fliş sălbatic), care indică apropierea unei cordiliere îngropate în depozite mai noi (corespunde fazei de emersiune a cordilierelor, blocurile fiind un fel de brecii de prăbuşire pe pantele cutelor în formare), şi care consistă din depozite fără stratificaţie evidentă, alcătuite din blocuri de diferite mărimi şi naturi petrografice, printre care se găsesc psefite mărunte, totul fiind prins într-o masă argiloasă-marnoasă de culoare închisă (v. Wildflich). Cel mai bine studiat este flişul orogenezei alpine; celelalte depozite de fliş mai vechi, în parte metamorfozate, se recunosc mai greu. În România, depozitele de fliş, de vârstă cretacică şi paleogenă, au o mare dezvoltare în lungul lanţului carpatic (de la stratele de Sinaia, la gresia de Fusaru, din Carpaţii Orientali), fiind afectate de cutările austrice (din Cretacicul mediu) şi de cele savice (de la finele Oligocenului). În Carpaţii Meridionali şi în Munţii Apuseni, flişul este numai de vârstă cretacică, cutat în fazele austrică şi laramică. În depozitele flişului din Carpaţii Orientali sunt cantonate importante zăcăminte de ţiţei şi de gaze (ex.: la Moineşti, Zemeş, Tazlău din jud. Bacău).