Dic?ionar de Geografie

Geotectonică. (gr. ge -pământ, tektonikos-care aparţine construcţiei). Sin. Tectonică.

Geotectură. Formă de relief de dimensiuni planetare sau continentale determinată de procese endogene, în care se includ continentele, bazinele oceanice şi sistemele muntoase. Denumirea se întrebuinţează rar. Sin. Morfotectură (formă tectonică).

Geotermie. (gr. ge-pământ, therme-căldură). Capitol al geologiei generale care se ocupă cu studiul variaţiilor de temperatură (a uscatului, mărilor şi oceanelor) în adâncime. Se numeşte treaptă geotermică sau gradient geotermic adâncimea pe verticală (în metri), măsurată de la pătura cu temperatură constantă, căreia îi corespunde o creştere a temperaturii cu 1^oC, şi grad geotermic, temperatura, în grade, care corespunde creşterii adâncimii cu 1 m. Valoarea treptei geotermice variază cu: conductivitatea rocilor în punctul considerat; poziţia stratelor (verticale, orizontale sau înclinate); natura petrografică a rocilor şi gradul lor de umiditate; transformările chimice interne ale scoarţei, reprezentate prin procese de caolinizare, de oxidare, de dezagregare a substanţelor radioactive etc.; condiţiile hidrogeologice ale regiunii etc. Această valoare, determinată pe baza observaţiilor făcute în mine, tuneluri, foraje de adâncime etc., este considerată în medie 33 m, variind între 7-13 m (în regiunile vulcanice) şi 120 m (în roci cristaline vechi). În diverse puncte ale globului terestru, valoarea medie a treptei geotermice este: în Europa 32,3-33 m; în Asia 27 m; în Australia 27,2 m; în nordul Africii 23,5 m; în sudul Africii 90 m; în America de Nord 39,1 m.

Geotumoare. (gr. ge-pământ, lat. tumore-umflătură). Porţiune mare a scoarţei ridicată de forţe tectonice verticale, pe pantele căreia cuvertura sedimentară alunecă gravitaţional, formând cute de decolare.

Ger. Expresie care desemnează convenţional intervalele cu temperaturi ale aerului mai mici de -10^oC.

Gervillia. Gen de lamelibranhiat fosil cunoscut din Triasic până în Eocen. Specia Gervillia socialis a fost întâlnit în ţara noastră în Triasicul mediu din Munţii Perşani.

Getică, pânza. Nume sub care este cunoscută marea pânză de şariaj din Carpaţii Meridionali, formaţiune de şisturi cristaline mezo- şi catazonale, acoperite de depozite paleozoice şi mezozoice, şariate împreună cu Stratele de Sinaia (Pânza de Severin) peste autohtonul Danubian (Cristalinul Parângului). Din această formaţiune fac parte Munţii Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenic, Godeanu şi Mehedinţi. Sin. Cristalinul getic, Cristalinul Lotrului.

Gheaţă atmosferică. Totalitatea formelor de gheaţă existente în atmosferă.

Gheaţă de mare. Apă de mare îngheţată selectiv, în cristale de gheaţă pură şi apoi în mod diferit fiecare sare conţinută de ea. La început apare un fel de cocă de zăpadă şi cristale de gheaţă (slush), apoi o gheaţă încreţită (de tip crep) adunată în discuri de cel mult câţiva metri. La începutul iernii apare gheaţă fixă, care este împinsă de vânt în derivă spre larg, sau este izbită de ţărm unde creează pereţi de gheaţă. O extindere generală a gheţii peste suprafaţa mării constituie banchiza (pack-ul, în engleză), iar bucăţile ce se desprind din ea, prin fragmentare, dau flöe (gheţuri plutitoare plate şi extinse) sau bourguignon (fragmente de tipul ciupercilor, cu forme instabile). Părţile rămase ca nişte ochiuri libere de gheaţă se numesc luminişuri de gheaţă (în Canada) sau polinie (în rusă). Îngrămădirile de flöe dau gheţuri groase de mai mulţi metri, numite hummock-uri (engleză) sau toros-uri (în rusă). Când gheaţa persistă de la un an la altul se zice gheaţă polară.

Gheaţă. (lat. glacies-gheaţă). Apă în stare solidă, cu structura cristalină, care conţine frecvent incluziuni gazoase sau solide, şi care se formează în urma scăderii temperaturii sub 0^o, pe suprafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor, apelor curgătoare, sub forma unei cruste, mai subţiri sau mai groase, sau din zăpadă, prin tasare şi procese repetate de topire şi îngheţ. Temperatura de îngheţ a apei depinde de concentraţia în săruri dizolvate în apa respectivă, astfel că apa mărilor, oceanelor şi a unor lacuri sărate nu îngheaţă la 0^o ca apele dulci, ci la valori mai coborâte, cuprinse între -1,4^o şi -1,7^oC. Primele formaţii de gheaţă, care apar după răcirea corespunzătoare a stratului superficial de apă, sunt cristalele de gheaţă, care se formează în jurul unor nuclee de cristalizare şi care, prin răcire continuă, se transformă în ace de gheaţă, năboi de gheaţă sau gheaţă spongioasă, sloiuri de gheaţă, gheaţă de fund etc. Când suprafaţa apelor curgătoare şi a lacurilor este acoperită complet cu gheaţă se formează podul de gheaţă. În natură, gheaţa acoperă regiuni întinse, sub formă de masive enorme la cei doi poli ai Pământului (v. Calotă glaciară), sau sub formă de limbi alungite la altitudini mari, în regiunile temperate şi chiar ecuatoriale (v. sub Gheţar). În Oceanul Arctic şi în jurul Antarctidei, suprafeţele mărilor sunt acoperite complet de banchize (v.) de gheaţă, formate prin îngheţarea directă a apei de la suprafaţa mărilor. Bucăţile de gheaţă desprinse din banchiză de vânturi şi de curenţi formează câmpuri de gheaţă care plutesc libere, în derivă, spre regiuni cu ape mai calde, topindu-se treptat. În afară de acestea, în mările reci se întâlnesc aisbergurile (v.). Densitatea gheţii este de 0,91 la monocristale şi de 0,88 pentru gheaţa gheţarilor, care este spongioasă şi conţine bule de aer. Are o căldură latentă de topire foarte ridicată (79,7 cal/g), ceea ce face ca mase foarte groase de gheaţă să se afle în întregime la punctul de topire; este gheaţă temperată, opusă gheţii reci, care poate avea temperaturi mult sub 0^oC. O importanţă deosebită are şi faptul că ea îşi măreşte volumul prin îngheţ, fenomen ce stă la originea crioclastismului. În apele curgătoare şi chiar în lacuri, prima dată se nasc ace de gheaţă, care se unesc sub forma unor discuri mici, apărând o gheaţă spongioasă, discontinuă care curge (năboiul), apoi gheaţa de fund (pe fundul albiei, se fixează pe bolovanii din pat, şi se datoreşte apelor care au temperaturi foarte scăzute la fund, coborând relativ rapid, ceea ce le face să rămână în stare de suprafuziune), gheaţa de mal (fixată de mal şi creşte spre interiorul apei) şi podul de gheaţă (când lăţimea râului sau lacul sunt complet acoperite). Gheaţa gheţarilor mobili reacţionează faţă de locul peste care se deplasează ca un fluid vâscos, capabil să curgă şi fiind susceptibil de fluaj, dar poate să alunece şi inegal, rupându-se şi dând crevase. Există mai multe feluri de gheaţă: fosilă (acoperită de morene de ablaţie şi conservată, provenind uneori din gheaţa pleistocenă), moartă (fragmente rămase izolate, care nu se mişcă şi nu se regenerează la suprafaţă), vie (care se regenerează mereu din névé şi se mişcă), activă (gheaţă vie cu bule de aer), gheaţa de gheţar (provenită din compactizarea şi cristalizarea firnului), marină (provenită prin îngheţarea apei de mare şi care, după caracteristicile sale, se numeşte: banchiză, flöe, pack), gheaţa de segregaţie (migrarea apei din sol către cristalele de gheaţă), gheaţa de firn, provenită prin compactizarea parţială a firnului (este poroasă şi albă).

Gheaţă atmosferică. Totalitatea formelor de gheaţă existente în atmosferă.

Gheaţă de mare. Apă de mare îngheţată selectiv, în cristale de gheaţă pură şi apoi în mod diferit fiecare sare conţinută de ea. La început apare un fel de cocă de zăpadă şi cristale de gheaţă (slush), apoi o gheaţă încreţită (de tip crep) adunată în discuri de cel mult câţiva metri. La începutul iernii apare gheaţă fixă, care este împinsă de vânt în derivă spre larg, sau este izbită de ţărm unde creează pereţi de gheaţă. O extindere generală a gheţii peste suprafaţa mării constituie banchiza (pack-ul, în engleză), iar bucăţile ce se desprind din ea, prin fragmentare, dau flöe (gheţuri plutitoare plate şi extinse) sau bourguignon (fragmente de tipul ciupercilor, cu forme instabile). Părţile rămase ca nişte ochiuri libere de gheaţă se numesc luminişuri de gheaţă (în Canada) sau polinie (în rusă). Îngrămădirile de flöe dau gheţuri groase de mai mulţi metri, numite hummock-uri (engleză) sau toros-uri (în rusă). Când gheaţa persistă de la un an la altul se zice gheaţă polară.

Gheizer. (island. geysa-a curge sălbatic). Izvor termal, ţâşnitor şi intermitent, situat într-o regiune vulcanică, a cărui apă are înainte de ţâşnire temperatura de peste 100^oC şi care este azvârlită în sus, în coloană de apă fierbinte, până la circa 40 m înălţime (vaporii sunt aruncaţi până la 150 m). Formarea gheizerelor, legată fie de apa juvenilă, fie de apa vadoasă, este datorată vaporizării bruşte a apei supraîncălzite, care, în anumite condiţii subterane, este ţinută un anumit timp în stare de suprafuziune. Apa, care conţine Si, As, Bo, Cl, S etc., rămâne parţial în stare lichidă chiar şi la temperatura de 100^oC, din cauza presiunii care creşte cu adâncimea. La un moment dat, datorită vaporilor care se acumulează în adâncime, apa începe să se ridice şi, la 10 m sub suprafaţa scoarţei (punctul critic), erupe, evacuând aproape toată apa din canalul subteran. După această erupţie gheizerul se calmează, până când se adună din nou apă suficientă în canal şi se acumulează vaporii care produc o nouă erupţie. Gheizerele erup la intervale de timp variate (de la câteva minute la ore şi chiar zile întregi), cu debite diferite (de la câţiva decimetri cubi la sute de metri cubi la fiecare erupţie) şi cu presiune de la câteva atmosfere la zeci de atmosfere. Apa gheizerelor depune cruste vălurite în formă de trepte de gheizerit (v.), alternând uneori cu limonit în cantităţi exploatabile. Se cunosc gheizere în S.U.A., Islanda, Noua Zeelandă, Rusia etc.

Gheizerit. Rocă sedimentară de precipitaţie chimică, constituită din opal, alternând sau nu cu limonit, formată prin depunere din apa gheizerelor. Apare sub formă de cruste (rar sub formă pulverulentă), care, îngrămădite unele peste altele, ca valurile, ajung uneori la mai multe zeci de metri grosime. Are culoare galbenă, albă sau roşcată şi este poros şi uşor. Formează depozite importante în S.U.A. (parcul naţional Yellowstone din Wyoming), în Noua Zeelandă, în peninsula Kamceatka etc. În ţara noastră se cunosc asemenea depozite, alternând cu limonit exploatabil în sudul Munţilor Harghita. Var. Geiserit.

Gherdap. Accident mare de relief întâlnit în albia Dunării la Porţile de Fier. Format din stânci care constituiau în trecut un pericol grav pentru navigaţie, a dispărut în urma construcţiei barajului şi a ecluzelor din această regiune. Este deci un loc îngust, stâncos şi cu praguri pe cursul unei ape mari. Sin. Cataractă.

Gheţar. (lat. glacies-gheaţă). Îngrămădiri mai mari sau mai mici de gheaţă în mişcare, care se întâlnesc sub toate latitudinile, în zonele temperate sau tropicale, în văile superioare ale munţilor înalţi (ex.: peste 2 500 m în Alpi şi peste 4 500 m în Africa-Kilimandjaro şi Kenya), iar spre regiunile polare, chiar la altitudini foarte joase, la nivelul mării. Gheţarii acoperă 15 260 000 km², adică 11% din suprafaţa uscatului globului pământesc, din care 13 500 000 km² (82%) numai în regiunile polare sudice (în Antarctida). Gheţarii se formează datorită îngrămădirii zăpezilor care nu se topesc de la un an la altul (zăpezile permanente), avalanşelor (lavinelor) şi blocurilor de gheaţă care se desprind din gheţarii suspendaţi pe stâncile înalte. Linia la nordul căreia se formează gheţarii este linia zăpezilor eterne (perene, persistente, permanente) sau linia de echilibru glaciar cum se mai numeşte, şi poziţia ei pe suprafaţa Pământului variază cu altitudinea şi cu latitudinea. Gheaţa este în general compactă, mai mult sau mai puţin stratificată, este albăstruie-verzuie, alternând cu strate de gheaţă albă (care conţine bule de aer) şi cu intercalaţii subţiri de praf, depuse în perioada dintre două acumulări de zăpadă. După forma lor şi după condiţiile de acumulare, se deosebesc: gheţari continentali (inlandsis sau calote glaciare), cu aspect de scuturi (calote), care acoperă suprafeţe enorme în Antarctida şi Groenlanda, pe grosimi de 1,5-2 km şi chiar mai mult, şi care, ajungând la marginea oceanului, formează o barieră de gheaţă din care se rup adevăraţi munţi plutitori (aisbergurile) şi gheţari de munte (locali). Gheţarii montani se compun, obişnuit, din două părţi: o zonă de acumulare şi una de ablaţie (topire). Gheţarii montani, la rândul lor, se împart în: gheţari de perete (strate groase de gheaţă lipite de unii pereţi cu pantă mare de deasupra circurilor; sunt frecvenţi în Himalaya; nu se mişcă şi nu provin din firn); gheţari de circ, formaţi în zona de acumulare a zăpezilor, în circuri, căldări glaciare sau zănoage (cum se numesc în ţara noastră aceste depresiuni) (ex.: tipul pirenean sau suspendat, cu limbi scurte, care se topesc imediat la ieşirea din căldare, cu o cuvertură groasă de firn, situat pe spaţiile umbrite ale masivelor unde limita zăpezilor este aproape de creastă, şi tipul turchestan, fără scurgere); gheţari de podiş (de platou), care au forma unor mici saltele de gheaţă (ex.: în Pamir, Alpii Dauphinezi) şi gheţari de vale, cei mai reprezentativi din relieful de înălţime, deosebindu-se: tipul alpin (cu zona de acumulare din firn şi limba care coboară la altitudini variabile, în funcţie de latitudinea locului şi de configuraţia reliefului); tipul compus sau himalayan, care cuprinde gheţari din Pamir, Tian-Şan şi Himalaya (mai dezvoltaţi decât cei din Alpi ajungând la 70-80 km lungime şi mai ramificaţi, ca de ex., Fedcenko-77 km, Înâlcek etc.; firnul este alimentat puternic din avalanşe şi ablaţia, de-a lungul limbii, este foarte rapidă; limita, respectiv frontul de topire, în Himalaya este 3 000-4 000 m); tipul lobat sau Kilimandjaro, în care gheţarul este instalat în craterul şi pe conul vulcanului prezentând limbi radiare; tipul piemontan sau alaskian (curgeri de gheaţă care la baza versanţilor se unesc, ex. Malaspina; gheţar subarctic situat pe versantul unui masiv muntos, ce poate proveni dintr-un fjeld situat în amonte, care în partea medie se desface prin transfluenţe în multe limbi, reticular, iar în partea inferioară, la piciorul muntelui, debordează larg în lobi piemontani); tipul de platou sau scandinav sau norvegian (saltele de gheaţă pe platourile înalte, care spre exterior se scurg prin limbi până pe fundul fiordurilor). Cei mai mari gheţari sunt: Ronului (Alpi) L=9 km, S=21 km²; Grosslockner (Alpi) L=10 km, S=24; Marele Aletsch (Alpi) L=27 km, S=115 km²; Tasman (Noua Zeelandă) L=29 km, S=138 km²; Baltura (Karakorum) L=57 km, S=754 km²; Inâlcek (Tian-Şan) L=60 km, S=255 km²; Fedcenko (Pamir) L=71 km, S=907 km²; Muldrow (Alaska) L=72 km, S=1 900 km²; Vatna Jökull (Islanda) L=96 km, S=8 000 km²; Malaspina (Alaska) L=100 km, S=3 500 km²; Lambert (Antarctida) L=450 km, S=20 000 km². În ceea ce priveşte gheţarii continentali (inlandsis), aceştia acoperă aproximativ următoarele suprafeţe: Insula Uşakov (Marea Kara) 360 km²; Nord-Est Spitzbergen 10 800 km²; Severnaia Zemlea 15 600 km²; Vest Spitzbergen 20 000 km² (tipul spitzberg este o combinaţie de calote cu gheţari de tip alpin ce coboară din munţi); Novaia Zemlea 22 600 km²; Islanda (gheţar islandez cu gheţari mici, diseminaţi şi orientaţi diferit, în insula cu acelaşi nume, interferaţi cu vulcani şi procese vulcanice-gheizere, care uneori se topesc rapid, sau poartă lacuri-cauzate de căldura vulcanică); Groenlanda 1 726 400 km² (de forma unei cupole foarte largi, atingând grosimi de 3 400 m, cu vârfuri stâncoase periferice denumite nunatak-uri, cu orizonturi groase de praf vulcanic-crioconit, cu câmpuri nete-de de gheaţă-icefield, iar spre periferie cu limbi-icestrom; Antarctida (13 500 000 (după alte date 13 980 000) km² ce atinge grosimi maxime de 3 000-4 700 m şi care se varsă spre ocean. În funcţie de evoluţia masei de gheaţă se mai întâlnesc şi următoarele denumiri: gheţar difluent (care se alimentează dintr-un singur firn, dar se desparte în două limbi pe doi versanţi diferiţi); gheţar transfluent (când o parte din gheaţă trece peste o înşeuare către alt gheţar); gheţar mort (care nu mai este alimentat şi nu se mai deplasează); gheţar regenerat (care se reface la baza unor cascade, situate în general deasupra limitei zăpezilor persistente, prin sudarea fragmentelor căzute, cu ajutorul îngheţării apei rezultată din topiri parţiale). Mai există: gheţari plutitori şi gheţari de peşteră (formaţi prin acumularea progresivă a zăpezii venite din exterior, ce se transformă treptat în gheaţă; sunt caracteristici munţilor calcaroşi înalţi din zonele temperate, sau chiar munţilor mijlocii, când gheaţa provine iniţial din timpul glaciarului würm, întreţinându-şi prin microclimat rece autoreglarea). Curgerea gheţarilor pe pante, şi chiar pe suprafeţe foarte slab înclinate, este favorizată de plasticitatea masei de gheaţă, fiind încetinită de frecarea de pat şi pe versanţi. Viteza de curgere a gheţarului este de 25 mm-1,25 m/zi, existând însă gheţari care au viteze şi mai mari (ex.: Fedcendko are 2 m/zi; în vestul Groenlandei 20 m/zi; în Himalaya 3 m/zi; în Alpi 40-100 m/an etc.). În mersul său, masa gheţarului este spintecată de o mulţime de crăpături sau crevase (marginale şi oblice, transversale şi longitudinale), importante în special în locurile în care gheţarul trece peste schimbări bruşte de pantă, şi produce fenomene de eroziune (exharaţie) specifice şi un relief caracteristic (profilul văilor în formă de U; aspectul rotunjit şi şlefuit al rocilor de pe fundul văii, roches moutonnées; scrijelituri în lungul văii datorate morenelor prinse în masa gheţarului etc.). Profilul longitudinal al unei văi glaciare se prezintă în trepte (cu praguri şi intervale adâncite), datorită fenomenului de subsăpare pe care îl exercită masa gheţarului sub profilul de echilibru al văii, în care formează excavaţii caracteristice (marmite glaciare), care după retragerea gheţarului devin lacuri glaciare. Odată cu această subsăpare, fundul văii este şlefuit (detersie), iar din pat şi pereţi sunt smulse uneori bucăţi de rocă (detracţie) care alimentează morenele de fund. Caracteristice pentru morfologia reliefului glaciar sunt depozitele formate de gheţari: depozitele morenice, constituite din materialele transportate de aceştia; kamesurile (v.), drumlinurile (v.), esker-ele (v.), argile cu blocuri (v.), blocurile eratice (v.) etc. Din topirea gheţarilor se alimentează numeroase râuri, cu debit bogat (ex.: Ron, Rin, Pad, Amudaria, Sârdaria etc.).

Ghiol. (turc. ghiol-lac). Lac întâlnit pe ţărmul Mării Negre, în care de obicei apa s-a acumulat prin închiderea unei văi de către perisipuri (ex., Techirghiol) sau prin închiderea unui golf (ex, Siutghiol). Termenul de ghiol este răspândit şi în alte regiuni în care se folosesc limbile turanice. Exemple: Kara-Bogaz-Ghiol (lagună în estul Mării Caspice), Tuzghiol (lac foarte sărat situat pe platoul Anatoliei-Turcia, la 900 m altitudine într-o regiune cu climat de stepă aridă) etc. Ghiolul poate fi şi baltă cu nămol pe fund şi poate fi situat şi în deltă.

Ghips. Var. Gips (v.).

Ghirlandă de insule. Arcuri insulare pe jumătate emerse (Antilele, Estul Asiei etc.).

Ghirlandă de pietre. Fâşii paralele şi ondulate de grohotiş, dispuse pe un versant în lungul curbelor de nivel, de natură periglaciară.

Ghord (ghourd). Grupuri de dune izolate (termen arab).

Gibber plains. V. Reg.

Gibbsit. (de la numele fizicianului american Josiah Willard Giggs, 1839-1903). Sin. Hidrargilit (v.).

Gigantostraceae. (gr. gigas-uriaş, ostrakon-carcasă). Artropode (v.) acvatice merostomate, caracteristice pentru Paleozoic. Ex.: Eurypterus (Silurian-Permian), Pterygotus (Silurian-Devonian) etc.

Gilgaï. Termen australian, indicând muşuroaie înierbate de 0,5-2 m, întâlnite în mlaştinile şi păşunile litorale. Factorii care le asigură apariţia sunt: argilele abundente din aceste soluri, prezenţa sodiului şi magneziului (provenite din apa mării), precum şi păscutul vitelor mari. Sin. Mottureaua (în vestul Franţei), Melonhole, Walow (termeni englezi). A intrat în literatură şi sub formă de gilgaï prin care se înţelege un microrelief mamelonat (movile de 0,2-1 m înălţime) tipic pentru unele vertisoluri. Se formează prin gonflarea unor soluri argiloase supuse variaţiilor sezoniere de umiditate.

Gimnosperme. (gr. gymnos-gol, sperma-sămânţă). Subîncrengătură de plante, din încrengătura Spermatophyta (fanerogame), caracterizate prin faptul că sămânţele rămân neînvelite. Majoritatea sunt plante lemnoase, cu frunze persistente (excepţii sunt Ginko, laricele, chiparosul de baltă etc.); cunoscute din Devonianul superior şi având maximumul de dezvoltare în Triasic şi Jurasic, trăiesc şi astăzi. Clasificarea Gimnospermelor este următoarea: Pteridospermatophyta (fosile); Cordaitales (fosile); Caytonales (fosile); Cycadophyta, cu Bennettitales şi Nilssoniales (fosile) şi cu Cycadales (fosile şi actuale); Coniferales cu Pinaceae şi Taxaceae (fosile şi actuale) şi Gnetales (fosile nesigure şi actuale rari).

Ginkoales. (chin. gin-kyo). Grup de gimnosperme fosile, apărute în Devonian, care au atins apogeul în Jurasic (când aria lor de răspândire era din regiunile boreale până în Australia); erau încă destul de numeroase în Neozoic (în regiunile cu climă caldă), iar astăzi sunt reprezentate printr-o singură specie: Ginko biloba, originară din China de Est. Genuri mai importante ale acestui grup sunt: Ginko (Jurasic-Actual), Ginkophyllum (Carbonifer), Baiera (Mezozoic) etc.

Giobertit. Sin. Magnezit (v.).

Gipfelflur. Termen introdus de A. Penck, semnificând un plan ideal în care se înscriu tangent cele mai înalte creste dintr-un ţinut muntos, în care văile sunt distanţate egal, iar pantele medii sunt aproximativ aceleaşi. Era considerat a reprezenta nivelul superior de denudare sau nivelul de creste.

Gips. (gr. gypsos-numele vechi grecesc al acestui mineral). Sulfat natural hidratat de calciu (CaSO₄ + 2H₂O), format prin precipitare chimică, în prima fază a evaporării, în bazinele marine şi lacustre sărate pe cale de dispariţie. Se mai poate forma prin hidratarea anhidritului în depozitele sedimentare, ca depuneri concreţionare în argile şi marne şi, mai rar, prin procese hidrotermale. Este solubil în apă, dând anumite forme de relief. Încălzit la 120-140^o trece în ipsos. Are întrebuinţări multiple: ca amendament al solului, în agricultură (5 000-10 000 kg/ha); ca adaos la fabricarea cimentului Portland; la fabricarea vopselelor, a smalţurilor şi a acidului sulfuric; la prelucrarea metalurgică a minereurilor de oxizi de nichel; ca fixativ în culori de anilină; la fabricarea ipsosului etc. Varietăţile curate, microgranulare (alabastru), sunt folosite ca piatră ornamentală, în sculptură. Formează zăcăminte mari în: Rusia (Uralul de Vest, Arhanghelsk), Caucazul de Nord, Germania, Franţa, S.U.A., Canada, Anglia, Grecia, Spania, Italia etc. În ţara noastră gipsul se exploatează, din Miocenul sucarpatic şi Eocenul din Transilvania, la Leghia şi Turda (jud. Cluj), apoi la Lăculeţe şi Fieni (jud. Dâmboviţa), Nadeş, Gălean, Ceraşu (jud. Prahova) etc., unde depozite de gips, uneori foarte puternice, intercalate între alte formaţiuni, definesc anumite unităţi stratigrafice. Aşa sunt: gipsurile inferioare, primul termen al Miocenului din zona neogenă a Carpaţilor Orientali, din sinclinalele de Slănic şi de Drajna şi din Depresiunea Getică (masive de sare, Stratele de Cornu, Stratele de Leurza), şi gipsurile superioare, din Helveţianul şi Tortonianul (Badenianul) aceleiaşi regiuni (gipsurile din orizontul şisturilor cu radiolari). Sin. Ghips.