Dic?ionar de Geografie

Platformă continentală. Prelungire a continentelor sub nivelul mării până la adâncimea de 200 m, care începe de la linia ţărmului corespunzătoare celei mai joase maree şi se termină acolo unde începe taluzul continental. În jurul Antarctidei platforma continentală coboară până la adâncimea mai mare (500 m), ca urmare a greutăţii masei de gheaţă care apasă asupra acestui continent, obligându-l să rămână mai scufundat în Sima. Platformele continentale sunt cu mult mai extinse în faţa câmpiilor din dreptul ţărmurilor joase, decât în dreptul ţărmurilor înalte, unde lipsesc complet, sau apar sub forma unor trepte înguste desfăşurate în lungul ţărmurilor. După modul de formare se deosebesc: platforme continentale ca urmare a ridicării nivelului mării în Cuaternar (eustatism climatic pozitiv, rezultat de pe urma topirii gheţarilor continentali, de calotă); platforme continentale care au rezultat de pe urma mişcărilor epirogenetice negative; platforme continentale de acumulare (de dimensiuni mai reduse ca precedentele, situate în faţa ţărmurilor cu delte); platforme continentale rezultate de pe urma unei îndelungate abraziuni marine. Cele mai extinse platforme continentale se găsesc sub mările epicontinentale din jurul Oceanului Arctic, de sub Marea Nordului, în lungul ţărmului de est a Americii de Nord şi ţărmului de sud-est al Americii de Sud, în sud-estul Asiei, în nordul Australiei etc. Deci, prin platformă continentală se înţelege fund de mare sau oceanic, cu pantă lină (0^o07'), care se extinde de la 20 m la circa minus 200 m, unde începe un abrupt (panta continentală cu o înclinare de 3-6^o). Din punct de vedere structural, platforma continentală reprezintă continuarea continentelor sub nivelul oceanului. Suprafaţa platformelor continentale are adesea un relief de tip subaerian cufundat sub ape, cu văi submerse, bancuri, insule, forme glaciare etc. Sedimentele depuse deasupra sunt mai ales de tip terigen (pietriş, nisip, mâluri), dar şi sedimente organice. Uneori, sunt asociate platforma şi panta (taluzul) continentală sub denumirea de margine continentală, pornind de la ideea unei continuităţi genetice până la flexura continentală, sau bazându-se pe faptul că cele două sunt tăiate deopotrivă de canioane submarine. Când platforma continentală este foarte prelungă, adâncimea ei poate să merge până la 400 sau 550 m sub nivelul mării. Lărgimea platformei continentală este până la 1 500 km, media fiind de 78 km, iar adâncimea 133 m. Ocupă 10,9% din suprafaţa globului. Pe platforma continentală există şi mările epicontinentale (ex.: Marea Nordului). Sin. Platou continental, Platformă litorală, Şelf (engl.), Câmpie litorală, Prispă continentală.

Platformă de abraziune. Suprafaţă plană înclinată spre larg, modelată prin acţiunea de abraziune a valurilor în lungul ţărmurilor marine sau lacustre. Ea este situată sub nivelul apei şi se extinde treptat în dauna uscatului prin reculul continuu al falezei. Platforma de abraziune se suprapune unei părţi a platformei continentale şi anume aceea modelată prin abraziune. Sin. Suprafaţă de abraziune.

Platformă de eroziune (denudare). Termen, folosit mai des în trecut, pentru a indica o suprafaţă de eroziune respectiv o peneplenă sau resturi de peneplene înălţate la diferite altitudini. Pentru a nu se confunda cu noţiunea geologică de platformă, nu se mai foloseşte. Sin. Suprafaţă de eroziune (v.).

Platformă de foraj marin. Construcţie fixă sau mobilă, plasată deasupra nivelului marin, special amenajată pentru a se putea monta pe ea instalaţii de foraj în terenurile de sub apă. Asemenea platforme are şi România în Marea Neagră.

Platformă hidrometrică. Instalaţie cu caracter staţionar organizată pentru măsurarea unor elemente ale bilanţului apei (evaporare, cantităţi de zăpadă etc.) în diferite condiţii fizico-geografice.

Platformă meteorologică. Suprafaţă de teren plată, având adesea forma unui pătrat cu laturile de 26 m, orientate E-V şi N-S. Instrumentele şi aparatele meteorologice sunt instalate pe suprafaţa ei astfel încât înălţimea lor să fie din ce în ce mai mică de la nord la sud, pentru a se evita umbrirea celor mai scunde, de către cele mai înalte.

Platformă structurală. Suprafaţă de relief orizontală sau slab înclinată care corespunde planului unui strat de roci tari, dure, dezgolit, de sub altele mai noi, prin acţiunea agenţilor externi (prin denudare). Eroziunea îndelungată a făcut ca văile să se adâncească şi să se lărgească mult, fragmentând suprafaţa iniţială în compartimente izolate care, având acelaşi nivel, permit o reconstituire a platformei structurale de la care s-a pornit. În ţara noastră se întâlnesc platforme structurale tipice în Podişul Moldovei: Platforma Sângeap (+400 m), la sud de Hârlău; Platforma Tansa, Platforma Ipate etc.

Platină. (sp. plata-argint din cauza asemănării sale cu argintul). Element chimic (Pt), descoperit în 1735 în nisipurile aurifere din Columbia, dar cunoscut din timpuri foarte vechi (era extras împreună cu aurul aluvionar, dar după spălarea acestuia era aruncat pe halde ca nefolositor). Platina a fost semnalată prima dată în 1748 de spaniolul Don Antonio de Ulloa (1716-1795), care o găseşte, împreună cu aurul, în bijuteriile civilizaţiilor precolumbiene din America de Sud. Este un metal rar (5•10^-8% în scoarţa terestră) care, împreună cu metalele platinice (osmiu, iridiu, paladiu, rodiu şi ruteniu), se găseşte în nisipuri aluvionare, în sfărâmături de roci ultrabazice vechi (peridotite, piroxenite, dunite) sau alături de cupru, aur, nichel, crom şi fier în minereurile acestora, aproape exclusiv în stare nativă (v. şi Sperylit). Platina este unul dintre metalele cele mai grele, având culoarea albă-cenuşie cu luciu caracteristic. Platina se extrage din nisipurile platinifere prin spălare cu apă (pentru îndepărtarea nisipului, argilei etc.), după care minereul obţinut, care conţine 70-90% Pt, se tratează cu apă regală care dizolvă platina, aurul şi cea mai mare parte dintre metalele platinice. Din soluţie, printr-o serie de procedee metalurgico-chimice, este extrasă, la început sub formă de burete de platină, ulterior ca platină pură (99,99%). Se întrebuinţează ca metal foarte preţios, în confecţionarea de bijuterii (10% din producţia mondială), în industria chimică, pentru aparatură de laborator, în tehnica dentară etc. Zăcăminte mari de platină se cunosc: în Rusia (Ural, Siberia, peninsula Kola), Africa de Sud, Canada şi Columbia. Ca subprodus, platina se mai extrage din aluviunile aurifere şi din mineralele din Etiopia, Sierra Leone, R.D. Congo (Shaba), Australia (New South Wales, Victoria), Tasmania, Brazilia (Minas Gerais), iar în cantităţi mai mici s-a găsit în India, Sumatera, Noua Zeelandă, Filipine, Japonia, Noua Guinee etc. În ţara noastră a fost găsită rar, în aluviunile aurifere de la Pianu de Sus (jud. Alba).

Platou. (fr.). Podiş (v.) nefragmentat care are o suprafaţă plană sau uşor vălurită, dar cu densitate de fragmentare mai mică, foarte redusă, înaltă de peste 200-300 m, şi este constituit din strate mai mult sau mai puţin orizontale, ori din roci omogene (calcare, bazalte) şi este limitat de versanţi abrupţi. Platoul poate forma o unitate mai mică în cadrul unui masiv muntos (ex.: platoul Bucegilor) sau poate constitui o subunitate a unui podiş mai mare (ex.: platoul Causses din sudul Masivului Central Francez). Sin. Pod (impropriu), Podiş.

Platou carstic. Platou format pe suprafeţe calcaroase, cu fenomene carstice. Absorbirea apei în interior face ca suprafeţele netede de platou să persiste (să se conserve) timp îndelungat.

Platou continental. V. Platformă continentală.

Platou de bazalt. Regiune de platformă, relativ înaltă şi cu relief, în general, plan, formată din curgeri de lave bazaltice, întinse pe suprafeţe mari şi pe grosimi care ating până la 2 000 m. Lavele, de origine hipogenă (din pătura bazaltică, intermediară, de sub fundamentul sialic), depuse în curgeri (pânze) succesive de 20-30 m înălţime fiecare, au creat un relief caracteristic de trepte grandioase, din care cauză complexul rocilor respective este cunoscut sub numele de trappe. Regiunile cele mai cunoscute cu asemenea bazalturi sunt: regiunea siberiană dintre fluviile Enisei şi Obi, podişul Deccan (din India peninsulară) etc.

Platou interfluvial. Interfluviu plat şi foarte larg, format de obicei din roci care frânează acţiunea de fragmentare (ex.: unele interfluvii din Piemontul Getic format din pietrişuri de Cândeşti).

Platou submarin. Relief constituit din lave bazaltice, situat de obicei în jurul insulelor vulcanice din largul oceanelor. Se ridică cu câteva mii de metri deasupra marilor câmpii abisale şi este delimitat de versanţi cu pante mari. Ex.: Platoul Telegrafelor, din nordul Oceanului Atlantic; Platoul Rio Grande, din estul Americii de Sud; Platoul Noii Zeelande, din sudul insulelor cu acelaşi nume; Platoul Crozet, din sudul Oceanului Indian etc.

Platou vulcanic. Platou situat la marginea conurilor unor vulcani, formând suprafeţe netede constituite din piroclastite şi mai puţin din curgeri de lave (ex: în vestul Munţilor Gurghiu-Harghita).

Plaur. Formaţiune vegetală acvatică, formată în zonele permanent inundate, cu ape limpezi şi adânci, constituită dintr-o împletitură deasă de rizomi de stuf, în golurile căreia se găsesc o serie de elemente organice (în descompunere) şi minerale (material aluvionar, mâl, praf), toate într-un proces continuu de solidificare. În această formaţiune predomină specia de Phragmites commnunis var. flavescens, alături de care se găsesc adeseori: Cicuta virosa, Glyceria aquatica, Thypha latifolia, Carex riparia etc. În funcţie de poziţia plaurului faţă de nivelul apei, se deosebesc: plaur plutitor, plaur "lăsat", dar nefixat, şi plaur fixat, colmatat sau nu în nămolul organic de pe fundul apei. Plaurul, gros de 0,8-2 m şi cu tulpinile aeriene atingând uneori până la 7 m înălţime, produce până la 18 t/ha stuf de cea mai bună calitate, pentru industria hârtiei, celulozei şi semicelulozei. În România, în Delta Dunării se găsesc zeci de mii de hectare de plaur, în cea mai mare parte fixat, care constituie rezerva principală de materie primă fibroasă pentru industria de prelucrare a stufului (la Chiscani-Brăila). Se mai întâlnesc formaţiuni de plaur şi în alte regiuni ale ţării, în unele bălţi, lacuri etc. (ex.: pe apa Colentinei, în jurul capitalei, etc.). Sin. Plavie.

Playa. (Termen introdus de J.C. Russel în 1896, de la numele localităţii Las Playas din New Mexico-S.U.A.). Partea cea mai joasă a cuvetelor (indicând o câmpie de împrăştiere) situate în regiuni cu climat arid şi semiarid, care este acoperită cu sedimente argiloase fine de origine proluvială depuse în lacuri sărate cu caracter temporar. Deci playa se găseşte aval de un glacis aluvial funcţional (numit uneori bajada sau bahada) şi are pe centru o depresiune închisă denumită shebkha sau salina (uneori se confundă playa cu bahada, cu shebkha etc.). Lacurile de tip "playa" sunt puţin adânci, înregistrează variaţii mari în ceea ce priveşte suprafaţa lor şi dispar adesea cu totul pe mai mulţi ani. În regiunea munţilor Atlas din Algeria şi Tunis se numesc şot-uri (chott); în Sahara, sebka (shebkha); în Iran, kevir (kair); în Asia Centrală, schala.

Pleistocen. (gr. pleistos-foarte numeros, kainos-nou). V. sub Cuaternar.

Pleistoseiste. Areale limitate de izoseiste de intensitate maximală.

Pleniglaciar. V. Tardiglaciar.

Plesiosaurus. (gr. plesios-apropiat, sauros-şopârlă). Reptilă uriaşă (3-5 m lungime), adaptată la viaţa acvatică, nu departe de ţărm, pe care se târa ca focile actuale, înghiţând, ca şi acestea, pietre, pentru triturarea hranei. Plesiosaurus a trăit din Liasic până în Cretacic.

Pleurodictyum. (gr. pleura-coastă, diktyon-plasă). Coralier tabulat colonial, caracteristic Devonianului din Europa şi din America (Pleurodictyum problematicum, singura specie cunoscută), găsit numai sub formă de mulaje.

Pleurotomaria. Gasteropod marin, cunoscut din Silurian, cu numeroase specii în Mezozoic şi mai puţine în Neozoic, este cunoscut astăzi prin patru specii. Specia Pleurotomaria babeauana se găseşte frecvent în formaţiunile jurasice de la Hârşova (jud. Constanţa), unde apare sub formă de mulaje interne.

Plicaţie. V. Involuţie.

Pliensbachian. Subetaj al Liasicului, caracterizat prin amoniţii Amaltheus margaritatus, Prodoctylioceras davoei, Uptonia jamesoni etc., şi reprezentat, în platforma prealpină, prin argile şi marne de culoare închisă şi subordonat calcare, iar în domeniul alpin, prin calcare noduloase (cu brahiopode) şi marne pătate (cu cefalopode). În ţara noastră este foarte dezvoltat în Dobrogea (la Poşta), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului, Munţii Codru-Moma), în Banat (în zona Reşiţa, la Munteana, în zona Cozla-Cameniţa, în împrejurimile Mehadiei), în jud. Braşov (la Codlea şi Cristian).

Plintic. Material întărit de culoare roşie, format dintr-un amestec de argilă, cuarţ, fier etc. Cu timpul se poate durifica, trecând într-o cuirasă feruginoasă.

Pliocen. (gr. pleion-mai mult, kainos-nou). A doua epocă a Neogenului, a cărei limită inferioară este marcată prin: extinderea ariei continentale în Europa, dezvoltarea de depozite fluviatile şi lacustre peste Miocen şi o intensificare a activităţii vulcanice (ex.: în Masivul Central Francez, în lanţul Călimani-Harghita etc.), iar limita superioară este caracterizată prin: ridicarea postumă a lanţurilor muntoase alpino-carpatice, începerea unei sedimentări mai grosolane şi apariţia glaciaţiilor. Se subdivide în: Meoţian (v.), Ponţian (v.), Dacian (v.) şi Levantin (v.) (vezi şi Pannonian). Pliocenul, reprezentat în partea de vest a Europei prin depozite marine, iar în partea de est prin depozite lacustre (în principal nisipuri şi pietrişuri, mai rar calcare), este caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, prin: unele lamelibranhiate (Congeria novorossica, C. rhomboidea, Prosodacna euphrosinae, P. haueri, Stylodacna heberti, Didacna subcarinata, Unio rumanus, U. procumbens, U. sculptus, U. subatavus, Paradacna berti, P. abichi etc.), gasteropode (Valenciennius annulatus, Viviparus rumanus, V. dezmanianus, V. bifarcinatus, Melanopsis sandbergeri etc.) şi mamifere (Mastodon longirostris, M. arvenensis, M. borsoni, Dinotherium, Aceratherium, Rhinoceros megarhinus, Hipparion gracile, H. crassum, Ursus arvenensis, U. boeckhi etc.). Flora Pliocenului a fost o floră de climă relativ caldă şi este reprezentată prin numeroase specii existente şi astăzi (Salix, Fagus etc.). În România se cunosc depozite pliocene în Platforma Moldovenească, în sud-vestul Dobrogei, în Câmpia Română, în Depresiunea Getică, în Depresiunea Transilvaniei, în Depresiunea Panonică etc. În unele regiuni formaţiunile pliocene conţin importante zăcăminte de ţiţei şi de cărbuni. V. Terţiar.

Pliopithecus. Maimuţă antropomorfă, cu caractere apropiate de ale gibonului actual, cunoscută în Miocenul Europei.

Plită. V. Platformă.

Ploştină. Teren umed şi mocirlos.

Ploaie. (lat. pluvia-ploaie). Precipitaţie lichidă care se formează în urma condesnării vaporilor de apă din atmosferă şi cade sub formă de picături pe suprafaţa Pământului, sau din topirea fulgilor de zăpadă care în căderea lor trec prin strate de aer mai cald. Picăturile de apă pot avea un diametru cuprins între 0,3 şi 7,2 mm, cele cu diametru mai mic de 0,3 mm necăzând pe Pământ, fiind menţinute în atmosferă de curenţii ascendenţi care există în interiorul masei norului. Picăturile de apă mai mari căzând cu o viteză sporită se pulverizează în aer şi de aceea nu pot depăşi diametrul de 7,2 mm. Formarea ploii se datoreşte răcirii masei de aer, care în cele mai multe cazuri are loc prin detentă adiabatică. După geneză, ploile se împart în: burniţă, ploaie formată din picături mici de apă, cu diametrul mai mic de 0,5 mm, care cad încet din norii Stratus (Nimbostratus), Stratocumulus şi, în unele cazuri, chiar din ceaţă (v.); ploaie de convecţie, formată în timpul verii de curenţii convectivi ascendenţi, din care cauză are, în majoritatea cazurilor, caracter de aversă (ex.: ploile ecuatoriale, care cad deasupra uscatului în primele ore de după-amiază şi pe oceane, în cursul nopţii); ploaie frontală, care se produce la zona de contact dintre masele de aer rece şi cald (ploile din faţa frontului rece sunt de scurtă durată, dar au caracter mai violent decât ploile de front cald, care sunt mai liniştite dar de lungă durată); ploaie orografică (de relief), care cade din norii formaţi prin ascensiunea forţată a aerului saturat, pe versant, în mişcarea lui advectivă. Precipitaţiile frontale, ca şi cele de convecţie, se intensifică la trecerea aerului peste formele de relief muntoase. Se numeşte perioadă ploioasă, perioada de timp în care cantitatea medie de precipitaţii sub formă de ploaie este superioară valorii normale. În funcţie de excesul mediu de ploaie căzut peste valoarea normală, perioada respectivă poate fi: puţin ploioasă (excesul maxim 20%), ploioasă (excesul atinge 30%), foarte ploioasă (excesul atinge 50%) şi excesiv de ploioasă (când excesul depăşeşte 50%). După intensitatea căderii se deosebesc: ploaie continuă (cu durată mare, intensitate moderată şi areal foarte întins); ploaie sub formă de aversă (cu început şi sfârşit brusc, durată redusă, intensitate mare şi areale mici, având cel mai adesea aspectul unor fâşii înguste) şi ploi torenţiale (cu durată mare şi intensitate apreciabilă). După suprafaţa pe care cad se disting: ploaie locală şi ploaie generalizată. După temperatura apei căzute: ploaie cu picături nesuprarăcite (cu temperaturi pozitive) şi ploaie cu picături suprarăcite (cu temperaturi negative), care îngheaţă la contactul cu solul sau cu obiectele de pe acesta, dând naştere poleiului sau chiciurei granulare. După substanţele cu care se asociază uneori se pot deosebi: ploaie de noroi (asociată cu particule de praf sau nisip ridicate de pe sol şi transportate adesea până la distanţe considerabile), ploaie de sulf (asociată cu pulberi terestre sau cu polen de culoare galbenă) şi ploaie de sânge (asociată cu pulberi terestre sau cu polen de culoare roşie).

Ploaie de pulberi. Impurităţi de dimensiuni mai mari, apărute incidental în atmosferă în urma erupţiilor vulcanice sau al transportului de pulberi ridicate şi antrenate de vânt de pe suprafaţa stepelor. Aceste pulberi nu provoacă condensarea vaporilor de apă din aerul atmosferic, chiar dacă acesta este suprasaturat cu vapori. Când pulberile sunt de natură feruginoasă sau sunt alcătuite din polenul sau sporii roşietici ai unor plante, colorează picăturile de apă, iar fenomenul se numeşte ploaie de sânge (v. Ploaie).

Plonj. Afundarea (înclinarea) unei cute din scoarţa terestră într-o anumită direcţie. Plonjul este indicat prin unghiul de plonj (unghiul axei cutei faţă de orizontală, măsurat în plan vertical) şi prin sensul plonjului (punctul cardinal spre care se afundă axa cutei). Pe hartă, cutele cu plonj (marcate, de obicei, printr-o săgeată în sensul plonjului) se recunosc după modul lor de aflorare: formaţiunile converg, având o alură în zig-zag, spre deosebire de cutele fără plonj, la care formaţiunile sunt paralele. Plonjul prezintă importanţă în cazul lentilelor de şisturi cristaline deformate mecanic, când poate fi determinat de direcţia clivajului sau a şistuozităţii.

Plopiş. Grup sau pădure de plop (Plopulus sp.).

Plot. Suprafaţa plană de separaţie dintre două formaţiuni geologice sau dintre un corp de substanţă minerală utilă (filon, strat) şi rocile înconjurătoare din acoperiş sau din culcuş. În cazul faliei se poate numi plot planul de falie (termen minier).

Plumb. (lat. plumbum). Element chimic (Pb) fiind cunoscut ca metal de peste 5 000 de ani, fiind folosit, în special de către egipteni, pentru confecţionarea de statuete, podoabe, oglinzi, vase de flori, sarcofage etc. Romanii foloseau plumbul la fabricarea conductelor pentru apa potabilă. Plumbul se găseşte rar în stare nativă în natură, fiind întâlnit în general în minereuri ca: galena (v.), ceruzitul (v.), anglezitul (v.) etc., aproape întotdeauna în parageneză caracteristică cu zincul sub formă de blendă (v.), wurtzit (v.), smithsonit (v.) etc., precum şi în minereurile complexe de metale neferoase. Este un metal de culoare cenuşie caracteristică (cenuşiu de plum). Produce intoxicaţii cunoscute sub numele de saturnism. Are diferite întrebuinţări. Formează o serie de aliaje. Zăcăminte importante de minereuri de plumb şi zinc se găsesc în: Rusia, Bulgaria (în munţii Rodope), Polonia (în regiunea Cracovia=Krakow şi în Silezia), în Yugoslavia, Australia (mina Broken Hill, cea mai mare din lume), Canada (Sullivan, Normetal etc.), Mexic (Santa Eulalia, Fresnillo, Sierra Mojoda etc.), S.U.A. (statul Missouri), Peru (Santa Luiza) etc. În România, minereuri de plumb, împreună cu minereuri de zinc, se cunosc în regiunea eruptivă din Maramureş (în munţii Oaş-Gutâi), în munţii Poiana Ruscă, în structurile vulcanice din Munţii Apuseni, la Ruşchiţa şi Dognecea (jud. Caraş-Severin).

Pluton. (de la numele zeului infernului, Pluton-cel bogat). Grup de roci magmatice intrusive, în general de mari dimensiuni, care se găseşte intercalată paralel cu stratificaţia rocilor sedimentare (pluton concordant) sau străbate cuvertura sedimentară de-a lungul unor plane de falie sau are forme neregulate (pluton discordant). Din prima grupă fac parte: sillurile (v.), lacolitele (v.), facolitele (v.), lopolitele (v.), iar din a doua: batolitele (v.), stock-urile (v.) şi dyke-urile (v.). În jurul plutonilor se formează, în rocile sedimentare străbătute, o aureolă de contact (v.), care lipseşte dacă plutonii sunt mai vechi decât rocile sedimentare respective.

Plutonism. (de la Pluton). 1. Totalitatea fenomenelor şi a proceselor geologice legate de activitatea topiturilor magmatice din adâncimea scoarţei (formarea şi mişcarea magmei în scoarţă; consolidarea şi diferenţierea magmatică; pătrunderea magmei în rocile înconjurătoare preexistente şi modificările care au loc în acestea la contactul cu magma etc.). Se deosebesc: plutonism de geosinclinal, care se manifestă cu caractere distincte pentru fiecare fază din dezvoltarea geosinclinalului (ex.: iniţial, lipseşte, apărând numai unele curgeri efuzive bazice; în faza de paroxism a cutărilor sunt puse în loc granitele sinorogenice, sintectonice sau sinstructogenice) (ex.: granitele din Autohtonul Danubian, din Carpaţii Meridionali) şi plutonism de platformă (final), care se manifestă prin punerea în loc de granite nelegate de fazele cutărilor (ex.: granitul de Rapakiwi din fundamentul Platformei Ruse, întâlnit şi în ţara noastră în forajul de la Todireni). 2. Teorie geologică elaborată de chimistul şi geologul scoţian James Hutton (1726-1797) şi prezentată societăţii regale din Edinburg în 1875, în care, spre deosebire de teoria neptunistă (v. Neptunism), deosebeşte rocile sedimentare din mediul marin de rocile magmatice, formate prin răcirea şi consolidarea topiturilor magmatice în scoarţă dar, exagerând rolul fenomenelor magmatice, consideră că formarea tuturor rocilor se datoreşte numai acestor topituri. Teoria a fost publicată în 1795 în lucrarea "Theory o the Earth" (Teoria Pământului).

Plutonite. Roci magmatice consolidate în adâncimea scoarţei terestre. Sin. Roci abisale, Roci plutonice. V. şi sub Rocă.