Dic?ionar de Geografie

Sastrugi. V. Zăpadă.

Saturare. Cantitate maximă de apă, gaze sau ţiţei pe care o absoarbe o rocă poroasă. Cantitatea maximă de gaze sau soluţii pe care o poate conţine un volum de apă sau de aer la o temperatură şi presiune dată (în vapori, în CO₂, în CO₃Ca etc.). Saturare carstică este atunci când golurile carstice sunt umplute până aproape de suprafaţa topografică, dar circulaţia este intensă.

Saurischia. (gr. sauros-şopârlă). Ordin de reptile dinosauriene (v.) mezozoice. Au apărut în Triasic şi au trăit până la finele Cretacicului. Erau carnivore (subordinul Theropode) şi erbivore (subordinul Sauropode). Cele carnivore, în general bipede, aveau dimensiuni până la 15 m înălţime. Ex.: Compsognatus (Jurasic), de mărimea unei pisici; Tyrannosaurus (Cretacic superior), până la 14 m înălţime; Megalosaurus (Jurasic-Cretacic). Cele erbivore erau, în general patrupede, cu dimensiuni uriaşe şi duceau o viaţă amfibie. Ex.: Diplodocus (Jurasic superior); Brontosaurus (Jurasic); Titanosaurus (Jurasicul mediu-Cretacicul superior); Brachiosaurus (Jurasic) etc., care au atins până la 25 m lungime şi 25 t greutate. Sin. Sauripelvieni.

Sauropterigia. (gr. sauros-reptilă, pteryx-aripioară). Ordin de reptile mari, carnivore, înotătoare şi mergătoare, care au populat toate mările Mezozoicului şi ţărmurile acestora. Au apărut în Triasic, cu forme numai terestre (ex.: Nothosaurus, cu aspect de şopârlă, întâlnit în partea centrală a Europei; Lariosaurus; etc.), continuându-se în Jurasic şi Cretacic, când au avut mare răspândire, cu specii acvatice (ex.: Plesiosaurus din Jurasic cu circa 33 vertebre la gât, mâncător de pietre; Elasmosaurus, din Cretacic, cu 76 de vertebre şi cu o înălţime de 15 m, ale cărui resturi au fost găsite în Noua Zeelandă, în Anglia şi în America etc.).

Saussurit. (de la numnele naturalistului şi fizicianului elveţian, Horace Benedict de Saussure, 1740-1799). Amestec natural de zoizit (v.), epidot (v.), albit (v.), actinot (v.), granat (v.), care se formează prin transformarea unor minerale din rocile magmatice bazice (în special gabrouri) sub acţiunea fenomenelor de autometamorfism sau de metamorfism dinamic. În această transformare, care se numeşte saussuritizare, feldspaţii (labradorul, bitownitul şi anortitul) devin o masă compactă, dialagul se transformă în clorit, olivina în serpentin etc., iar amestecul primeşte o culoare verzuie.

Sausuritizare. V. sub Saussurit.

Savană. (sp. sabana). Formaţiune vegetală din zona tropicală, constituită din ierburi înalte sezoniere, în care predomină gramineele, şi alături de care cresc arbori şi arbuşti izolaţi sau grupaţi în mici boschete, capabili să reziste la perioadele secetoase de 3-8 luni. În raport cu cantitatea de precipitaţii căzute şi cu natura rocii, savana se înfăţişează sub diferite aspecte: sub 300 mm precipitaţii nu se pot dezvolta decât gramineele; între 300-400 mm precipitaţii se dezvoltă savana cu arbuşti, iar peste 400 mm precipitaţii începe să se dezvolte savana cu arbori, dar ierburile rămân totuşi componenta mai viguroasă în peisaj. În cazul în care se realizează un mozaic de suprafeţe acoperite cu graminee şi de suprafeţe acoperite cu arborete mai mari sau mai mici, diferite însă din punct de vedere staţional, se vorbeşte de o "savană parc" (Parkland-shaft) constituită din mai multe comunităţi de plante, ecologic diferite. În regiunile situate la limita cu deşertul savana trece în final la formaţiuni exclusiv de graminee, iar tufărişul spinos trece într-un semideşert cu arbuşti. Trecerea de la "pădurile luminoase", cu strat de graminee dezvoltat (păduri de savană) la savanele propriu-zise se face treptat; în cazul primelor este dominant încă stratul arborilor, pe când în savane domină stratul gramineelor. Savana naturală (climatică) nu se dezvoltă pe sol pietros căci acesta nu este propice pentru dezvoltarea gramineelor; pe astfel de soluri se dezvoltă totdeauna plante lemnoase care variază ca înălţime şi mărime în raport direct cu cantitatea de precipitaţii. După condiţiile climatice şi edafice locale, se deosebesc: savane ierboase (ex.: savanele din America de Sud, care se numesc local "campos" sau "campos limpos" în Brazilia şi "chapadoes" în Podişul Mato Grosso; savanele din jurul deşerturilor aficane) şi savane cu arbori (ex.: "campo cerrado" din Podişul Braziliei, "llanos" din bazinul fluviului Orinoco şi Podişul Guyanelor, "scrubul" din Australia, India etc.). În Africa se deosebesc: savana cu baobabi (Adansonia digitata), savana cu acacii şi savana cu Borrasus (singurul palmier care a rezistat condiţiilor ecologice de xerofilism accentuat din Africa de Vest). În Africa, prin tăierea marginii nordice a pădurii ecuatoriale, s-au extins suprafeţele ocupate de savane creându-se savane antropogene care au contribuit la extinderea climatului subarid şi arid, cu deosebire în zona Sahelului (v.). Condiţiile climatice din savanele cu ierburi nu sunt potrivite pentru agricultură, dar vegetaţia spontană permite creşterea vitelor.

Savică, faza. Fază de cutare (v.) care a avut loc la sfârşitul Oligocenului şi a fost urmată de transgresiunea Acvitanianului.

Saxonian. (de la numele vechi al unui stat german din nordul Germaniei; lat. Saxonia, germ. Sachsen, sued. Sasci). Permianul mediu de facies continental (Ober-Rothliegendes) din Europa de Vest căruia îi corespunde, în faciesul marin, Kungurianul din Platforma Rusă. Este reprezentat prin depozite detritice roşii (Gresia de Gröden), de cele mai multe ori discordante peste formaţiunile Permianului inferior (Unter-Rothliegendes), asociate cu porfire cuarţifere puse în loc de vulcanismul care a avut loc în timpul fazei de cutare saalice. În depozitele saxoniene, care în unele locuri conţin cărbuni, se găsesc resturi de peţti, stegocefali, reptile, insecte, crustacee, lamelibranhiate etc., şi urme de gimnosperme. În ţara noastră, Saxonianul este dezvoltat în Munţii Apuseni (în Pânza de Codru), în zona Reşiţa-Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), formaţiuni similare întâlnindu-se şi în Platforma Moesică, la nord (în Câmpia Română) şi la sud de Dunăre (în Platforma Prebalcanică).

Săcărâmbit. Sin. Nagyagit (v.).

Săgeată litorală. Formă de acumulare marină îngustă şi foarte alungită, dispusă mai mult sau mai puţin paralel cu linia generală a ţărmului de care este fixată cu unul dintre capete. Este constituită din sedimentele aduse de apele curgătoare de pe continent sau din materialele rezultate din abraziunea continuă a unei faleze, materiale transportate şi depuse în ambele cazuri de curenţii litorali în spatele unui promontoriu, al unei insule, în faţa unei delte, la intrarea unui golf sau al unui estuar. În cazul în care capătul liber al săgeţii litorale este arcuit spre uscat poartă numele de săgeată litorală recurbată. Prin unirea săgeţilor litorale dezvoltate de o parte şi de alta a unui golf se formează un cordon litoral (v.), care transformă golful în lagună, cunoscut în ţara noastră sub numele de perisip sau grind (ex.: grindurile Chituc şi Perişoru închid complexul lagunar Razim). Pe ţărmul de est al S.U.A., de la Golful Maine şi până la Peninsula Florida (inclusiv), se întâlnesc, pe distanţe de zeci de kilometri, săgeţi litorale cu vârful încovoiat spre interior. Săgeţile care se formează în spatele insulelor, în sectoarele adăpostite de acţiunea directă a valurilor, ca urmare a difracţiei acestora, se numesc cozi de cometă. În spatele unei insule care a fost ulterior erodată, lăsând în locul ei o mică platformă de abraziune, se depun materialele erodate formând săgeţile martori (în situaţiile în care marea este puţin adâncă). Există şi săgeţi litorale nelegate de ţărm, reprezentând creste emerse ale plajei submerse. Săgeata litorală ce leagă ţărmul de o insulă se numeşte tombolo sau săgeţi-istmuri şi sunt construite de refracţia şi difracţia hulei faţă de insulă, pe aliniamentul de întâlnire al suitelor de unde. Dacă insula a fost erodată, rămânând în loc o mică platformă de abraziune de care se leagă săgeata, este săgeată litorală relictă. Punctul de întâlnire al unui traseu vechi cu cel nou este numit punct mort sau fulcrum şi migrează o dată cu evoluţia săgeţii. Cele mai dezvoltate forme de săgeţi litorale se întâlnesc în lungul ţărmurilor joase cu pantă mică a zonei litorale de circa 5‰, în prezenţa curenţilor litorali care transportă cantităţi însemnate de sedimente. Sin. Lido.

Sălişte. V. Silişte.

Săpare. Eroziune cu caracter de subminare, executată de apă (valuri, curs de apă) la baza unui versant abrupt, formând sau nu o firidă sau o surplombă, şi pregătind o alunecare sau o surpare.

Sărătură. Sol intrazonal în a cărui geneză un rol important îl au acumulările de săruri solubile de sodiu, calciu şi magneziu. Sărăturile sunt răspândite în regiunile deşertice, semideşertice şi de stepă unde ocupă suprafeţe discontinue de dimensiuni variabile, localizate în părţile mai joase ale depresiunilor şi cuvetelor lacustre. În perioadele uscate ale anului, sărăturile sunt scoase în evidenţă prin eflorescenţe saline, în regiunile deşertice prin cruste de săruri. Pe timp umed, ele capătă aspect mocirlos. Tipurile principale de săruri sunt: solonceacul (v.), soloneţul (v.) şi solodiul (v.), cunoscute în pedologie sub numele generic de soluri halomorfe. În ţara noastră sărăturile sunt răspândite în zonele de stepă şi de silvostepă, localizându-se frecvent pe văi, în lunci şi pe terasele joase cu apa freatică puţin adâncă.

Săritoare. Ruptură de pantă (denivelare) pe firul unei văi, prin care poate să curgă sau nu o apă. În primul caz săritoarea este sinonimă cu cascada (v.). În general prin săritoare se înţelege o cascadă ceva mai mică.

Săritura faliei. Deplasarea relativă a celor două compartimente (cel din acoperiş şi cel din culcuş) în lungul unui plan de falie (v.).

Sâmbure diapir. V. sub Diapir.

Scafopode. (gr. skaphis-barcă, luntre, pous, podos-picior). Clasă de moluşte. Cunoscute din Cretacic până astăzi, prin genul clasic Dentalium (aveau suprafaţa netedă la formele mai vechi, şi striată la formele mai noi, din Miocen). Sin. Scachopoda.

Scapolit. (gr. skapos-stâlp, coloană, lithos-piatră). Amestec izomorf de aluminat de sodiu (marialit) şi aluminat de calciu (mejonit), care se întâlneşte în cavităţile rocilor magmatice efuzive (ca produs al proceselor pneumatolitice) sub formă de geode de cristale incolore, bine dezvoltate, sau în zăcămintele metasomatice de contact (în skarne), la limita dintre masivele de roci intruzive acide şi bazice cu calcarele şi dolomitele. Incolor în geode, scapolitul apare, în celelalte forme, colorat în cenuşiu, în albastru deschis (varietatea glaucolit) sau, mai rar, în roşu. Prin alterare pe seama scapolitului se formează argile caolinoase. Zăcăminte de scapolit se cunosc în Rusia-Siberia, şi anume în sudul Lacului Baikal; pe muntele Blagodat, în Uralul de Nord; în Munţii Ilmen, în Karelia etc.). În ţara noastră apare în skarnele de la Ocna de Fier şi Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), la Măgura Vaţei (în Munţii Drocei din Munţii Zarandului) şi la Băiţa-Bihorului (jud. Bihor). Sin. Wernerit.

Scara absolută de temperatură, Kelvin. Scară termometrică utilizată în împrejurări speciale, care notează cu 0^oK cea mai coborâtă temperatură posibilă. Mărimea gradelor ei este egală cu cea a gradelor scării Celsius (1^oK = 1^oC) de care se deosebeşte numai prin locul de marcare a valorii zero. Astfel, 0^oK reprezintă -273,15^oC, iar 0^oC este echivalentul lui 273,15^oK. Formula de transformare în grade Celsius este: ^oK = (t+273)^oC.

Scara Beaufort. (de la numele amiralului englez Sir Francis Beaufort, 1774-1845, care a propus-o în 1805). Scară anemometrică convenţională care exprimă forţa vântului prin cifre de la 0 la 12, fiecare cifră reprezentând un "grad Beaufort". Scara mai conţine şi efectele obişnuite produse de acţiunea vântului asupra uscatului şi asupra mării, indicaţiile respective servind la caracterizarea forţei vântului care le produce. Introdusă în meteorologie în anul 1808 şi revizuită în 1926, scara a fost lărgită în 1954 de către Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), prin introducerea a încă cinci grade, pentru caracterizarea uraganelor de diferite intensităţi, care în vechea scară erau toate cuprinse în gradul 12. Scara se prezintă astfel: forţa vântului 0 (zero): denumirea vântului calm iar viteza vântului este de 0-0,2 m/s; presiunea vântului este 0 daN/m²; forţa 1: adiere uşoară; viteza 0,3-1,5 m/s; presiunea 0,1 daN/m²; forţa 2: briză uşoară; viteza 1,6-3,3 m/s; 0,5 daN/m²; forţa 3: vânt slab; 3,4-5,4; presiunea 2 daN/m²; forţa 4: vânt moderat; viteza 5,5-7,9 m/s; presiunea 4 daN/m²; forţa 5: vânt tare; viteza 8,0-10,7 m/s; presiunea 6 daN/m²; forţa 6: vânt foarte tare; viteza 10,8-13,8 m/s; presiunea 11 daN/m²; forţa 7: vânt puternic cu viteza 13,9-17,1 m/s iar presiunea 17 daN/m²; forţa 8; vânt foarte puternic; viteza 17,2-20,7 m/s; presiunea 25 daN/m²; forţa 9: furtună cu viteza 20,8-24,4 m/s şi presiunea 35 daN/m²; forţa 10: furtună puternică cu 24,5-28,4 m/s şi o presiune de 46 daN/m²; forţa 11: furtună violentă cu viteza de 28,5-32,6 m/s şi presiunea de 64 daN/m²; forţa 12: uragan cu viteza 32,7-36,9 m/s şi presiunea 74 daN/m². Sin. Scara vântului.

Scara cartografică. Este raportul care indică de câte ori au fost micşorate elementele de pe teren pentru a putea fi reprezentate pe o hartă sau pe un plan. Ca element matematic al hărţilor se deosebesc: scara numerică, sub formă de fracţie ordinară în care numărătorul reprezintă unitatea de teren (kilometrul) ce se micşorează, iar numitorul arată de câte ori unitatea respectivă a fost micşorată pe hartă (ex.: 1/25 000, 1/50 000, 1/100 000, 1/1 000 000 etc., sau 1:25 000, 1:50 000, 1:100 000, 1: 1 000 000 etc.); scara grafică, la care raportul de reducere este exprimat printr-o construcţie grafică simplă sau compusă. În cazul hărţilor care cuprind suprafeţe mari ale globului, scara nu mai este constantă pe toată întinderea hărţii din cauza deformărilor impuse de proiecţia cartografică folosită; ea variază în raport cu schimbarea locului şi direcţiei faţă de regiunile centrale ale hărţii unde nu s-au produs deformări, sau deformările sunt minime. De aceea scările indicate la legendele hărţilor care redau suprafaţa globului sau aceea a unei emisfere au numai caracter orientativ. Deci, scara hărţii înseamnă raportul care indică de câte ori a fost micşorat un element din teren (o lungime) pentru a fi reprezentat pe hartă. Scara grafică se reprezintă printr-o linie dreaptă gradată care materializează grafic scara numerică. Scara numerică exprimă raportul dintre o lungime măsurată pe hartă şi aceeaşi lungime măsurată în teren dar redusă la orizontală. Sin. Scara hărţii. V. şi Hartă.

Scara Celsius. Scară termometrică având ca repere fixe temperatura de topire a gheţii la presiune normală (0^oC) şi temperatura vaporilor de apă distilată care fierbe, de asemenea la presiune normală (100^oC). Se mai numeşte şi scară centigradă. Transformarea în grade Fahrenheit se face după formula: ^oC = 5/9 (^oF-32).

Scară de fuzibilitate. V. Fuzibilitate, scară de.

Scara Fahrenheit. Scară termometrică având punctul de topire a gheţii notat cu 32^oF, iar cel de fierbere a apei distilate, cu 212^oF. Transformarea în grade Celsius se face cu ajutorul formulei: ^oF = 9/5 ^oC + 32.

Scară limnimetrică. Placă gradată în centimetri, fixată ca reper pentru măsurarea nivelelor apelor unui râu sau fluviu, peste etiaj.

Scara lui Kobell. Scară de fuzibilitate a mineralelor a căror topire se obţine fie la flacăra simplă a unei luminări sau a unui bec Bunsen, fie la flacăra unui suflător. Mineralele tip ale acestei scări sunt, în ordine: stibina (se topeşte la 322^o la flacăra unei luminări); mezotipul (se topeşte greu la flacăra luminării, la 450^o); almandinul (la 600^o, la flacăra unui bec Bunsen activată prin suflător); actinotul (la 777^o, cu ajutorul suflătorului); ortoza (la 960^o) şi bronzitul (la 1 100^o), pentru care este necesar suflătorul; cuarţul (care se topeşte la 1 500^o, nu se topeşte la suflător).

Scară morfocronologică. Sistematizarea evoluţiei reliefului scoarţei terestre pe unităţi tot mai mici de timp, de la începuturile sale şi până astăzi, exprimată în trepte taxonomice: epocă (peste 100 milioane ani, timp în care s-au format unităţi de platformă sau lanţuri muntoase); etapă (câteva zeci de milioane de ani, când s-au finisat caractere importante generale ale reliefului major sau mari unităţi morfostructurale componente celor anterioare); fază (când s-a format o suprafaţă generală de relief, un element principal morfotectonic, sau a domnit îndelungat un anume sistem morfoclimatic); subfază (când s-au format anumite nivele de eroziune sau de acumulare-piemont, terase etc.). Înainte de fază, poate fi intercalată şi perioada geomorfologică. V. Geomorfocronologie.

Scara pantelor. Scară grafică, desenată pe noile hărţi topografice, cu ajutorul căreia se poate stabili înclinarea suprafeţei terenului dintre două curbe de nivel succesive, prin simpla operaţie de transpunere, cu ajutorul unui compas, a distanţei dintre curbele de nivel, pe graficul cu scara pantelor.

Scară pirheliometrică. Scară a intensităţii radiaţiilor de undă scurtă şi lungă care traversează atmosfera. Se cunosc: scara pirheliometrică europeană (stabilită la Uppsala cu ajutorul unui pirheliometru cu compensaţie electrică, Ångstrom), în care constanta solară este egală cu 1,88 cal/cm².min; scara pirheliometrică americană (stabilită la Institutul Smithsonian din Washington, cu ajutorul unui pirheliometru cu disc de argint şi curent de apă, Abbot) în care constanta solară este egală cu 1,94 cal/cm².min şi scara pirheliometrică internaţională (stabilită în 1956, prin reducerea cu 2% a scării pirheliometrice americane şi mărirea cu 1,5% a celei europene) în care constanta solară este de 1,91 cal/cm².min.

Scară Reaumur. Scară termometrică având punctul de topire a gheţii notat cu 0^oR, iar punctul de fierbere a apei distilate, cu 80^oR. Transformarea în grade Celsius se face după formula: ^oR = 5/4 ^oC.

Scara stratigrafică. Succesiunea cronologică a subdiviziunilor evoluţiei scoarţei terestre, delimitate în raport cu diferitele evenimente geologice care au avut loc la un anumit moment (ex.: apariţia sau dispariţia unor clase de animale sau de plante; ridicarea unui sistem de munţi; transgresiuni şi regresiuni marine; erupţii vulcanice etc.). Prima împărţire a scării stratigrafice, în ere, pe care le-a denumit: era primară, era secundară şi era terţiară, a fost făcută în 1759 de geologul italian Giovanni Arduino (1714-1795). În forma ei actuală, stabilită la congresul internaţional de geologie de la Bologna, din 1881, bazându-se pe studiile de sinteză ale naturalistului francez Alcide Desalines d'Orbigny (1802-1857) din 1849, pe nomenclatura propusă între 1812-1842 pentru diversele subdiviziuni ale cronologiei geologice a Pământului, pe completările lui Mayer-Eymar şi Renevier (în 1873/74) etc., scara stratigrafică are următoarele subdiviziuni (în ordine descrescândă): pentru timp (împărţire cronologică): eră, perioadă, epocă, vârstă, orizont; pentru grosimea stratelor corespunzătoare în spaţiu (împărţire stratigrafică): grupă, sistem, serie, etaj, strat. Primele trei subdiviziuni au un caracter general şi sunt recunoscute pe toată suprafaţa Pământului, următoarele fiind mai mult regionale sau chiar locale. Pentru denumirea diverselor subdiviziuni ale scării stratigrafice se folosesc: numiri geografice, respectiv nume de localităţi (ex.: Permian, de la regiunea Perm din Ural; Jurasic, de la Munţii Jura din Franţa; Ponţian, de la Pontus Euxinus, numele vechi al Mării Negre; sau calcar de Leitha, gresie de Tarcău, Strate de Sinaia etc.); nume istorice (ex.: Dacian, de la poporul dac; etc.); numiri petrografice, urmate sau nu de numele fosilei celei mai des întâlnite (ex.: Carbonifer, Cretacic, Buntsandstein sau gresie vărgată etc., sau calcare cu Gryphea, marne cu Inocerami, strate cu Congerii, zona cu Hoplites tardefurcatus etc.); numiri paleontologice (ex.: Numulitic); numiri legate de existenţa vieţii (ex.: Arhaic, Paleozoic, Mezozoic, Neozoic) sau numiri de diverse alte origini (ex.: Paleogen, Neogen, Triasic etc.). Pe hărţile geologice, fiecare subdiviziune apare cu culori şi simboluri standardizate internaţional (ex.: D-Devonian; Ct-Cretacic; Nz-Neozoic; N-neogen; Mi-Miocen etc., sau -andezit; -granit; -bazalt; -porfir; etc., sau albastru-Jurasic; verde-Cretacic; galben-Neogen; etc.). Scara stratigrafică a subdiviziunilor geocronologice (până la etaj) în baza cărora se determină evoluţia formaţiunilor scoarţei terestre este: era Arhaică (Azoică); er