Dic?ionar de Geografie

Scaun. Porţiunea unui filon (v.) mai mult sau mai puţin orizontal, în care acesta intersectează un filon vertical (termen regional minier).

Scenariu. Metodă de cercetare a viitorului care prezintă succesiunea logică a evenimentelor pornind de la o situaţie actuală concretă spre situaţii intuite în viitor.

Scheelit. (de la numele chimistului suedez Karl Wilhelm Scheele, 1742-1786, care a descoperit, în acest mineral, wolframul). Wolframat natural de calciu (CaWO₄), care se formează pe cale hidrotermală (în zăcăminte de wolframit, de aur etc.), pneumatolitică sau pegmatitică (în pegmatite) şi, cel mai frecvent, metasomatică (în skarne), când apare asociat cu granaţi, piroxeni, cuarţ, molibdenit etc. Este rar incolor, şi frecvent de culoarea albă-cenuşie cu nuanţe gălbui-brune sau chiar roşii. Conţine 80,6% WO₃, din care cauză este socotit un important minereu pentru obţinerea wolframului folosit în industria metalurgică, în industria chimică etc. Zăcăminte mai important de scheelit se găsesc: în S.U.A. (în unele state din vest), la Kramat (în Malaysia), în Insula Tasmania, în Namibia, India etc., precum şi în unele ţări europene (Anglia, Finlanda, Suedia, Portugalia, Germania). Sin. Tungstit.

Schela, formaţiunea de. Complexul de şisturi argiloase de culoare vânătă, gălbuie sau albicioasă, cu intercalaţii de cuarţite negre şi chiar conglomerate, de vârstă liasică, situate peste granitul de Şuşiţa (în Carpaţii Meridionali). Parte din aceste şisturi conţinând impresiuni de Sigillaria (v.) sunt probabil de vârstă carboniferă. Din formaţiunea de Schela, puternic cutată, se exploatează antracit şi grafit, conţinut în unele lentile.

Scheletul solului. Totalitatea fragmentelor mai grosiere de roci sau minerale (cu diametrul mai mare de 2 mm) dintr-un sol, respectiv pietrişul, pietrele şi bolovanii.

Schimb de cationi. Reacţia de înlocuire a cationilor din complexul de absorbţie al unui sol, cu cationii din soluţiile cu care este îmbibat acel sol. Reacţia are loc datorită faptului că diverşii cationi (în ordinea: calciu, magneziu, potasiu, sodiu) sunt reuniţi cu forţe inegale la suprafaţa micelelor din sol, astfel că prin folosirea îngrăşămintelor minerale, putându-se dirija schimbul de cationi, se obţine modificarea dorită a fertilităţii solului respectiv. Sin. Schimb de baze, Schimb ionic.

Schimb meridional. Deplasare a maselor de aer cu însuşiri fizice diferite, în lungul meridianelor.

Schimb termic radiativ. Schimb caloric între diferitele straturi ale atmosferei, realizat prin emisia şi absorbţia radiaţiilor infraroşii.

Schimb turbulent. Transport vertical (ascendent şi descendent) de materie şi energie, datorat turbulenţei aerului şi având ca efect omogenizarea însuşirilor acestuia.

Schimbarea musonului. Înlocuirea musonului de vară (care bate dinspre ocean spre continent) cu cel de iarnă (care bate în sens invers).

Schimbările climei. Variaţii progresive sau regresive de lungă durată ale caracteristicilor climei, care au avut loc în trecutul geologic al Pământului şi s-au datorat fie unor cauze cosmice (schimbarea intensităţii radiaţiei solare etc.), fie unor cauze terestre (modificarea structurii suprafeţei Pământului).

Schizodonta. (gr. schizein-a despica, a spinteca, odon, -tis, dinte). Lamelibranhiate. Din acest ordin fac parte familiile: Trigonidae, cu genurile marine Schizodus (Devonian-Permian), Myophoria (Devonian-Triasic), Trigonia (Triasic-Actual) şi Unionidae, cu numeroase genuri de apă dulce, actuale.

Schizolit. (gr. schizein-a despica, a spinteca, lithos-piatră). Rocă magmatică filoniană diferenţiată, cu compoziţie chimică şi mineralogică şi cu structură diferită a rocii intruzive cu care este asociată, cu care păstrează o oarecare înrudire chimică. Se deosebesc: schizolite acide sau granitice (ex.: aplite granitice, pegmatite, plagiaplite, peracidite etc.) şi schizolite bazice sau gabroide (ex.: beerbachite, aplite şi pegmatite gabroide etc.).

Schizophita. (gr. schizein-a despica, a spinteca, phyton-plantă). Sin. Cyanophyta (v.), Schizophyceae, Cyanophyceae.

Schiţă geologică. Reprezentare schematică, în plan, a geologiei unei regiuni, pe un desen care nu se execută la scară, sau chiar dacă se foloseşte o bază topografică, executându-se la scară, se referă numai la o porţiune restrânsă de teren, sau dă numai o parte din elementele geologice ale regiunii respective. Schiţa are scopul de a marca principalele trăsături ale structurii sau răspândirii formaţiunilor geologice dintr-o anumită regiune, ca urmare a unei cercetări preliminare de recunoaştere, efectuată pe teren.

Schiţă panoramică. Reprezentare grafică în care sunt redate elementele caracteristice ale peisajului, executată în natură, prin observarea directă a terenului cu ochiul liber sau cu ajutorul camerei clare. Pentru desenarea unei schiţe panoramice trebuie găsit în primul rând punctul dominant de unde privirea să cuprindă porţiuni cât mai întinse de teren şi, în al doilea rând, trebuie ales şi schiţate, păstrând proporţiile, numai elementele caracteristice ale terenului. Schiţa panoramică se poate executa şi de pe fotografii panoramice prin desenarea în tuş, pe fotografie, a elementelor care ne interesează şi prin copierea lor pe calc. Executarea ei de pe hărţi la scară mare este ceva mai complicată, căci cere multe calcule şi multă experienţă. Schiţa panoramică completează atât datele hărţii cât şi însemnările din carnetul de teren deoarece redă într-o formă mai clară imaginea regiunii şi a fenomenelor cercetate, contribuind la explicarea şi înţelegerea mai uşoară a acestora.

Schorre. V. Marsch.

Schwagerina. Foraminifer pelagic neperforat, caracteristic pentru formaţiunile de facies marin ale Cretacicului superior şi Permianului inferior şi mediu, în Rusia. În Urali, şi cu caracteristici similare în Alpii de Sud, se dezvoltă calcarele cu Scwagerina princeps, care reprezintă etajul inferior al Permianului (în Rusia-Sakmarskianului).

Sclerite. V. sub Holothuroidea.

Scleroblaste. V. sub Spongieri.

Sclerofite. Plante xerofile nesuculente (dure) cu frunze de diferite tipuri: pieloase, rigide, reduse, caduce, transformate în spini etc.

Sclerosferă. (gr. skleros-dur, tare, sphaira-sferă). Zona externă a stratisferei (v. sub Litosferă) în care rocile, sub acţiunea presiunii litostatice (v.) şi a temperaturii, sunt casante la deformaţiile tectonice, care sunt predominant rupturale. La adâncimi mai mari în zona internă a litosferei (plastisfera), rocile devin plastice (sau chiar în stare de curgere, vâscoasă), din cauza temperaturilor înalte, iar deformaţiile sunt, în această zonă, elasto-plastice.

Sclerotinit. Maceral al cărbunilor, întâlnit frecvent, dar şi în proporţie mică, în aproape toţi cărbunii şi în toate microlitotipurile acestora, constituit, în principal, din scleroţi şi uneori din spori. Are dimensiuni microscopice (20-300 ), forma de granule rotunde sau ovale şi culoarea albă sau cenuşie deschisă (în lumină reflectată) şi brună roşcată închisă (în lumina transparentă). Se recunoaşte după relieful său foarte puternic. Nu influenţează decât foarte puţin proprietăţile tehnologice ale cărbunilor.

Scoarţa Pământului. Sin. Litosferă (v.). V. şi Scoarţa terestră.

Scoarţa terestră. Învelişul extern solid al Pământului care se suprapune peste manta, de care se separă prin discontinuitatea Moho. Se compune din două pături principale: granitică, sau Sial (ce se află în partea superioară, fiind foarte groasă pe continente, mai ales în regiunile muntoase şi lipsind din anumite zone oceanice) şi bazaltică, sau Sima. Sima scoarţei terestre se subdivide în plăci şi microplăci, cu aspect de calote sferice, care se deplasează pe partea vâscoasă a mantalei (astenosfera), se regenerează cu magmă, în rifturile ce le despart, şi se consumă (numai pătura bazaltică) pe aliniamentele de ciocnire (subducţie). Sin. Crustă. V. Structura Pământului, Litosfera.

Scoarţă de alterare. Depozit afânat situat la partea superioară a litosferei, rezultat de pe urma dezagregării şi alterării rocilor compacte, pe seama cărora s-a format, în decursul timpului. Produsele rezultate din alterarea rocilor pot rămâne pe loc ca eluvii, constituind scoarţa de alterare reziduală, sau pot fi transportate în cele mai multe cazuri de agenţii externi (apa, vântul, gheţarii) şi depuse peste alte roci (alterate sau nu), formând scoarţa de alterare acumulativă. Procesele de dezagregare şi alterare pot acţiona independent unele de altele, concomitent, dar cu preponderenţa mai mare a unuia sau altuia, sau îmbinându-se în mod complex, pentru a da naştere materialului detritic care constituie scoarţa de alterare. În timp ce procesele de dezagregare ating o amploare mare în regiunile aride ale globului şi în cele cu îngheţ şi dezgheţ frecvent, acţionând până la câţiva metri adâncime, procesele de alterare se întâlnesc pe toată suprafaţa uscatului, unde există umiditate, atingând o intensitate maximă în regiunile calde şi umede (regiunile ecuatoriale şi cele cu climat musonic), unde scoarţa de alterare poate atinge 80-100 m grosime. În mod obişnuit scoarţa de alterare se extinde până la nivelul la care pătrund apele de infiltraţie încărcate cu oxigen şi dioxid de carbon, capabile să producă reacţii chimice şi deci schimbări fundamentale în structura şi în compoziţia rocilor pe care le străbat (ex.: hidroliza silicaţilor şi îndepărtarea substanţelor ce trec în soluţii sau suspensii coloidale; îndepărtarea din ce în ce mai intensă a sărurilor şi a bazelor rezultate din procesele de alterare; silicea, dar mai ales oxizii de fier şi de aluminiu sunt foarte puţin îndepărtaţi). Rezistenţa rocilor faţă de acţiunea agenţilor externi depinde de vigoarea agentului care acţionează, de compoziţia mineralogică, de textura, structura, gradul de solubilitate, conductibilitatea termică, culoare etc., precum şi de gradul de diaclazare şi tectonizare al rocilor. Rolul precumpănitor în formarea scoarţei de alterare îl au condiţiile climatice şi nu roca, deoarece aceeaşi rocă se descompune cu viteze diferite dând constituenţi diferiţi, în condiţii climatice deosebite. Prin fragmentare şi alterare, rocile care alcătuiesc scoarţa de alterare capătă calităţi noi, schimbându-şi structura, culoarea, compoziţia chimică, mobilitatea etc. Mineralele argiloase rezultate în procesul de alterare alcătuiesc, împreună cu oxizii hidrataţi şi cu sărurile separate din soluţie, o masă minerală numită complex de alterare în care toţi aceşti constituenţi sunt intim amestecaţi şi care împreună cu materialul scheletic provenit din roca compactă iniţială alcătuiesc materialul de bază al scoarţei de alterare. Rocile afânate permit infiltrarea apei şi pătrunderea aerului care, la rândul lor, accelerează şi desăvârşesc procesul de alterare. În stadiul final de fărâmare a rocilor primare, se formează argila, iar roca primeşte o însuşire nouă, capilaritatea, care face ca apa să se deplaseze independent de forţa gravitaţiei, dinspre părţile mai uscate, la care se adaugă şi capacitatea scoarţei de alterare de a forma rezerve de apă, proprietăţi care, în continuare duc, cu ajutorul microorganismelor, la formarea solului (v.). Procesele de dezagregare-alterare scot în evidenţă formele de eroziune diferenţială, prin măcinarea inegală a rocilor şi a stratelor de consistenţe diferite, creând pereţi verticali, creste zimţate, hogbackuri, turnuri, coloane, firide, poduri naturale etc. Răspândirea produselor de dezagregare şi alterare pe suprafaţa globului are un caracter zonal determinat de condiţiile climatice; în zona rece (de tundră) şi în etajul montan alpin predomină dezagregarea (alterarea este redusă) prin îngheţ-dezgheţ, care dă naştere scoarţei de alterare de tip detritic (litogenă), de grosime redusă, alcătuită din fragmente colţuroase de rocă de mărimi diferite, grupate sub formă de mări de pietre (v.), râuri de pietre (v.), grohotişuri (v.) etc.; în zona climatului temperat oceanic alterarea şi migrarea argilei decurg intens ducând la formarea scoarţei de alterare argilo-siallitică caracterizată prin prezenţa alumo- şi ferosilicaţilor secundari, forme de dioxid de siliciu secundar (opal şi calcedonie), silicat de aluminiu hidratat (caolin), hidroxizi de fier şi mangan etc.; în zona de stepă şi antestepă cu climat continental temperat are loc formarea scoarţei de alterare sialitice sau carbonato-siallitice, îmbogăţite în carbonaţi de calciu, de magneziu, montmorillonit şi alte minerale care se formează în condiţiile unui mediu neutru sau bazic (caracteristic pentru această zonă este şi formarea depozitelor loessoide); în zona climatului deşertic, în care predomină procesul de dezagregare prin insolaţie care dă naştere fragmentelor de rocă colţuroasă, întâlnite pe versanţi sub forma unor imense pânze şi conuri de grohotiş în care pare înecat relieful regiunilor deşertice, se formează scoarţa de alterare holosialitică sau cloruro-sulfato-carbonato-silitică, alcătuită din argile, nisipuri, îmbogăţite în săruri (cloruri, sulfaţi, carbonaţi), pe o grosime limitată (v. Hamada, Chott, Patină deşertică); în zona climatului umed ecuatorial se formează scoarţa de tip alitic sau feralitic, cu cel mai înalt stadiu de alterare a rocilor, care duce la formarea unei argile roşii, constituită din caolin, hematită şi chiar silice; în zona savanelor şi a regiunilor musonice, scoarţa de alterare este în general tot de tip ferallitic, iar procesele de alterare duc la formarea unei cruste tari, dar permeabile, de culoare roşie-cărămizie, numită crustă sau carapace lateritică, formată prin dizolvarea şi îndepărtarea silicei şi prin acumularea oxizilor de fier şi a oxizilor de aluminiu hidrataţi (se numeşte lithomarge, în zonele de savană şi musonice).. În concluzie, produsele dezagregării pot rămâne pe loc (eluvii), sunt deplasate uşor pe versant (deluvii) sau au ajuns la baza acestuia unde staţionează (coluvii); alteori sunt transportate şi depuse de torenţi (proluvii), sau de râuri (aluviuni) şi depuse peste alte formaţiuni (scoarţa de alterare acumulativă).

Scoarţă de dezagregare. Partea superioară a litosferei până la adâncimea la care pătrund agenţii dezagregării (variaţiile termice, îngheţul-dezgheţul, rădăcinile plantelor). V. Dezagregare.

Scoc. 1. Jgheab sau uluc. 2. Groapă făcută de apa ce cade din scoc.

Scochină. 1. Vale strâmtă şi adâncă, săpată de şuvoaie de apă din munte. 2. Gaură sau groapă. 3. Depresiune de tasare şi eroziune nivală având forma unui şanţ adânc de câţiva metri, foarte alungit de zeci sau sute de metri şi îngust, cu profil asimetric datorită cornişelor de zăpadă formate în timpul iernii. Sin. Şanţuri nivale. Se întâlneşte pe culmile înalte sau în apropierea lor, pe suprafeţe nu prea înclinate prin tasarea nivală a materialelor eluviale şi sufoziune, pe anumite aliniamente structurale situate sub cornişele de zăpadă, în munţii Rodnei, Retezat, Godeanu, Parâng şi Făgăraş. Pare a deriva din cuvântul scoc.

Scorie vulcanică. (lat. scoria, gr. skoria). Bucată de lavă vulcanică, incomplet degazeificată, spongioasă, cu aspect de zgură, care a expandat natural în contact cu apa (ex.: scoriile bazaltice de la Racoşul de Jos-Hoghiz, jud. Braşov). Uneori, termenul este folosit şi pentru proiecţiile vulcanice (bombe, lapili etc.). Scoriile sunt folosite: la prepararea unor betoane uşoare (de izolaţie şi de rezistenţă), atât turnate, cât şi prefabricate; ca substrat pentru catalizatori în industria chimică; ca elemente de filtrare în staţiile de condiţionare a apei potabile.

Scorodit. (gr. skorodon-usturoi, din cauza mirosului pe care-l degajă la lovire). Arseniat de fier hidratat care se formează, uneori în cantităţi mari, în zonele de oxidare ale zăcămintelor bogate în mispichel. Culoarea este albă-verzuie, verde ca mărul, şi uneori albă. Este cunoscut în Rusia etc.

Scrub. (engl. scrub-mărăcini, mărăciniş). Asociaţie de plante xerofile, constituită din arbuşti cu ghimpi şi cu frunze mici şi tari, care persistă în anotimpul uscat, întâlnită în regiunile aride ale Australiei. Se ştiu mai multe tipuri de scrub: malle-scrubul, în care predomină specii pitice de eucalipţi, ce nu depăşeşc 4 m înălţime, şi care se extinde în regiunea subtropicală, aproximativ între paralela de 30^o lat. N şi ţărmul Marelui Golf Australian; mulga-scrubul, caracterizat prin specia Acacia aneura (cunoscută local sub numele de "mulga", care se extinde în partea centrală a Australiei, în afara regiunilor deşertice nisipoase sau pietroase (arbuştii de Acacia aneura ating 4-6 m înălţime, iar printre ei se întâlnesc arbuşti mici de Eremophilla sp.; pe latura vestică a Marelui Deşert de Nisip şi a Deşertului Gibson, în cadrul formaţiei de Mulga-scrub, se întâlnesc ierburile "arici", de genul Triodia, cuprinse sub numele de "vegetaţie de graminee spinifex"; ele au frunzele înguste şi lungi, răsucite şi acoperite cu o peliculă de răşină şi terminate printr-un vârf ascuţit şi tare care face orice fel de circulaţie imposibilă printre aceste ierburi; brigalow-scrubul, caracterizat printr-o vegetaţie de arbuşti înalţi xerofili de Acacia harpophilla, Casuarina etc. în amestec cu un număr redus de eucalipţi pitici, care se întâlnesc în regiunea tropicală, aproximativ la vest de meridianul de 150^o. Caracteristica cea mai pregnantă a vegetaţiei din regiunile uscate ale Australiei este lipsa speciilor suculente şi răspândirea mare a speciilor sclerofile care au frunze acoperite cu pelicule de răşină.

Scruntar. Sin. Renie (v.).

Scufundare. 1. Mişcare tectonică oscilatorie negativă, în urma căreia o anumită porţiune a scoarţei Pământului este coborâtă în raport cu zonele înconjurătoare. Prin scufundare se formează flexuri (v.), sineclize (v.), falii (v.), normale sau verticale etc. 2. Deplasarea pe verticală a suprafeţei solului sau a rocilor ca urmare a unei excavaţii subterane (golul creat ca urmare a extragerii substanţei minerale utile, mai ales când este lăsat nerambleiat, galerie etc.). În funcţie de natura şi proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor, scufundarea se poate face: prin lăsare lină a rocilor din acoperiş direct pe vatra excavaţiilor respective; prin încovoierea urmată de fisurarea, ruperea şi surparea porţiunilor respective de roci în excavaţiile părăsite. Zona în care se resimt fenomenele datorate deplasării rocilor este în general mai mare decât proiecţia orizontală a golului creat prin excavare. În această zonă suprafaţa se deplasează, rezultând aşa-numita cuvetă de scufundare.

Scufundare axială. Zona de îngustare a sâmburelui unui anticlinal, respectiv de lărgire a unui sinclinal. În această zonă, anticlinalului este îmbrăcat cu formaţiuni succesiv mai noi, iar centrul sinclinalului se încarcă cu asemănea formaţiuni. Sin. Zonă de fluaj.

Scurgere. Proces de deplasare a apei pe suprafaţa uscatului, sub acţiunea gravitaţiei. Scurgerea constituie o verigă importantă a circuitului apei în natură. În procesul scurgerii, rolul principal revine climei care prin regimul precipitaţiilor, temperaturilor, vântului, evaporaţiei etc., influenţează nemijlocit rezervele de apă şi regimul scurgerii. De asemenea relieful, vegetaţia, roca şi structura geologică, mărimea şi forma bazinului etc, au un rol important în procesul scurgerii. Precipitaţiile contribuie la formarea scurgerii superficiale în măsură cu atât mai mare, cu cât regimul lor are un caracter mai torenţial, roca este mai impermeabilă, relieful mai accidentat şi haina vegetală mai săracă. Scurgerea superficială (de suprafaţă) poate fi: temporară, sub formă de scurgere în pânză sau difuză (scurgere elementară) şi sub formă de şiroire sau de torenţi (scurgere concentrată sau scurgere locală) şi permanentă, sub formă de pâraie (pârâuri), râuri şi fluvii (scurgere de râu), care reprezintă de fapt rezultatul scurgerii din bazinul hidrografic respectiv. O parte din apa rezultată din precipitaţii se pierde prin evaporaţie şi evapotranspiraţie, fiind sustrasă procesului de scurgere, iar alta se infiltrează şi alimentează apele subterane, de unde revine, prin intermediul izvoarelor, în procesul de scurgere al apelor de suprafaţă (v. şi Circuitul apei). Scurgerea subterană are loc sub forma de deplasare lentă a apei din pânza subterană, printre agregatele rocilor permeabile, pe suprafaţa stratelor impermeabile, sub formă de deplasare a apelor subterane în lungul fisurilor şi grotelor din regiunile carstice, sau sub formă de scurgere a apei printre aluviunile din patul albiei (subscurgere). Factorii care reţin o parte din apele meteorice (evaporarea, infiltrarea, evapotranspiraţie etc.) sustrag procesului scurgerii cantităţi foarte variabile, dar importante, de apă. După desfăşurarea sa în timp, la nivelul globului terestru, scurgerea fluviatilă poate fi: permanentă (nu încetează niciodată); anotimpuală (durează numai un anotimp); temporară (durează o perioadă de timp dintr-un anotimp oarecare); intermitentă (reapare la intervale regulate între două întreruperi: izvoare intermitente) sau episodică sau întâmlătoare, în cazul regiunilor aride. Din întreaga suprafaţă a Pământului 72% are scurgere spre mare (ocean) de tip exoreic, 21% are o scurgere interioară (endoreică) şi 7% este lipsită de scurgere (areică). În caracterizarea cantitativă a scurgerii noţiunile cele mai frecvent folosite sunt: debitul mediu normal sau debitul modul (v. sub Debit); debitul secundă, care reprezintă cantitatea sau volumul de apă ce se scurge prin secţiunea unui râu într-o secundă; scurgerea totală sau debitul total, care este cantitatea de apă ce se scurge printr-un râu într-o anumită perioadă de timp (ex.; un an); volumul scurgerii medii, care este cantitatea de apă ce se scurge printr-o secţiune de râu într-o perioadă de timp dată; înălţimea stratului scurgerii, care reprezintă grosimea unui strat uniform de apă care s-ar obţine dacă se repartizează pe suprafaţa bazinului unui râu întreaga cantitate de apă provenită din precipitaţii şi scursă prin râu într-o perioadă dată de timp; modulul scurgerii, care reprezintă volumul de apă ce se scurge în unitatea de timp de pe unitatea de suprafaţă (1 km²) a bazinului, exprimată în l/s/km²; coeficientul de modul, care exprimă raportul dintre valoarea debitului la un moment dat şi debitul normal al râului; coeficientul scurgerii, care exprimă raportul dintre cantitatea de apă scursă într-o perioadă dată şi cantitatea de precipitaţii căzută în aceeaşi perioadă pe suprafaţa bazinului respectiv (indică câtă apă provenită din precipitaţii se scurge şi câtă se evaporă sau se infiltrează). Pe teritoriul ţării noastre valorile cele mai ridicate ale scurgerii (peste 50 l/s/km²) se întâlnesc în munţii Retezat, la altitudinea de 2 200-2 500 m; ea scade spre est, odată cu precipitaţiile, ajungând la 40 l/s/km² în Bucegi şi la 15-20 l/s/km² în munţii Vrancei şi Ciucului, la altitudini cuprinse între 1 000 şi 1 700 m. Se mai înregistrează o creştere locală în munţii Rodnei şi Căliman (30-40 l/s/km²). În regiunile de dealuri şi podiş scurgerea variază între 5 şi 10 l/s/km², iar în regiunile de câmpie între 0,5 şi 1 l/s/km² (în Bărăgan şi Dobrogea chiar sub aceste valori). Scurgerea maximă a râurilor, în condiţiile României, este determinată în cea mai mare parte de ploi, la începutul verii, şi de topirea zăpezilor, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Scurgerea minimă are loc la sfârşitul verii, din cauza precipitaţiilor reduse şi a evapotranspiraţiei ridicate, precum şi în timpul iernii, când precipitaţiile cad sub formă solidă, temperatura aerului este sub 0^o, iar o bună parte din apa provenită din izvoare îngheaţă. În vestul şi sudul ţării scurgerea minimă se înregistrează în lunile august şi septembrie, iar în restul ţării, în ianuarie şi prima decadă din februarie.