Dic?ionar de Geografie

Sifon. Tunel carstic cu traiect de U întors, prin care se scurge apa, din unele goluri carstice, sub formă de izbucuri.

Sigillaria. (lat. sigillaris, de la sigillum-pecete). Gen fosil de criptogamă vasculară, din ordinul Lycopodiales, caracteristică în special pentru flora Carboniferului, în cadrul căreia a dat naştere la importante zăcăminte de cărbuni. A apărut în Carboniferul inferior şi s-a menţinut până în Triasicul inferior. Era o plantă arborescentă (înaltă de peste 30 m). Speciile Sigillaria elegans, S. tessellata şi S. polyploca sunt frecvent întâlnite în ţara noastră în Carboniferul din Banat.

Silex. Amestec de opal cu silice foarte fin cristalizată, care formează concreţiuni în unele calcare. Sin. Cremene (v.).

Silexit. (lat. silex-piatră). Rocă magmatică filoniană constituită aproape exclusiv din cuarţ, care conţine rar, feldspaţi, până la cel mult 5%. Sin. Cuarţ filonian, Peracidit.

Silezian. Etaj al Carboniferului superior caracteristic pentru vestul Europei, ce conţine cărbuni. Silezianul reuneşte etajele Namurian, Vestfalian şi Ştefanian.

Silişte. 1. Loc pe care a fost sau este aşezat un sat. 2. Loc neted necultivat sau plantat cu pomi.

Silicaţi. (lat. silex,-icis-pietricică, cremene). Compuşi oxigenaţi ai siliciului cu diverse metale. Se deosebesc: silicaţi naturali, care se formează prin răcirea şi consolidarea topiturilor magmatice, în procesul de metamorfism, şi, mai rar, în timpul sedimentogenezei (sunt principalele minerale componente ale rocilor) şi silicaţi tehnici, care se formează în timpul proceselor tehnologice în care se folosesc materii prime silicioase. În compoziţia chimică a silicaţilor intră, în afară de elementele de bază, Si şi O, şi unele din următoarele elemente chimice: Al, Na, K, Ca, Mg, Fe, Mn, Be, Zr, Ti, F, H, Rh, Cs, Ba, Sr, Pb, Zn, Co, Cu, Sb, Sc, Y, Th, U, C [sub formă de (CO₃)^2-], etc., care, prin gruparea şi legarea lor variată în spaţiu, formează un număr foarte mare de silicaţi. După structura internă, natura legăturilor, morfologia cristalelor minerale etc., se deosebesc: nesosilicaţi (olivină, forsterit, fayalit, granaţi, zircon, andaluzit, sillimanit, staurolit, disten etc.); sorosilicaţi sau silicaţi cu structură insulară (inelară) ca de ex.: thorveitit, melilit, wollastonit, rodonit, apofilit, beril, turmalină etc.); inosilicaţi sau silicaţi cu structură în lanţuri simple (ex., la piroxeni) sau duble sau structură bandă (ex., la amfiboli); filosilicaţi sau cu structură internă stratificată (ex.: familia micelor, ca muscovit, biotit etc., a cloritelor, a talcului, a mineralelor argiloase, ca montmorillonit, caolinit etc., a serpentinelor etc.); tectosilicaţi sau silicaţi cu structură spaţială (ex.: la feldspaţi, feldspatoizi, zeoliţi, cuarţ etc.). Mulţi dintre silicaţii naturali au utilizări industriale. Varietăţile transparente, frumos colorate, sunt folosite în bijuterie, ca pietre preţioase sau semipreţioase (v. Beril, Granaţi, Topaz, Turmalină etc.). Numeroşi alţi silicaţi au găsit utilizare în diverse ramuri ale tehnicii: zirconul (v.), sfenul (v.), spodumenul (v.), rodonitul (v.), garnieritul (v.), nefelinul (v.) etc.

Silice. Numele comun al dioxidului de siliciu (SiO₂).

Silicicole. Plante adaptate la substrat (rocă, sol) silicios.

Silicifiere. (lat. silicea-în sensul de pământ, facere-a face). Proces geologic în urma căruia se produce o îmbogăţire relativă în silice a unor roci. Silicifierea se datoreşte fie îndepărtării unor compuşi dintr-o rocă şi înlocuirii acestora cu dioxidul de siliciu (ex.: diagenizarea unor roci solubile, cum sunt calcarele, marnele etc., în cazul schimbării de alcalinitate a mediului, carbonatul de calciu fiind mai solubil în mediu acid şi dioxidul de siliciu din afară (ex.: în cadrul activităţii vulcanice, care depune silice termominerală în porii, în golurile şi fisurile rocilor vulcanice sau ale rocilor înconjurătoare), fie, simultan, ambelor cauze. Se cunosc fosile silicifiate (ex.: măsele de elefant, ţesturi de echinide etc.), lemne silicifiate (în care lignina a fost înlocuită cu dioxidul de siliciu); argile şi marne silicifiate; etc. Sin. Silicificare.

Siliciu. Element chimic (Si). Deşi este foarte răspândit în natură (26% din compoziţia litosferei, al doilea element după oxigen, cu 49%), nu se întâlneşte niciodată în stare elementară, ci numai sub formă de combinaţii, ca: dioxid de siliciu (v. Cuarţ, Calcedonie, Opal, Tridimit, Cristobalit) şi silicaţi (v.). Este şi un constituent al diferitelor părţi din plante. Siliciul se dizolvă în multe metale topite, cu unele dintre ele (ex.: Li, Be, Mg, Ca, Sr, Ba, Cr, Mn, Fe, Ni, W, Mo, Pt, Cu) formând siliciuri, iar cu altele nu (ex.: Zn, Al, Sn, Pb, Au, Ag). Are diferite întrebuinţări industriale.

Silicoflagellideae. Grup de microorganisme unicelulare exclusiv marine, din încrengătura Rhizoflagellata (v.), subîncrengătura Flagellata (ex.: Distephanus, Cannopilus, Mesocena, Microdistephanus şi Lutetianella, găsite la Mălăieşti-jud. Prahova, în Miocenul Subcarpaţilor, etc.). Au un schelet silicios. Începând din Cretacicul superior, silicoflagelideele se întâlnesc frecvent în diatomite, în marne diatomifere şi în radiolarite, împreună cu spongierii silicioşi. După o mare dezvoltare în Neozoic, astăzi mai sunt reprezentate numai prin genul Dictyocha, cu câteva specii. Având o mare sensibilitate la schimbările de salinitate şi de temperatură, silicoflagelideele dau preţioase indicaţii asupra condiţiilor de formare a rocilor care le conţin.

Silitră. Sin. Nitrokalit (v.), Nitronatrit (v.), Salpetru de Chile.

Sill. (engl. sill-prag). Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive, care se prezintă ca lame sau pânze intruse paralel cu structura, respectiv cu stratificaţia sau cu şituozitatea rocilor preexistente, constituite, în special, din topituri magmatice uşor mobile (bazice). Este aşadar, magmă intruzivă dispusă sub formă de pânză între două strate sedimentare, relativ orizontale. Când stratele mai moi de deasupra sunt îndepărtate de către eroziune, sillul devine un platou structural.

Sillimanit. (de la numele naturalistului american Benjamin Silliman 1772-1864, care l-a descoperit la Bowen, în statul Connecticut). Silicat natural de aluminiu (Al₂SiO₅) care se formează în rocile metamorfice de contact (sau chiar în rocile magmatice ale masivului intrusiv) ca produs de reacţie cu anclavele argiloase bogate în aluminiu. Se întâlneşte şi ca mineral accesoriu în unele şisturi cristaline formate în condiţiile unui metamorfism intens (ex.: micaşisturi, gnaisuri). O varietate de sillimanit este fibrolitul. Are culoarea cenuşie-gălbuie, brună-roz deschisă sau verzuie-cenuşie. La 1 545^o se transformă în mullit (v.) şi silice (v.), iar la 1 816^o se topeşte. Are diferite întrebuinţări industriale. Zăcăminte mai importante de sillimanit se cunosc: în India, Germania, Franţa, Austria (Tirol), S.U.A. etc. În România a fost semnalat în unele gnaisuri din cristalinul Carpaţilor Meridionali (în Munţii Lotrului, Şureanu, Godeanu, Parâng etc.), în Munţii Poiana Ruscă, în andezitele de la Deva, Săcărâmb, Sălişte (jud. Hunedoara), în aluviunile râurilor Bistriţa, Cibin, Pianu etc.

Silumin. V. sub Disten.

Silurian. (de la numele Silurilor, vechi popor din sud-vestul Angliei). Perioadă a Paleozoicului, care mai înainte cuprindea două epoci: Ordovician (v.) şi Gotlandian (v.). Astăzi aceste două epoci sunt considerate două perioade de sine stătătoare şi termenul de Silurian propriu-zis este folosit numai pentru Gotlandian.

Silvanit. Telurură naturală de aur şi argint (AuAgTe) care se formează pe cale hidrotermală în unele zăcăminte aurifere şi se găseşte asociată cu o serie de sulfuri metalice (galenă, blendă, pirită), cu mispichel, cuarţ etc. Este colorat în cenuşiu de oţel sau alb de argint, cu nuanţă galbenă deschisă. Conţinând 24-30% Au, este un important minereu de aur. Este cunoscut în Rusia, S.U.A., Mexic etc., iar în ţara noastră, în zăcăminte aurifere de la Săcărâmb (unde a fost descris prima dată în lume) şi Baia de Arieş, din Munţii Apuseni, apoi la Căraci, Ruda-Barza, Stănija etc. (jud. Hunedoara), Băiţa (jud. Maramureş).

Silvină. (de la Sylvius, numele latinizat al medicului francez Jaques Dubois, 1478-1555). Clorură naturală de potasiu (KCl), care se formează: prin precipitaţie din evaporarea apelor saline în lagunele marine, împreună cu sarea gemă (v.) şi alte săruri de potasiu şi magneziu; prin descompunerea carnalitului (v.) şi ca produs de sublimare din fumarole pe pereţii craterelor vulcanice şi în fisurile lavelor răcite. Cel mai frecvent mineral este alb (din cauza prezenţei unor mici bule de gaze) sau colorat în roz sau roşu aprins (datorită unor solzi minusculi de hematit). Conţinând 52,5% K, silvina este întrebuinţată ca importantă materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor chimice potasice, la extragerea potasiului şi la prepararea unor săruri de potasiu (ex.: hidrat, carbonat, nitrat, clorat, manganat, cianură, bromură, iodură etc.). De asemenea are foarte multe alte întrebuinţări. Silvina, ca şi alte multe săruri de potasiu, se găseşte fie în zăcăminte sedimentare, depuse în timpurile geologice în scoarţa terestră, fie este extrasă din diverse surse anorganice sau organice, ca: unele soluţii saline (ex.: lacurile sărate, Searles Lake din S.U.A.), apa de mare (ex.: Gironde-Franţa; Marea Moartă-Israel), ca subprodus din cenuşa de la cimenturile Portland, din unele plante marine (ex., iarba de mare), din unele excremente de animale etc. Zăcăminte mari de silvină se află: în Canada (în statele Saskatchewan, Alberta şi Manitoba), în Rusia (la Solikamsk în 1925 s-a descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de silvină, în Germania (la Stassfurt, şi în districtul Magdeburg), în Spania (la Suria, Sallent, Cordona, Balsareny în Catalonia, şi la Beriam, în Novara), în Anglia (la Staithes, Yorkshire), în Franţa (în Alsacia) etc. În România silvina a fost descoperită în zăcământul de săruri de potasiu din apropierea oraşului Târgu Ocna (jud. Bacău).

Silvinit. Amestec natural de silvină (v.) şi sare gemă (v.), de vârstă recentă (terţiară), care se găseşte în unele zăcăminte de săruri de potasiu (ex., în Alsacia-Franţa). Conţinând 12-18% K₂O, este folosit ca îngrăşământ agricol potasic.

Silvostepă. Este o zonă de tranziţie situată între pădurile de foioase şi stepele de graminee din regiunile cu climă continentală cu două anotimpuri extreme: unul cald şi uscat şi altul rece. Silvostepa se prezintă ca o alternanţă de suprafeţe mai mari sau mai mici de stepă şi de pădure. În partea centrală a zonei de silvostepă climatul nu favorizează în mod deosebit nici vegetaţia arboricolă, nici vegetaţia ierboasă; ceea ce determină dezvoltarea unei forme de vegetaţie sau a alteia este relieful, textura solului şi pânza freatică. Pădurile se întâlnesc în locurile bine drenate pe versanţii văilor, în timp ce vegetaţia ierboasă de stepă ocupă locurile plane cu soluri relativ grele şi drenaj mai slab. Silvostepa ocupă suprafeţe importante în Europa răsăriteană şi în Asia, constituind o fâşie îngustă de teren, ce se întinde pe latura nordică a stepelor eurasiatice din Câmpia Dunării până în partea sudică a Siberiei Occidentale şi Centrale. În cele două Americi, ca şi în celelalte continente, silvostepele sunt incluse zonelor de stepă. În ţara noastră, zona de silvostepă ocupă suprafeţe destul de întinse în regiunile de câmpie. În Banat şi Crişana se întinde pe o fâşie îngustă de câmpie desfăşurată la poalele dealurilor vestice de la Bârzava până la Someş; în sudul ţării ocupă câmpiile: Blahniţei, Băileştilor, Romanaţilor, Burnazului, Mostiştei, partea vestică a Bărăganului, apoi câmpiile Buzăului, Râmnicului, inclusiv marginea externă a Subcarpaţilor din sectorul lor; în Moldova ocupă câmpia Covurluiului (Podişul Covurluiului), bazinul Bârladului, valea Prutului şi depresiunea Jijiei, iar în Dobrogea, suprafeţe mici în jurul insulei forestiere din nord şi din colţul de sud-vest. După caracterul vegetaţiei lemnoase silvostepa din ţara noastră se împarte în două subunităţi distincte: silvostepa nordică, din depresiunea Jijiei, caracterizată prin păduri de stejari mezofili (Quercus robur) şi silvostepa sudică, caracterizată prin păduri de stejari subxerofili-termofili: Q. pedunculiflora (stejarul brumăriu) în partea estică a Câmpiei Române şi în Dobrogea, Q. pubescens (stejarul pufos) în Burnaz şi în Oltenia şi Q. robur (stejarul pedunculat) în câmpia vestică. Vegetaţia ierboasă primară a silvostepei este formată din unele specii mai xerofile ca păiuşurile şi coliliile, din mai multe specii subxerofile sau chiar submezofile, ca firuţa de livadă (Poa pratensis angustifolia), trifoiul (Trifolium montanum), jaleşul (Salvia pratensis), sânzienele galbene (Galium verum), rogozul (Carex praecox). În Moldova, Muntenia şi Oltenia este caracteristică formaţiunea: Festuca pseudovina, Stipa lessingiana, S. joannis, ce cuprind numeroase specii din stepele pontice şi sarmatice, iar în vestul ţării, specii ca: Festuca sulcata, F. valesiaca, Stipa joannis, S. Stenophylla, asociate cu specii panono-pontice, specii care apar şi în enclavele de silvostepă din centrul Transilvaniei. Silvostepa reprezintă un teritoriu peste care a avut loc o continuă pendulare a vegetaţiei de stepă şi a celei de pădure, determinată de schimbările majore din Cuaternar şi materializată prin înaintări şi retrageri succesive când ale pădurii, când ale stepei. (În prezent, pe teritoriul ţării noastre există, se pare, o tendinţă de avansare a pădurii în domeniul stepei care nu apare însă destul de evident din cauza acţiunii continue a omului asupra pădurii, care are drept urmare un proces invers, de extindere limitată şi dirijată a stepei, în domeniul pădurii). În concluzie, silvostepa este o zonă de tranziţie între pădurea de foioase şi stepa temperat continentală, caracterizat printr-un peisaj mozaicat de comunităţi ierboase, lemnoase arbustive şi lemnoase arborescente. Sin. Antestepă.

Silvotundră. Zonă de trecere între tundră şi pădurea de conifere în care speciile boreale înaintează spre nord, iar cele arctice spre sud. Întrepătrunderea formaţiunilor vegetale din cele două zone se face în mod treptat: apar mai întâi în regiunea de pădure petice izolate, lipsite de arbori, care se înmulţesc şi se extind spre nord, până ce din pădure rămân doar pâlcuri izolate de arbori, alcătuite numai din copaci chirciţi, cu dimensiuni şi forme de arbuşti (în regiunea muntoasă fâşia cu arbori chirciţi este îngustă de câteva zeci de km, în regiunile de câmpie lăţându-se până la câteva sute de km). Arborii caracteristici silvotundrei euroasiatice cu influenţă oceanică sunt mestecenii (Betula tortuosa, în Scandinavia, şi B. ermani, în Kamceatka). Între Marea Albă şi fluviul Obi se întâlneşte molidul (Picea obovata), ca şi în zona arctică a Americii de Nord (P. mariana); în sectorul cu climat continental extrem, dintre fluviul Obi şi ţărmul de nord al Mării Ohotsk (golful Şelihov), se întâlneşte laricele (Larix sibirica şi L. dahurica). În extremul nordic al silvotundrei arborii se înmulţesc şi se dezvoltă greu din cauza condiţiilor climatice aspre şi a solului permanent îngheţat; ei produc rar seminţe germinabile care şi aşa sunt distruse în cea mai mare parte de animale. Covorul de muşchi şi de licheni, care este tot mai extins spre nord, constituie un pat germinativ favorabil pentru seminţele arborilor. Creşterea naturală a plantelor ierboase este foarte redusă; circa 1-2 cm pe an în înălţime. Arbori de 20-25 ani abia depăşesc ca înălţime stratul de ierburi. Creşterea în grosime a vegetaţiei lemnoase este de asemenea extrem de mică fiind strâns legată de temperaturile lunii iulie. Vegetaţia de tundră (v.) ocupă golurile din silvotundră. În concluzie, silvotundra este o zonă de tranziţie între pădurea de conifere (taiga) şi tundră, cu întrepătrunderi ale celor două formaţiuni.

Sima. Pătura de siliciu şi magneziu situată la baza scoarţei terestre. Sin. Manta (v.).

Simieni. (lat. simius-maimuţă). Subordin de mamifere primate, cuprinzând maimuţele de la formele de tipul cel mai primitiv până la tipul antropomorf (om). Se împarte în: Platirieni (maimuţe cu nările depărtate şi cu 36 sau 32 de dinţi) şi Catrinieni (maimuţe cu nările apropiate şi cu 32 de dinţi) sau maimuţe cinomorfe (cu coadă) şi maimuţe antropomorfe (cu caractere net hominiene). Apăruţi în Oligocenul inferior, cu o arie de răspândire mare (astăzi trăiesc numai în ţările cu climă caldă), simienii au lăsat totuşi puţine fosile, sub formă de fragmente. Se cunosc: Propliopithecus şi Parapithecus (din Oligocenul egiptean); Pliopithecus (din Miocenul din Egipt); Mezopithecus (din Pliocenul Europei şi ai Asiei Mici); Dryopithecus (din Miocenul Europei şi ai Africii); Australopithecus (din Cuaternarul Africii de Sud) şi o serie de forme foarte evoluate descoperite relativ recent.

Similitudine tectonică. Asemănarea între un model redus, care reprezintă o anumită structură geologică realizată experimental în laborator, şi condiţiile reale din natură, în care se găseşte structura respectivă. Se numeşte coeficient de similitudine tectonică raportul dintre principalele proprietăţi mecanice ale rocilor (ex.: rigiditate, rezistenţă etc.) la deformaţiile tectonice din natură şi aceleaşi proprietăţi ale materialelor utilizate la executarea şi experimentarea pe modele. Acest coeficient, care se studiază în laboratoare speciale de tectonofizică, pe diferite materiale (ex.: parafină, ceară de albine, unt sau diverse paste, iar în trecut chiar pe nisipuri, argile etc.), este greu de precizat numeric, din cauza condiţiilor naturale în care au loc deformaţiile scoarţei terestre (ex.: timpul geologic, masele enorme antrenate în mişcările tectonice, presiunile şi temperaturile enorme care intră în acţiune, soluţiile care impregnează în mod natural rocile etc.).

Simun. (ar. samun). Vânt uscat şi fierbinte care bate în Sahara şi Peninsula Arabică, cu deosebire primăvara şi vara. Simunul înalţă în atmosferă un adevărat zid mişcător de nisip şi praf încins, produce un vuiet asurzitor şi constituie un flagel care pune frecvent în pericol viaţa caravanelor, îngopând adesea sub un strat gros de nisip oamenii şi cămilele întâlnite în drum.

Sinaia, strate de. Complex grezo-calcaros, de tip fliş, care reprezintă Berriasianul, Valanginianul şi Hauterivianul din Carpaţii Orientali (marginea externă a masivelor cristaline moldave şi partea internă a zonei flişului) şi din Carpaţii Meridionali (în Pânza de Severin). Stratele de Sinaia sunt constituite dintr-o succesiune de formaţiuni tipice care încep, la partea inferioară, cu roci pelitice (şisturi marnoase şi argiloase; marne şi calcare marnoase, roşii sau cenuşii-verzui, cunoscute sub numele de Strate cu Aptychus), după care urmează gresii şi calcare grezoase (până la 50% din totalitatea rocilor constitutive) şi la partea superioară un orizont de brecii pestriţe cu şisturi cristaline, de microbrecii calcaroase şi conglomerate tillitice (cu Hibolites, Pseudobelus, Crioceratites, miliolide, briozoare etc.). Stratele de Sinaia sunt puternic dezvoltate la curbura Carpaţilor (în regiunea Azuga, Valea Doftanei, Valea Ialomiţei etc.), la nord de Miercurea-Ciuc, în podişul Mehedinţi, în Banat etc.

Sinanthropus. (lat. sinoe-din China, gr. anthropos-om). Mamifer primat, descoperit între anii 1927-1929 de către anatomistul canadian P. Black şi chinezul Pei, într-o peşteră din valea Chan-Kai-Tien (la 40 km sud-vest de capitala Pekin=Beijing), considerat ca formă intermediară între Simieni (v.) şi Hominieni (v.), un stadiu mai evoluat decât Pithecanthropus (v.). Caracteristic pentru Paleoliticul inferior (acum circa 700 000 de ani), Sinanthropus (numit iniţial Sinanthropus pekinensis, astăzi Homo-erectus pekinensis) avea cutia craniană mai mare decât la Pithecanthropus şi la antropoidele actuale (1 100-1 200 cm³) şi dentiţia net umană. Cunoştea şi utiliza focul.

Sinclază. (gr. syn-cu, împreună, klasis-a sfărâma). Diaclază (v.) de contracţie, determinată fie prin răcire (ex.: la curgerile bazaltice, separate în coloanele hexagonale), fie prin uscare (ex.: separaţiile poligonale, în special pentagonale, din unele mâluri argiloase), care apare în roci, în timpul formării lor.

Sinclinal. (gr. syn-cu, împreună, klinein-a înclina). Partea unei cute geologice care, în poziţie normală, are concavitatea în sus şi flancurile divergente (înclină unul spre altul) şi care, în centrul de curbură, este constituită din roci mai tinere încadrate pe flancuri şi în adâncime de roci mai vechi (ex.: Sinclinalul Slănic, Sinclinalul Drajna etc.). Corespunde adesea cu văi de sinclinal, înşeuări, depresiuni, alteori însă cu interfluvii (sinclinal suspendat). Sin. Cută sinclinală. V. şi sub Cutare.

Sinclinal suspendat. V. Cutare, Relief de cutare.

Sinclinoriu (sinclinorium). Asociaţie de cute cu caracter general de sinclinal, alcătuită din cute secundare mai mici (anticlinale şi sinclinale), în cadrul căreia cutele de la periferie au o poziţie mai ridicată decât cele din partea centrală. În ţara noastră sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin) conţine importante zăcăminte de cărbuni. Opus Anticlinoriu (v.).

Sinecliză. (rus.). Formă structurală principală negativă în cuprinsul platformelor, cu aspect de sinclinal, în care porţiunea centrală este scufundată faţă de zonele înconjurătoare. Sineclizele, care au de obicei extinderi mari (zeci de mii de km²) şi sunt mărginite de flexuri (continuate în fundament, uneori, de falii), sunt umplute cu sedimente şi cu formaţiuni sedimentare groase (câteva sute sau mii de metri), lipsite de discordanţe. În interiorul sineclizelor se formează uneori şi forme structurale secundare, ca: domuri diapire, ridicături şi depresiuni secundare etc., şi, din punctul de vedere economic, se localizează acumulări de ţiţei (în regiuni marginale) şi gaze (în centru) sau se întâlnesc zăcăminte de cărbuni. În România au caracter de sineclize: Depresiunea Bârladului (la limita dintre platforma epihercinică şi cea rusească); zonele de îngroşare a depozitelor mezozoice din fundamentul Câmpiei Române (identificate prin foraje) etc.

Sinemurian. (de la Sinemurum, numele latin al oraşului Semur-Franţa). Etajul superior al Liasicului inferior, caracterizat prin existenţa a şase zone cu amoniţi, care, de jos în sus, sunt zonele cu: Arietites bucklandi, Arnioceras semicostatum, Euasteroceras turneri, Asteroceras obtusum, Oxynoticeras oxynotum şi Echinoceras raricostatum şi prin unele brahiopode, lamelibranhiate (ex.: Liogryphea arcuata etc.). În ţara noastră formaţiunile sinemuriene (gresii, calcare negre, calcare nisipoase roşii cu brahiopode şi moluşte etc.) se întâlnesc, larg răspândite: în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului, Codru-Moma), în Banat (la Reşiţa şi Şviniţa), în masivul Hăghimaş (la Lacu Roşu), în Munţii Perşani (în Defileul Oltului), în Munţii Rarău etc.

Sinergism. Acţiunea corelată a două sau mai multe substanţe chimice care au valoare mai mare decât suma efectelor substanţelor respective luate separat.

Singenetic. 1. Calitatea unui mineral care se formează în scoarţa terestră în acelaşi timp cu roca în care se găseşte. 2. Ceva (relief de exemplu) care se naşte în acelaşi timp (ex.: erupţii sau lave apărute o dată cu unele cutări orogenetice, văi impuse sau formate o dată cu înălţarea munţilor etc.). V. şi Singeneză.