Dic?ionar de Geografie

Suprafaţă activă. Suprafaţa terestră (a solului, rocilor, învelişului vegetal, stratului de zăpadă, apei etc.) la nivelul căreia au loc cele mai intense schimburi de energie (absorbţia şi reflectarea radiaţiilor solare şi atmosferice, la care se adaugă emisia proprie de radiaţii calorice) şi materie (incidenţa precipitaţiilor şi evaporarea apei) cu aerul de deasupra.

Suprafaţa Benioff. Suprafaţa unei plăci litosferice care se scufundă în astenosferă în dreptul unei fose, sub un arc insular marginal (insulele Aleutine, Kurile, Japoniei, Mariane etc.), sau sub un continent (America de Sud, America de Nord), ca urmare a împingerilor venite dinspre regiunea de formare a crustei oceanice, dorsala medio-oceanică. Suprafeţele Benioff delimitează, în interiorul astenosferei, aşa-numitele celulele de convecţie subcrustală şi corespund zonelor de mişcări convective descendente. Pe suprafeţele Benioff sunt situate hipocentrele celor mai adânci cutremure (300-800 km). V. Plan Benioff.

Suprafaţă. Noţiune generală pentru o întindere de teren care este relativ plană. Există denumiri variate ale suprafeţei geomorfologice, în special în funcţie de geneză: 1. Suprafaţă de eroziune sau de denudare (nivelarea a fost creată de eroziunea agenţilor şi proceselor externe). Când acestea au o netezime avansată se numesc şi suprafeţe de nivelare sau suprafeţe de aplatizare. Când sunt foarte extinse se numesc: peneplene, pediplene, sau suprafeţe reziduale finale (sens W. Penck, când a retezat tot masivul muntos, din el rămânând numai unii martori); când apar ca suprafeţe marginale ale unui masiv sau în lungul unor văi (suprefeţe neterminate) se numesc suprafeţe de versant, sau nivele, trepte, trepte piemontane (sens W. Penck), trepte de altiplanaţie (v. Nivel de eroziune); când se află la baza unui abrupt, glacis sau pediment; când s-a realizat pe calcare, suprafeţe de coroziune. Dacă s-a format în mai multe cicluri de eroziune, dar nivelele şi pantele lor se contopesc aproape total într-o singură suprafaţă se numeşte suprafaţă poligenetică; 2. Suprafeţele de acumulare sunt cele care coincid aproximativ cu suprafaţa terminală de acumulare a unui bazin exondat şi din care rezultă câmpii tabulare, sau piemonturi şi glacisuri de acumulare. 3. Suprafaţă de agradare (termen anglo-saxon, pentru o suprafaţă construită prin acumulare continentală), suprafaţă de regradare (nivelată prin eroziune într-un singur ciclu, dar care nu a îndepărtat o pătură prea groasă de roci-câţiva zeci de metri), suprafaţă de degradare (înălţată, şi a căror interfluvii se reduc lent şi uniform prin eroziune chimică); suprafaţă fosilizată (îngropată sub sedimente mai noi); suprafaţă fosilă (resturi dintr-o fostă suprafaţă); suprafaţă exhumată (descoperită cel puţin parţial de sub sedimentele care au fosilizat-o); suprafaţă de discontinuitate (cea care desparte o suprafaţă sau un relief vechi de sedimentele depuse peste el); suprafaţă structurală (care coincide cu suprafaţa unui strat dur); suprafaţă subcrustală derivată (nu coincide cu suprafaţa stratului dur).

Suprafaţă de şariaj. V. sub Pânză de şariaj.

Suprafaţă de abraziune. Sin. Platformă de abraziune (v.).

Suprafaţă de alunecare. V. Patul de alunecare.

Suprafaţă de denudaţie. Sin. Suprafaţă de eroziune (v.).

Suprafaţă de discontinuitate. V. Discontinuitate, suprafaţă de.

Suprafaţă de eroziune. Suprafaţa de teren, netedă sau uşor vălurită, orizontală sau înclinată, care se formează în unele regiuni montane sau de dealuri, sub acţiunea îndelungată a eroziunii agenţilor modificatori externi asupra reliefului respectiv. Această suprafaţă, care ia naştere indiferent de structura geologică şi de compoziţia petrografică a regiunii respective, are aspectul general al unei câmpii, ridicată uneori la înălţime datorită mişcărilor tectonice. Se deosebesc: suprafeţe de eroziune generale (v. Peneplenă), situate în unităţile structurale de platformă, şi suprafeţe de eroziune locale, care se găsesc în zonele de geosinclinal. Repetarea proceselor care duc la formarea suprafeţelor de eroziune conduce la existenţa în unele regiuni muntoase a mai multor asemenea suprafeţe etajate la diferite altitudini şi dispuse în trepte. Un exemplu tipic al unei asemenea situaţii este cel din Carpaţii Meridionali, unde au fost identificate trei suprafeţe de eroziune: Borăscu, la 1 800-2 200 m altitudine; Râu-Şes, la 1 400-1 700 m, şi Gornoviţa, la 800-1 000 m altitudine. Sin. Platformă de eroziune, Suprafaţă de denudaţie.

Suprafaţa erozivo-structurală. Sin. Suprafaţă structurală (v.).

Suprafaţă hidrostatică. Suprafaţa care uneşte nivelurile hidrostatice (v.) în diferite puncte. V. Nivel hidrostatic.

Suprafaţă izobarică. Suprafaţă în care toate punctele de observaţie au aceeaşi presiune atmosferică. În mod obişnuit suprafeţele izobarice se intersectează cu o suprafaţă orizontală de referinţă (ex.: nivelul mării) sub un unghi foarte mic. Încălzirea sau răcirea suprafeţelor subiacente determină o scădere sau o creştere a presiunii atmosferice şi, implicit, o deformare în sens negative sau pozitiv a suprafeţelor izobarice. În cazul încălzirii, dilatării şi ridicării aerului la înălţime se produce o deformare a suprafeţelor izobarice, care se vor curba cu convexitatea în jos. Scăderea presiunii atmosferice se diminuează cu înălţimea astfel că, la un anumit nivel, suprafeţele izobarice devin orizontale (paralelele cu suprafaţa de referinţă). Deasupra suprafeţei izobarice presiunea creşte din nou determinând o curbare a suprafeţelor izobarice în sens opus (cu convexitatea în sus). Ca urmare a încălzirii şi a repartiţiei neuniforme a presiunii atmosferice, aerul se va deplasa, în straturile inferioare, de la periferia mai rece spre sectorul central mai cald şi cu valori mai reduse ale presiunii atmosferice, iar la înălţime, de la centru spre periferie, stabilind un circuit închis, a cărui energie este dată de căldura solară. În atmosferă au loc astfel de fenomene, atât la scară mare (circulaţia musonică), cât şi la scară redusă (briza de mare şi cea de uscat, brizele de munte etc.). În practica meteorologică se întocmesc hărţi cu topografia câmpurilor barice la nivelul suprefeţelor de 500 mb şi la sol.

Suprafaţă liberă a apelor freatice. Sin. Oglinda apelor freatice (v.).

Suprafaţă piezometrică. Sin. Nivel piezometric (v.).

Suprafaţă structurală. Suprafaţa slab înclinată a unui relief, paralelă cu suprafaţa de stratificaţie a unei serii de depozite sedimentare care formează relieful respectiv, în special pe un interfluviu sau pe versantul prelung al unei văi subsecvente. Această suprafaţă poate fi utilizată pentru reprezentarea structurii tectonice a unei porţiuni din scoarţa terestră, în special a structurilor monoclinale, cu strate puţin înclinate (v. şi Cuestă, Revers). Sin. Suprafaţă erozivo-structurală.

Suprafaţă subiacentă. Întindere de uscat sau de apă, situată la suprafaţa globului terestru, care se găseşte în interacţiune directă cu atmosfera, în procesele schimbului de căldură şi de umezeală. În producerea fenomenelor meteorologice, suprafaţa subiacentă joacă un rol determinant în încălzirea şi răcirea aerului, în evaporarea apei, sau în condensarea ei în pătura inferioară a atmosferei, în formarea maselor de aer etc. Termenul de suprafaţă subiacentă este mai larg decât termenul de suprafaţă activă a solului (v.) întrucât se referă şi la suprafeţele acoperite de ape (lacuri, mări, oceane).

Supraglaciare. Procese geomorfologice care se produc pe versanţii de deasupra marginilor limbii glaciare şi deasupra rimaye-ului din circ; este vorba mai ales de dezagregări periglaciare şi de avalanşe. Realizează glacisuri şi umeri periglaciari (supraglaciari).

Supraîmpingere. Fenomen geologic în urma căruia o structură internă prezintă cute deversate într-o singură direcţie a catenelor muntoase. Supraîmpingerea este legată de împingerea regiunilor rigide din spatele catenelor muntoase (v. Hinterland) spre platformele din faţa (v. Vorland) acestora. Prin admiterea teoriei supraîmpingerii se poate explica formarea centurilor cutate asimetrice, cu structură generală monolaterală.

Supraimpunere. Sin. Epirogeneză (v.). v. şi Epigeneză.

Supralitoral. Fâşie de uscat dispusă în spatele ţărmului, care păstrează urmele unor vechi modelări marine, cum ar fi: faleze moarte, terase marine etc. Se formează la ţărmurile care nu au suferit emersiuni.

Suprarăcire. Coborârea temperaturii apei lichide sub punctul de îngheţ.

Supraridicare axială. Zona de lărgire a sâmburelui anticlinal sau de îngustare a nucleului unui sinclinal, în cadrul căreia, în axa cutelor, apar formaţiuni geologice mai vechi. Supraridicările şi scufundările axiale (v.) ale cutelor sunt însoţite de înclinări periclinale şi formează, prin repetarea lor alternantă, anticlinalele şi sinclinalele transversale.

Suprasaturaţie. Stare a atmosferei, caracterizată prin prezenţa unor cantităţi de vapori de apă superioare celor necesare saturaţiei. În natură se realizează foarte rar în raport cu suprafeţele de apă şi mai frecvent în raport cu suprafeţele de gheaţă.

Supraumezire. Caracteristică a climatelor cu cantităţi de precipitaţii care depăşeşc infiltraţia şi evaporaţia.

Surduc. Vale adâncă şi îngustă, sculptată în roci tari situate în regiuni muntoase, caracterizată prin versanţi puternic înclinaţi, prăpăstioşi, cu profil transversal asemănător literei "V". Surduc poate însemna deci: 1. Trecătoare îngustă pe o vale. 2. Cheie; vale adâncă şi îngustă, sculptată în roci dure între doi munţi (ex.: trecătoarea Buzăului).

Surpare de teren. V. Prăbuşire. Sin. Surpătură (ca formă de relief), Năruire.

Surplombă. (fr.). Perete sau versant abrupt a cărui înclinare depăşeşte linia verticală a firului cu plumb (deci are peste 90^o înclinare). Se întâlneşte frecvent în cheile din regiunile calcaroase (ex.: Cheile Corcoaiei de pe cursul superior al Cernei, Cheile Sohodolului de pe Valea Runcului-jud. Gorj, Cheile Zănoagei şi Oarzei din Bucegi etc.).

Sursă de poluare. Proces tehnologic sau natural care emite noxe dăunătoare sănătăţii omului. Sursele de poluare sunt chimice, fonice, electromagnetice, radioactive, termice. După altă clasificare, sursele de poluare sunt datorate industriei, agriculturii, activităţilor menajere, transporturilor. Sursele de poluare naturale sunt datorate vulcanismului, furtunilor, apelor subterane încărcate cu săruri în exces, unor gaze din atmosferă (ozon, dioxid de carbon) etc. După felul emisiei sursele de poluare sunt: punctuale şi instantanee, când se emit noxe în mod accidental din anumite instalaţii; continue, când sunt datorate funcţionării permanente a tehnologiilor respective.

Suspendat. Formă sau fenomen dispuse deasupra unor văi care le limitează. 1. Sinclinal suspendat (vale, sau câmpie de vale, axată pe un sinclinal care, în procesul eroziunii diferenţiale, a devenit interfluviu). 2. Pânză freatică suspendată, deschisă pe versantul unei văi, sub formă de izvoare.

Suspensii. Particule de materiale dispersate într-un fluid. În procesele geomorfologice, se referă la acele particule mai grele decât fluidul respectiv, dar care se menţin un timp în el datorită mişcării acestuia.

Sutură. V. sub Stilolit.

Swash. V. Val.

Syngnatus. Varietate de peşte teleosten. Specia Syngnatus incompletus, strămoşul peştelui-ac actual, din Marea Neagră, este întâlnită frecvent în şisturi menilitice din Oligocenul din regiunea Piatra-Neamţ.

Ş
Şa. Porţiunea cea mai coborâtă a unei culmi muntoase sau deluroase, situată între două culmi sau mameloane (v.) alăturate, sau la obârşia a două văi sau a doi torenţi care au direcţii de curgere opuse. Şeile se formează prin acţiunea de eroziune regresivă desfăşurată la obârşiile văilor şi în regiunea bazinelor de recepţie torenţiale dispuse de o parte şi de alta a cumpenelor de apă. Şeile mai joase sunt folosite de obicei pentru treceri (poteci, drumuri sau pasuri) dintr-o parte în alta peste cumpenele de apă. Există câteva cazuri particulare de şei: şa de captare (porţiune de albie rămasă pe interfluviu în urma unei captări); şa de transfluenţă (pe unde o parte din gheţar trecea în bazinul vecin, ex.: Şaua Bâlei); şa de difluenţă (unde un gheţar se împarte în două limbi relativ egale); şa de flanc (care desparte o culme principală de una secundară, sau de o măgură situată lateral etc.). Sin. Înşeuare, Curmătură.

Şa barică. Regiune cu presiune ridicată situată între doi anticicloni şi mărginită de doi cicloni în cruciş, în care izobarele formează două sisteme de hiperbole conjugate. Şaua barometrică este forma ideală atât pentru formarea cât şi pentru distrugerea fronturilor atmosferice, elemente de bază în procesele care duc la schimbarea vremii într-o regiune oarecare. Este deci o formă a reliefului baric cu aspect de şa, situată la intersecţia axelor de comprimare şi dilatare dintre doi cicloni şi doi anticicloni dispuşi pe diagonală (în cruce). Sin. Şa barometrică.

Şanţ abisal. Depresiune mult alungită dar de dimensiune nu prea mare, care se extinde pe câmpiile abisale. (A nu se confunda cu fosele oceanice).

Şanţ longitudinal. Şanţ sculptat de apele torenţiale pe traseele oglinzilor de alunecare, în lungul limbii bombate a corpului alunecării sau pe suprafaţa conului de alunecare, în cazurile alunecărilor curgătoare.

Şariaj. Fenomen tectonic şi structură geologică specifică pentru lanţurile muntoase născute din geosinclinale, ce se caracterizează prin încălecarea pe zeci de km a unor pânze alohtone peste un substrat autohton. Prin eroziune pot fi izolate bucăţi din pânză, numite klippe.

Şariaj de fund. V. Transport fluvial.

Şarniera cutei. V. sub Cută.

Şelf. (engl. shelf). V. Platformă continentală.

Şelf de gheaţă. Carapace de gheaţă care, venind de pe uscat, se continuă şi deasupra platformei continentale pe distanţe ce variază de la câţiva kilometri la mai multe sute de kilometri, unde are înfăţişarea unui zid abrupt (faleză) numit barieră; din ea se rup aisberguri. Cei mai mari gheţari de şelf se întâlnesc în jurul continentului Antarctida, unde totalizează 930 900 km² (ex.: gheţarul de şelf Ross, din dreptul mării cu acelaşi nume, şi gheţarul de şelf Filchner din dreptul Mării Weddell).

Şenal. 1. Partea cea mai adâncă şi navigabilă a unui curs de apă. 2. Canal săpat de om, sau natural, care facilitează navigaţia printr-o strâmtoare sau la intrarea în port.

Şeptel. Totalitatea animalelor domestice crescute într-ogospodărie, într-o comună, într-o zonă, într-o ţară (spre a obţine un beneficiu economic).

Şerm (pl. Şurum). Termen arab pentru un golf prelung, ramificat şi sinuos, cu intrare strâmtă şi adâncă, mărginit la intrare (cel mai adesea) de construcţii coraligene. Seamănă cu rias-urile şi sunt tipice la Marea Roşie. Par a proveni din foste ueduri înecate sau blocate prin construcţii coraligene.

Şes. Întindere de pământ fără diferenţă de nivel. Sin. Câmp.

Şes aluvial. Suprafaţă plană formată prin depuneri laterale de aluviuni în lungul râurilor principale. Şesul aluvial corespunde albiei, respectiv luncii majore. Sin. Câmpie aluvială.

Şibleac. (sârb.). Asociaţie vegetală constituită din diferite specii de arbuşti submediteraneeni cu frunze căzătoare dezvoltată în mod obişnuit pe locul pădurilor defrişate. Se întâlneşte pe ţărmul Mării Adriatice, Bulgaria, România (partea sudică), apoi în Ucraina (în Crimeea) şi Caucaz. În ţara noastră se cunosc următoarele tipuri de şibleac: şibleac cu cărpiniţă (Carpinis orientalis) sau grăbar, în partea de nord-vest a Olteniei; şibleac cu scumpie (Catinus coggygria); şibleac cu cărpiniţă, mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie, iasomie (Jasminum fruticans), în silvostepa dobrogeană. Formaţia hăţişului de şibleac înlocuieşte progresiv, sub acţiunile omului, pădurea de quercinee (stejărişuri).

Şir de observaţii. Succesiune plurianuale de date referitoare la un element meteorologic oarecare, pe baza căreia se calculează mediile, frecvenţele etc. Poate fi: omogen (când observaţiile s-au efectuat în condiţii de mediu neschimbate, după acelaşi program, pe baza aceleiaşi metodici etc.) sau neomogen (când pe parcurs au intervenit modificări în condiţiile mediului, în programul de observaţii, în metodica de lucru etc.).

Şiroi. Şuviţă de apă ce curge sinuos pe o pantă fără a avea maluri sau un făgaş definit, putându-se desface în firicelele mai mici, reunindu-se în funcţie de micile obstacole întâlnite în cale.

Şiroire. Proces de scurgere liniară a apelor provenite din precipitaţii (ape meteorice), pe suprafaţa versanţilor, sub formă de şuviţe neregulate (ape sălbatice) şi care reprezintă un studiu intermediar între scurgerea difuză (sau în pânză) şi cea torenţială. Apele care se scurg în pânză se canalizează, într-un prim stadiu, pe locurile cele mai joase ale suprafeţei versanţilor, creând la început, în pătura de alterări, mici şănţuleţe mai mult sau mai puţin paralele. Acestea, pe măsură ce coboară pe suprafaţa versanţilor, se îngemănează între ele şi-şi sporesc repede debitul, viteza şi, prin aceasta, forţa de eroziune şi de transport; se creează treptat forme noi de şiroire, de dimensiuni care variază de la rigole (v.) şi ogaşe (v.) până la ravene (v.). Şiroirea afectează regiunile cu relief dezgolit de vegetaţie, jucând un rol important în procesele de spălare a versanţilor şi de împotmolire a suprafeţelor lipsite de pantă. Intensitatea şiroirii, respectiv puterea de eroziune şi de transport a apei de şiroire este influenţată de: forţa vie a particulelor de ploaie care lovesc roca (ploile mărunte au o acţiune redusă, în urma căreia o mare parte din apa respectivă se infiltrează); starea de agregare a rocilor (intensitatea este mai mare în rocile friabile, dezagregate sau fărâmiţate prin arături sau prin alte lucrări mecanice de suprafaţă); pantă (şi ablaţiunea şi transportul sunt mai mari pe pantele mai înclinate); caracterul rocilor (mai intensă în rocile moi şi afânate; soluri, loess, argile etc.); cantitatea de apă căzută în unitatea de timp (ploile torenţiale şi ruperile de nori au o acţiune mai mare decât ploile mărunte, lente, de lungă durată); gradul de acoperire cu vegetaţie al terenului. Procesele de şiroire au amploarea maximă în zonele climatice cu două anotimpuri în care aversele, deşi sunt de scurtă durată, ating o violenţă deosebită şi prin aceasta apa rezultată capătă un grad de agresivitate foarte ridicat. Contra efectului dăunător al şiroirii, care contribuie la degradarea terenurilor, în special a celor în pantă, se execută lucrări de consolidare de ordin constructiv (cleionaje, ziduri mici, zăbrele fixate pe pantă pentru crearea de mici terase etc.) sau de ordin agrotehnic (dezvoltarea vegetaţiilor ierboase, a celor de arbuşti, a culturii viţei de vie etc.). În concluzie, şiroirea îmbracă forme variate: a). Şiroire difuză (sheet-wash, sub formă de firicele ce se reunesc şi se desfac în funcţie de obstacolele vegetale, inclusiv iarba; antrenează numai particule fine prăfoase, chiar nisipoase); b). Şiroire în rigole, sau în şiroaie, sau rill-wash (firicelele de apă se concentrează repede în şănţuleţe de eroziune, rigole, pe care se adâncesc permanent; este declanşată de averse pe pante descoperite de vegetaţie); c). Şiroire în pânze, sau shett-flood, specifică numai regiunilor aride cu averse rare şi puternice (şuvoaie de apă ce curg cu putere şi se reunesc într-o pânză groasă de apă, sub formă de valuri succesive; au o mare putere de eroziune şi transport); d). Şiroire concentrată, pe talvegurile torenţilor, care acţionează linear (este în fapt o scurgere fluvială).

Şist. (gr. skchistos-despicat). Rocă metamorfică şi, prin extensiune, şi rocă sedimentară (în general rocă pelitică argiloasă) care are textura şistoasă (v. şi sub Şistozitate) şi proprietatea de a se desface în plăci sau în foi subţiri, după plane paralele. Compoziţia şistului este determinată de compoziţia rocilor preexistente care au fost metamorzotate şi de gradul de metamorfism. Principalele şisturi sunt şisturile cristaline (larg răspândite în ţara noastră în Carpaţi şi în Dobrogea), formate în cadrul metamorfismului de epizonă (v.) şi mezozonă (v.), unde influenţa stressului este mai puternică (v. şi sub Metamorfism). Dintre acestea mai caracteristice sunt: filitele (v.), şisturile cloritoase sau cloritoşisturile, constituite în cea mai mare parte din clorit (v.), la care se adaugă actinot (v.), epidot (v.), zoizit (v.) etc.; şisturile talcoase, formate predominant din talc (prezent uneori în fâşii independente, exploatabile); micaşisturile (v.); şisturile amfibolice, constituite preponderent din antofilit, actinolit, hornblendă verde şi din feldspaţi calcosodici, epidot, zoizit etc.; şisturile cuarţitice, formate din granule de cuarţ turtite (tabulare) etc. În unele cazuri şisturile cristaline conţin minereuri metalifere, chiar în cantităţi exploatabile (ex.: şisturile hematitice, şisturile cu oligist sau itabiritele etc. Dintre şisturile sedimentare cristaline sunt de amintit: şisturile disodilice (v. sub Disodile); şisturile menilitice (v. sub Menilite); şisturile alunifere cărbunoase, de culoare neagră; şisturile bituminoase (v.), ardeziile (v.) etc. şi unele strate foarte subţiri care conţin 15-30% calcar (şisturi calcaroase), sau cu aspect grezos (şisturi grezoase) etc.

Şistozitate (şistuozitate). Textură caracteristică rocilor metamorfice, reprezentată prin aşezarea (orientarea) în plane paralele a mineralelor lamelare (ex.: micele) sau cu habitusul alungit (ex.: horblenda) conţinute în rocile respective. Intensitatea şistozităţii, care poate coincide cu statificaţia (v.), dar nu trebuie confundată cu aceasta, este influenţată de intensitatea stressului (v.) şi de compoziţia petrografică a rocilor. În unele roci metamorfice se observă şistozităţi diferite, suprapuse, produse probabil în perioade diferite, iar spre adâncime se observă scăderea şistozităţii. Prin extensiune se foloseşte noţiunea de şistozitate şi pentru capacitatea unor roci sedimentare argiloase de a se desface în plăci subţiri sau în foi. A nu se confunda cu clivajul (proprietatea unor roci cristaline de a se desface după feţe plane, când sunt izbite, feţe ce ţin de structura interioară a cristalelor) sau cu foliaţia, care se plasează imediat peste şistuozitate. Sin. Textură şistoasă.

Şist bituminos. Rocă sedimentară pelitică, constituită dintr-un nămol sapropelic consolidat, care conţine cantităţi importante de bitumine. Şisturile bituminoase, care adeseori pot arde, sunt uneori roci-mame de ţiţei, şi prin distilarea lor distructivă, se pot extrage produse asemănătoare celor care se obţin din ţiţei, dar cu un conţinut mai mare, uneori integral, de hidrocarburi nesaturate. În ţara noastră se cunosc şisturi bituminoase la Anina (în Liasic), în Carpaţii Orientali (în Oligocen), la Matiţa-jud. Prahova (în alte etaje ale Neozoicului).

Şisturi bituminoase de Holzmaden. Şisturi bituminoase formate în Toarcian (Jurasic inferior), care au fosilizat animale marine: Icthyosaurus, Plesiosaurus etc.