Dic?ionar de Geografie

Strat D. Strat al ionosferei, situat la circa 70 km înălţime, care reflectă intens undele radio.

Strat de apă. Pături de apă de grosimi variabile care au anumite proprietăţi fizice, biologice etc. (Ex.: stratul photic, prin care trece lumina difuză, până la circa 200-300 m).

Strat de frecare. Stratul atmosferic cuprins între suprafaţa terestră şi nivelul la care se dezvoltă vânturile de gradient (1 000-2 000 m). Se caracterizează printr-o turbulenţă accentuată, datorată atât termoconvecţiei, cât şi frecării aerului în mişcare, cu neregularităţile suprafeţei terestre. Deasupra lui se află atmosfera liberă.

Strat de inversiune. Strat atmosferic în care temperatura aerului creşte cu înălţimea în loc să scadă.

Strat de zăpadă. Depunere de zăpadă, care acoperă suprafaţa solului şi a gheţii. Se defineşte prin gradul de acoperire, caracterul aşezării, grosimea, densitatea şi conţinutul în apă. Este o suprafaţă activă ce contribuie la răcirea aerului de deasupra şi un bun protector împotriva îngheţului, pentru culturile care iernează.

Strat E sporadic. Strat ionosferic ce se formează uneori vara, între stratele E şi F. Este constituit din grupări mai mult sau mai puţin omogene de particule ionizate şi influenţează negative propagarea undelor radio.

Strat E. Strat atmosferic situat la altitudini cuprinse între 90 şi 130 km, cu o conductibilitate electrică deosebit de mare.

Strat F. Strat ionosferic cuprins între 190-500 km, cu o ionizare puternică şi rol important în propagarea undelor decametrice. Se subdivide în stratul F₁ (între 190-230 km) şi stratul F₂ (între 290-500 km).

Strat izotermic. Strat atmosferic în care gradientul termic vertical este egal cu zero.

Strat microclimatic. Strat de aer din imediata apropiere a suprafeţei terestre (cu înălţimi de 1,5-2,0 m) în care influenţa acesteia este deosebit de puternică.

Strat productiv. Orizont dintr-o formaţiune geologică constituit dintr-o rocă poroasă şi permeabilă în care sunt înmagazinate fluide (ţiţei sau gaze) care pot fi exploatate. Un strat productiv poate constitui, împreună cu alte strate permeabile şi cu intercalaţii de strate impermeabile, un complex productiv, care face parte dintr-o formaţiune productivă. Stratul productiv constituie obiectivul care trebuie atins de o sondă care se sapă pentru exploatarea ţiţeiului sau a gazelor.

Strate de Bizuşa. Roci din Bazinul Transilvaniei, şi anume în nordul său, între Someş şi Lăpuş, sub şisturile de Ileanda, depuse în Oligocenul mediu, şi care cuprind calcare marnoase cu fosile de scoici (Cardium rollei).

Strate de Buzaş. Strate din nordul Bazinului Transilvaniei, în zona Jibou şi Poiana Blenchii, ce cuprind gresii, sub care se găsesc şisturile de Ileanda, iar deasupra lor se găsesc argile de Chechiş. Stratele s-au format în Oligocenul superior şi Miocenul inferior.

Strate de Câmpie. Roci ce cuprind marne şi intercalaţii de vulcanite, formate în Badenian şi care se găsesc în Bazinul Transilvaniei.

Strate de Carapelit. V. Carapelit, strate de.

Strate de Cetăţuia. Sedimente din Bazinul Transilvaniei depuse în Oligocenul superior (Chattian) sau în Egerian inferior. Cuprind mai ales nisipuri, gresii şi microconglomerate cu resturi fosilizate de lamelibranhiate Polymedoda (Cyrena) şi Corbula. De la Cluj-Napoca spre vest s-au dezvoltat şi nisipuri caolinoase.

Strate de Chechiş. Roci formate în nord-vestul Bazinului Transilvaniei în Miocen-Burdigalian (Eggenburgian), alcătuite din argile şi marne cu fosile de foraminifere. În unele locuri se formează şi glauconite.

Strate de Comarnic. V. Comarnic, strate de.

Strate de Cornu. V. Cornu, strate de.

Strate de Coruş. Strate depuse în nord-vestul Bazinului Transilvaniei în Miocen-Burdigalian (Eggenburgian), formate din nisipuri, gresii, argile şi resturi de Chlamys gigas.

Strate de Cosina. Roci formate din marne şi calcare depuse în mare cu salinitate redusă, în Peninsula Istria şi pe ţărmul Dalmaţiei, în timpul Eocenului inferior.

Strate de Curtuiuş. Sedimente de apă dulce şi de mare cu salinitate redusă, depuse în Bazinul Transilvaniei, în partea sa nord-vestică, în timpul Oligocenului.

Strate de Etroengt. Strate formate în Devonianul superior în zona Ardenilor cu fosile de Clymenia (amonit) şi Phacops (trilobit).

Strate de Kiev. Marne albastre cu fosile de foraminifere mai ales, formate pe teritoriul Ucrainei în timpul Eocenului superior.

Strate de Kiscell. Strate de argile formate în timpul Oligocenului mediu în nordul Ungariei. Argilele, de culoare cenuşie-albastră, galben-brună, conţin fosile de foraminifere.

Strate de Klaus. Strate alpine şi carpatine formate în Jurasicul mediu (Bathovian şi Callovian), alcătuite din calcare de facies marin, roşietice-maronii cu fosile de brahiopode şi amoniţi.

Strate de Koessen (Kössen). Marne cenuşii din Alpi şi Carpaţi, depuse în Triasicul superior (Rhetian), cu resturi de brahiopode (Terebratula gregaria) şi lamelibranhiate (Avicula contorta).

Strate de Libia. Calcare marnoase cu concreţiuni silicioase formate în Libia în timpul Eocenului inferior şi mediu.

Strate de Lunz. Intercalaţii de cărbuni în stratele de gresii formate în Triasicul superior (Carnian) în nordul Alpilor Calcaroşi, cu floră de Keuper.

Strate de Maikop. Strate de argile bituminoase formate în nordul Caucazului şi în nordul Peninsulei Crimeea, în timpul Oligocenului şi Miocenului inferior.

Strate de Mera. Strate de facies marin cu fosile de Cardium transilvanicum, Ampullinopsis crassatina şi Scutella subtrigona. Aceste strate se găsesc în nord-vestul Bazinului Transilvaniei şi s-au depus în timpul Rupelianului (Oligocen).

Strate de Midway. Strate depuse în zona Golfului Mexic în Eocenul inferior, bogate în foraminifere.

Strate de Mokattam. Calcare cu numuliţi (Numulites perforatus, N. gizehensis) de vârstă Eocen mediu şi superior, depuse în Egipt. Din aceste calcare s-au construit piramidele egiptene.

Strate de Partnach. Strate de facies şistos formate în nordul Munţilor Alpi, în timpul Triasicului mediu (Ladinian).

Strate de Poltava. Strate groase de nisipuri cu intercalaţii de cărbuni, aflate pe teritoriul Ucrainei, formate în Oligocenul mediu, care conţin şi fosile de plante.

Strate de Promina. Strate de marne nisipoase de facies marin, formate în timpul Eocenului, ce se găsesc în Istria şi Dalmaţia.

Strate de Raibl. Marne negricioase, cu resturi de peşti, de amoniţi (Tropites subbulatus) iar în partea lor superioară se găseşte gips. Aceste strate se găsesc în partea de sud a Munţilor Alpii Calcaroşi, formându-se în Triasicul superior (Carnian).

Strate de Ronka. Strate ce cuprind calcare cu numuliţi, cărbuni de mlaştină şi tufuri vulcanice, formate în Eocenul mediu şi superior, pe teritoriul Italiei de Nord (Verona-Vicenza).

Strate de Scaglia. Calcare marnoase bogate în resturi de foraminifere, găsite în Apenini, formate în Cretacicul superior-Eocen.

Strate de Schio. Strate de facies litoral aflate în nordul Bazinului Padului (Po)-Italia, ce cuprind gresii şi calcare, în Acvitanian.

Strate de Uinta. Strate de facies continental în America de Nord, formate în Eocenul superior.

Strate de Witwatersrand. Strate groase de gresii şi conglomerate în Africa de Sud, cu un conţinut bogat de aur şi uraniu. Stratele sunt de facies continental şi de vârstă precambriană.

Stratele de Cluj. Strate de roci calcaroase grosiere şi de gipsuri situate în jurul oraşului Cluj-Napoca, formate în Priabonian (Eocenul superior). Aceste strate au fost descrise de Hoffman Károly.

Stratele de Hida. V. Hida, strate de.

Stratele de Hoia. Strate de roci din Bazinul Transilvaniei, descrise în Dealul Hoia (Cluj-Napoca), formate în Oligocenul inferior (descrise de Koch Antal). Stratele cuprind mai ales calcare, de facies recifal. Calcarele sunt fosilifere (foraminifere etc.).

Stratele de Siwalik. Strate de roci din dealurile premontane ale Himalayei, formate în timpul Miocenului mediu şi Pleistocenului inferior, ce cuprind strate groase de sedimente.

Stratele de Wengen. Strate de roci situate în sudul Munţilor Alpii Calcaroşi, în timpul Triasicului mediu (în Ladinian), strate ce cuprind mane şi calcare, cu fosile de Daonella lommelivel. Intercalat stratele cuprind şi lave porfirice.

Stratificarea aerului. Repartiţia verticală a temperaturii aerului. Ea determină dezvoltarea şi intensitatea mişcărilor convective şi poate fi: stratificare indiferentă, în situaţiile când gradientul termic vertical este egal cu gradientul adiabatic ( = _a), stratificare instabilă, în situaţiile când gradientul termic vertical este mai mare decât gradientul adiabatic (_a) şi stratificare stabilă, în situaţiile când gradientul termic vertical este mai mic decât gradientul adiabatic (_a).

Stratificaţie (stratificare). (lat. stratum-pătură, lucru întins, facere-a face). 1. Rezultat al schimbărilor produse în procesul de sedimentare, în cadrul căruia materialul respectiv este dispus zonar în strate (v.), respectiv în pături succesive, aproape plane şi paralele. Stratificaţia, caracteristică texturală principală a majorităţii rocilor sedimentare, este condiţionată de variaţia în intensitate şi calitate a factorilor care determină sedimentarea (ex.: debitul şi viteza agentului de transport, condiţiile climatice etc.). Fac excepţie de la această situaţie numai unele depuneri sedimentare, care nu sunt stratificate (ex.: calcarele şi dolomitele recifale; depunerile conurilor de dejecţie sau ale morenelor frontale; till-ul sau argila glaciară cu blocuri; loessul; brecia sării etc.) sau în care stratificaţia apare slab individualizată (ex.: la zăcămintele masive de sare). Stratificaţia este determinată de: alternarea stratelor cu compoziţie diferită; schimbarea granulometriei; orientarea orizontală a particulelor; existenţa unui detritus vegetal; coloraţia diferită a rocilor; etc. După alura generală a stratelor respective, se deosebesc: stratificaţie orizontală (la sedimentele marine de mare adâncime şi sedimentele lacustre); stratificaţie oblică (la sedimentele depuse de curgerea unui râu, a unui torent, a unui curent marin sau de mişcarea vântului într-o direcţie constantă) şi stratificaţie ondulată (la sedimentele din zona litorală de mică adâncime, depuse de mişcări în două direcţii diferite sau opuse). Există şi tipuri de tranziţie: stratificaţie oblic-ondulată, stratificaţie orizontal-ondulată etc. După relaţiile dintre unităţile de sedimentare, se deosebesc: stratificaţie paralelă (normală), întâlnită în medii de sedimentare relativ liniştite, fără curenţi orizontali persistenţi (în domeniul marin), şi caracterizată prin strate cu extindere orizontală mare în comparaţie cu grosimea, şi cu stratele de stratificaţie relativ orizontale şi plane; stratificaţie încrucişată (diagonală), mai puţin răspândită decât cea paralelă, apărând în medii în care se efectuează mişcări într-un anumit sens (în mediul continental sau la contactul acestuia cu cel marin, în zona litorală) şi fiind reprezentată printr-o serie de strate de formă rectiline sau curbiline, care se depun sub diferite unghiuri faţă de planul de stratificaţie. În cadrul acestui tip de stratificaţie se deosebesc: stratificaţie deltaică, care se formează în zona frontală a deltelor (v.) şi avansează în domeniul marin, fiind constituită din depozite de creştet (subţiri, cu înclinarea primară egală cu unghiul de pantă al suprafeţei subaeriene), depozite frontale (mai groase, având ca înclinare unghiul de taluz natural al materialului depus sub apă) şi depozite de talpă (subţiri, formate din nămoluri sau argile predeltaice depuse orizontal); stratificaţie torenţială, care apare în depozitele proluviale şi se caracterizează prin aceea că stratele oblice fac unghiuri atât la partea superioară, cât şi la cea inferioară, iar materialul depus este nesortat şi neclasat; stratificaţie eoliană, care se formează în regiunile deşertice, ca urmare a procesului de migraţiune a dunelor sau a barcanelor şi prin deplasarea formelor vălurite, mici, care apar pe versanţii acestora, şi care se caracterizează printr-o mare neregularitate a structurii depuse. O stratificaţie apare este stratificaţia gradată, în care clasarea granulometrică verticală a depus la baza stratului elementele detritice mai grosolane şi în sus, în mod gradat, pe cele mai fine (ex.: depozitele de fliş). Cercetarea stratificaţiei este importantă pentru: studiul litologiei, stratigrafiei, hidrogeologiei etc. unei regiuni, corelarea coloanelor stratigrafice (v.), studiul mişcărilor tectonice verticale, prospectarea unor zăcăminte de minereuri, a zăcămintelor de cărbuni sau hidrocarburi şi a stratelor acvifere, alegerea metodelor de exploatare a unui zăcământ etc. 2. Dispunerea în straturi a componenţilor unei comunităţi (ex., la o pădure: stratul arborilor, arbuştilor, ierbos, musvinal).

Stratigrafie. (lat. stratum-strat, lucru întins, gr. graphein-a scrie). Sin. Geologie istorică (v.), Geologie cronologică, Geologie stratigrafică.

Stratisferă. V. sub Litosferă.

Stratocumulus. (lat. stratum-lucru întins, cumulus-grămadă). Gen de nori cu aspect de bancuri, straturi sau pături cenuşii sau cenuşii şi albicioase, având aproape întotdeauna şi părţi întunecate. Elementele componente au forma unor dale, bolovani de râu, rulouri etc., putând fi sudate sau nu între ele. Dispuse regulat, elementele mici au în majoritatea cazurilor, lărgimi aparente care depăşeşc 5^o. V. sub Nori.

Stratopauză. Strat relativ îngust, situat la înălţimi de 35-45 km, care face tranziţia între stratosferă şi mezosferă. Se mai numeşte şi submezosferă. V. sub Homosferă, sub Atmosferă şi sub Stratosferă.

Stratosferă. (lat. stratum-strat, pătură, gr. sphaira-sferă). Pătură a atmosferei situată între tropopauză (v.) şi stratopauză, caracterizată prin temperaturi foarte coborâte (la partea inferioară oscilează latitudinal şi anotimpual între -56 şi -80^oC). În partea superioară a stratosferei temperatura aerului creşte până aproape de 0^oC determinând totodată puternice mişcări pe verticală care au repercusiuni până în troposferă (v.). Dinamica stratosferei este afectată şi de curenţii jet (v.) care pătrund prin tropopauză în stratosfera inferioară, producând mişcări turbulente ale aerului. Vaporii de apă se întâlnesc foarte rar în stratosferă, la altitudinea de 20-25 km, sub formă de nori sidefii constituiţi din ace de gheaţă, vizibili seara când sunt iluminaţi de razele Soarelui situat sub linia orizontului. Stratosfera nu este formată din strate succesive de aer dispuse în ordinea densităţii descrescânde, ci dimpotrivă, aerul, cu toată rarefierea lui, este agitat de curenţii verticali şi orizontali, care au în unele cazuri repercusiuni până în troposferă. În partea superioară a stratosferei, la altitudinea de circa 50 km, se găseşte un strat subţire de aer foarte rarefiat în care temperatura creşte uşor şi care face trecerea în mod treptat spre mezosferă (v.), numit stratopauză sau submezosferă. Este aşadar, un strat atmosferic situat la înălţimi cuprinse între 8-18 şi 35-45 kilometri se caracterizează prin temperaturi foarte scăzute (între -85 şi -95^oC iarna şi între -30 şi -35^o vara) şi izotermie, mai ales în păturile inferioare şi mijlocii. În păturile superioare se produc uneori încălziri puternice (până la 0^oC) datorate proceselor fotochimice care dau naştere ozonului. Vaporii de apă, extrem de rari, permit, uneori, formarea, la înălţimi de 20-25 km, a norilor sidefii. Partea inferioară a stratosferei este afectată de curenţii jet.

Stratovulcan. V. sub Vulcan.

Stratus. (lat. stratus-întins). Gen de nori având, cel mai adesea forma unei pânze (sau a unui strat cenuşii, cu baza destul de uniformă, dar uneori şi forma unor bancuri sau fragmente destrămate. Poate genera burniţă, ace de gheaţă şi zăpadă grăunţoasă. Are dezvoltare verticală slabă, dar maschează în mod frecvent Soarele şi Luna. Când Soarele este totuşi vizibil, contururile i se disting cu claritate. V. sub Nori.

Stress. (engl.). Presiunea laterală tangenţială determinată de forţele tectonice de cutare care acţionează în scoarţa terestră, în special în regiunea de suprafaţă a acesteia, la adâncimi mici (de maximum câteva mii de metri) şi care este orientată în planul orizontal, perpendicular pe direcţia cutelor din zonele muntoase. Stressul se exercită în regiunile de geosinclinal (v.) şi el nu numai că deformează rocile, cutându-le sau chiar rupându-le uneori, dar produce şi metamorfismul acestor roci (v. Epizonă, Mezozonă, Catazonă), în cadrul căruia se formează mineralele de stress, cu habitus lamelar sau fibros (ex.: clorit, sericit, talc, disten etc.). Presiunile exercitate asupra golurilor miniere sunt o rezultantă a presiunii litostatice (v.) şi a stressului. Sin. Presiune orogenică, Presiune orientată, Presiune dirijată.

Striaţie glaciară. Zgârietură rectiline efectuată pe suprafaţa şi pe pereţii laterali ai văilor glaciare de către blocurile colţuroase de rocă tare, încorporate în masa gheţarului prin presiunea exercitată de greutatea masei de gheaţă şi prin frecarea produsă în timpul deplasării acesteia. Zgârieturile formează striuri paralele, puţin adânci, din cauza şlefuirii suprafeţei văii glaciare la contactul cu gheaţă şi sunt orientate în sensul de deplasare al gheţarului.

Stringocephalus. (gr. strinx-bufniţă, kephale-cap). Brahiopod fosil de facies recifal. Specia Stringocephalus burtini este caracteristică pentru Devonianul mediu (Giveţian), care este cunoscut şi sub numele de Etajul cu Stringocephalus.

Strip copping. Sistem de cultură agricolă răspândit în S.U.A. după 1935. Este vorba de a pregăti benzi alternante de diferite culturi în aceeaşi parcelă, în aşa fel încât să se evite eroziunea solului. Peisajul agrar rămâne geometric dar se diversifică în lungul unităţilor şerpuind după curbele de nivel.

Striuri. Zgârieturi rectilinii pe suprafaţa unor roci din paturile văilor glaciare, sau pe pietrişuri glaciare. Sunt create prin frecarea rocilor colţuroase încorporate masei de gheaţă. De obicei se întâlnesc pe feţele care au fost şi şlefuite prin polizare glaciară. V. şi Striaţie glaciară.

Strofică, mişcare. Mişcare tectonică verticală, care, spre deosebire de mişcările epirogenetice, se manifestă numai pe zone mici.

Stromatoporoidea. Ordin de hidrozoare coloniale, care au trăit, probabil, în ape calde, puţin adânci, în asociaţie cu alge, brahiopode, moluşte, cu care au construit recife. Cele mai vechi stromatoporoidee s-au găsit în Ordovician. Au avut o mare dezvoltare în Devonian, când au format adevărate recife, au existat apoi, ca forme rare, în Carbonifer până în Triasic şi, după o nouă dezvoltare în Jurasic, fără a lăsa totuşi fosile caracteristice, au dispărut în Cretacic. Mai importante sunt genurile: Stromatopora (Devonian-Cenomanian) şi Actinostromaria (Cretacic mediu).

Strombolian. V. sub Vulcan.

Stronţianit. (de la numele localităţii Stronţian-Scoţia de Vest, unde a fost descoperit). Carbonat natural de stronţiu (SrCO₃) care se formează pe cale hidrotermală, în filoanele metalifere, sau cristalizează sedimentar în marne şi calcare. Se găseşte de asemenea pe crăpături alpine, în cavităţi sau sub formă de vinişoare. Este de obicei incolor. Conţine 70,3% SrO fiind un minereu de stronţiu, care, deşi mai rar, este folosit la prepararea sărurilor de stronţiu întrebuinţate în pirotehnie, în industria chimică, a zahărului, în ceramică etc. Zăcăminte mai mari de stronţianit se găsesc: în Germania (la Gamm, în Westfalia), în S.U.A. etc.

Strophomena. (gr. strophoma-şarnieră). Brahiopod articulat cunoscut din Ordovician (cu mai multe specii) până în Permian. În ţara noastră este cunoscut acest gen din Devonianul din dealul Bujoarele (jud. Tulcea).

Structogen. Calitatea unei regiuni geosinclinale a scoarţei terestre în care, după depunerea sedimentelor, are loc faza de cutare (structogeneza) a acestora. Ant. Cratogen.

Structogeneză. V. sub Orogeneză.

Structură. Modul de organizare a unei realităţi materiale; modul de asociere a componenţilor unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma şi dimensiunile fiecărui element component, ca şi prin aranjarea lor unul faţă de celălalt. În geografie termenul este folosit mai des în sens geologic, geomorfologic, pedologic etc.

Structură geologică. Aranjarea în spaţiu a rocilor din scoarţa terestră, într-o arhitectură unitară din punct de vedere geometric şi genetic, şi raporturile dintre aceste roci. În funcţie de natura rocilor din regiunea respectivă, structurile geologice sunt: în rocile sedimentare, structuri primare, determinate de condiţiile de sedimentare (ex.: structuri orizontale concordante, structuri discordante) şi structuri secundare, determinate de deformaţiile pe care le suferă rocile respective sub acţiunea forţelor tectonice (ex.: cute, flexuri, falii, decroşări, şariaje, diapire etc.); în rocile magmatice, structuri intruzive (ex.: batolite, lacolite, stock-uri, facolite, lopolite etc.) şi structuri efuzive sau subvulcanice (ex.: filoane, neck-uri, dyke-uri, sill-uri, curgeri de lave, conuri vulcanice, domuri etc.); în rocile metamorfice se întâlnesc structuri asemănătoare cu ale rocilor sedimentare, dar mai greu de stabilit pe baza orizonturilor reper, din cauza marii lor variabilităţi pe verticală şi pe orizontală. În geologia hidrocarburilor, prin structura geologică (petroliferă sau gazeiferă) se înţelege totalitatea zăcămintelor dintr-un sector în legătură cu o singură formă structurală (ex.: un anticlinal, o falie, un diapir etc.) capabilă de acumulare a hidrocarburilor (în cazul unui singur zăcământ, termenii de structură şi zăcământ sunt sinonimi). Noţiunea de structură cuprinde aici şi forma de aşezare a stratelor şi modul în care s-au format acumulările de ţiţei şi de gaze. Sin. Structură tectonică.

Structură geomorfologică. Modul variat de combinare, dispunere şi îmbinare a formelor de relief în teritoriu, ierarhizate pe diferite trepte taxonomice. Din acest mod de asamblare a părţilor în întreg, conceput taxonomic, rezultă (în mare) şi unităţile şi subunităţile de relief de diferite ordine (v. Regionarea geomorfologică). În mod special, structura geomorfologică ia în considerare: îmbinarea variată a pantelor şi altitudinilor precum şi tipurile, caracterele şi modul de îmbinare al formelor de denudare (mai ales asamblarea interfluviilor şi a văilor, a masivelor şi culmile muntoase sau deluroase etc.). Aşa de exemplu, există munţi cu dispoziţie paralelă a culmilor (tip obcine), şiruri de masive cu culmi radiare, ansambluri de horsturi şi grabene dispuse digital faţă de un megahorst etc.

Structură glomerulară. Structurarea materialului solului în agregate poroase rotunjite, cu un diametru între 1 şi 5 milimetri.

Structură grăunţoasă. Structurarea materialului solului în agregate mici, poliedrice, angulare sau subangulare, cu diametrul mediu între 1 şi 10 milimetri. Sin. Structură granulară.