Terasă structurală. 1. Porţiunea dintr-un monoclin (v.) în care, printr-o scădere locală a înclinării, pe o zonă relativ îngustă, stratele ajung aproape orizontal. Apar fie datorită unor falii în fundament, fie determinată de îngroşarea locală a formaţiunilor sedimentare respective, fie că reprezintă o cută secundară pe cale de a se desprinde dintr-o cută majoră. Sin. Terasă tectonică. 2. Suprafaţa de teren, într-o regiune cu strate orizontale, descoperită de eroziunea care a îndepărtat stratele acoperitoare mai puţin rezistente. Sin. Terasă de eroziune.
Terasare. Acţiunea de formare a unor trepte de relief (terase), care poate fi naturală (terasarea unei depresiuni, a unui con de dejecţie, glacis, piemont etc.), sau artificială (terase antropice).
Terase antropice. Trepte sau câmpuri înguste, construite de om, separate prin taluze sau ziduri, pentru a descompune pantele versanţilor spre a le putea cultiva. Ele pot fi uşor înclinate sau orizontale (când sunt irigate). Sunt specifice pentru marginile Mediteranei şi regiunilor cu orezării din Asia. Sin. Terase de cultură.
Terase de altiplanaţie (terase Goletz). V. Umăr.
Terase de solifluxiune. V. Umăr.
Terase false (pseudoterase). V. Terasă.
Terase piemontane. Trepte prelungi, cu podul uşor înclinat, ce se observă, la marginile extreme ale piemonturilor devenite podişuri, trecând de la o vale la alta peste interfluvii. Sunt, sau pânze aluvionare piemontane, din ce în ce mai noi spre exterior, şi care se racordează cu mari cicluri de terasă din amonte, fie sunt glacisuri de eroziune, uşor aluvionate (cum sunt cele 3-4 glacisuri de sub Dealurile Vestice).
Terasete. (fr. terrassette-terasă mică). Trepte de dimensiuni reduse (30-80 cm lărgime), situate pe versanţii cu pantă accentuată, constituite din roci omogene şi acoperite cu material deluvial înierbat iar fruntea este lipsită de vegetaţie (la potecile de vite este invers, taluzul fiind înierbat iar podul golaş). Se formează în timpul dezgheţului, din pachete de rocă care se desprind de pe versanţi şi se dispun etajat la niveluri distanţate între ele pe verticală de la câţiva decimetri la câţiva metri. Învelişul vegetal se păstrează pe suprafeţele orizontale, în timp ce suprafeţele verticale scot la iveală roca denudată. Aşadar, sunt trepte de alunecări şi prăbuşiri fracţionate în felii, formate pe versanţi.
Terasete de soliflucţiune (solifluxiune). Trepte de alunecare formate, în condiţiile ţării noastre, pe versanţi cu înclinare mai mare de 25o, la altitudini de peste 2 000 m. Aceste trepte au lăţimea de 0,5-1,5 m şi se formează pe seama materialului deluvial situat în pantă, în prezenţa excesului de apă provenită din dezgheţ.
Terebratula. (lat. terebratus-găurit). Brahiopod din ordinul Telotremata (v.). Apărut în Devonian, este cel mai frecvent brahiopod al Mezozoicului şi reprezentat printr-un mare număr de specii în Neozoic, întâlnindu-se şi astăzi. Ex.: Terebratula dobrogiaca (din Jurasicul din Dobrogea), T. giobata şi T. formosa (din Jurasicul din Carpaţi, de la Strunga-Bucegi), T. hilarionis (din Eocenul inferior de la Albeşti-jud. Argeş) etc.
Teren. Întindere de pământ; solul şiar subsolul privite din punct de vedere geografic sau geologic (ex.: teren de stepă, agricole, mezozoice etc.).
Teren de fundaţie. Totalitatea stratelor de pământ (v.), aflate sub influenţa fundaţiilor lucrărilor inginereşti, supuse comprimării, respectiv tasării lor sub greutatea statică şi dinamică a construcţiilor respective. Înainte de începerea oricărei construcţii, terenul de fundaţie este cercetat din punct de vedere al proprietăţilor materialului care intră în componenţa sa (ex.: prin sondaje, luări de probe, încercări de laborator etc.), cât şi al comportării sale în condiţii naturale (ex.: prin încercări de probă pe teren, fundaţii experimentale, piloţi de probă etc.).
Teren degradat. Suprafaţă de pământ scoasă parţial din circuitul agricol sau economic, din cauza afectării sale de către procesele de degradare a solului (eroziune, alunecări etc.).
Teren geologic. Succesiunea de roci (magmatice, sedimentare sau metamorfice) din interiorul Pământului, care conţin zăcăminte de substanţe minerale utile (ex.: teren aurifer, teren petrolifer etc.).
Teritoriu ecologic omogen. Porţiune de teren omogenă sub aspectul factorilor mediului natural (relief, sol, vegetaţie, apă, climă etc.). Unitate elementară ce se ia în considerare la lucrările de bonitare.
Termoanemometru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară viteza vântului, după variaţiile termice şi de rezistivitate ale unui fir metalic încălzit de un curent electric.
Termocarst. (gr. therme-căldură, slav karst). Ansamblul formelor de modelare care iau naştere pe suprafaţa calotelor glaciare, a gheţarilor şi a terenurilor din regiunile cu pergelisol (v.), în anotimpul cu temperaturi pozitive, ca urmare a dezgheţului inegal al suprafeţei acestora, asemănându-se cu formele care se întâlnesc pe suprafaţa calcarelor. Pe suprafaţa regiunilor cu pergelisol, apa rezultată din dezgheţul parţial al solului se acumulează mai întâi în cavităţile de la suprafaţa terenului şi apoi se infiltrează în locurile în care gheaţa s-a topit, lăsând în locul lor mici depresiuni cu aspect de doline. Sin. Criocarst. V. şi Gelisol.
Termoclastism. Dezgregări ale rocilor cauzate de variaţii termice, fără intervenţia îngheţului.
Termoclin, strat. Pătură de tranziţie, relativ bruscă, între apele de suprafaţă ale unui lac sau mare şi stratul de dedesubt ce are temperaturi diferite.
Termodinamica atmosferei. Parte a meteorologiei care studiază procesele atmosferice sub aspect energetic.
Termograf. (gr. thermo-cald, graphein-a scrie). Aparat care înregistrează variaţiile temperaturii aerului pe un interval de 24 ore sau de o săptămână.
Termogramă. Diagrama pe care se face înregistrarea diurnă sau săptămânală a unui termograf.
Termoizopletă. (gr. thermo-cald, isos-egal, la fel, plethos-belşug, prisos). Construcţie grafică imaginată de inginerul francez Lalanne (1843), prin care se reprezintă, într-un sistem de coordonate rectangulare, variaţiile de temperatură (Z), în funcţie de două variabile independente x (ora) şi y (luna). Termoizopleta permite să se urmărească: variaţia temperaturii medii la o oră dată în diferite luni ale anului; temperatura medie la o dată şi la o oră anumită; amplitudinea diurnă, lunară şi anuală; durata temperaturii cu anumite valori etc. Termoizopleta reprezintă o sinteză a particularităţilor climatului din punctul de vedere al temperaturii, care, sub alte forme de reprezentare, ar fi necesitat numeroase grafice.
Termometru. Instrument cu care se măsoară temperatura aerului.
Termometru geologic. Mineral cu temperatură de formare relativ constantă (cristalizează într-un interval restrâns), care poate furniza date asupra temperaturii şi condiţiilor de producere a unor fenomene mineralogenetice şi petrogenetice din natură, respectiv de formare a unor zăcăminte (ex.: cuarţul, sub 900oC, şi tridimitul, peste această temperatură; feldspaţii şi zeoliţii, pentru studiul fazelor fluide şi termale ale bazinelor magmatice; distenul, granaţii, staurolitul, cordieritul etc., pentru studiul temperaturilor în procesele metamorfice etc.). Cunoscute încă din sec. al XIX-lea, problemele de termometrie geologică au început a fi rezolvate abia după 1900, folosindu-se fie metode directe (mai puţin precise şi cu câmp de aplicare la regiunile cu vulcani în activitate şi la cele cu izvoare fierbinţi), fie metode indirecte. Între primele metode intră observarea şi măsurarea temperaturii lavelor (mai ridicată la lavele bazice decât la cele acide sau intermediare) şi a fumarolelor (la temperaturi mai ridicate gazele sunt bogate în cloruri, la temperaturi mai scăzute, în sulfuri). Ca metode indirecte se folosesc: sinteza mineralelor (care se realizează în condiţii oarecum diferite de cele din natură); determinarea punctelor de topire (în cazul când mineralul provine dintr-o topitură); determinarea punctelor de inversiune sau de trecere de la o fază la alta chimic identice, dar diferite cristalografic, care se produc la temperaturi fixe); determinarea punctelor de exoluţie (v.); studiul incluziunilor fluide din minerale (determină originea hidrotermală sau pneumatolitică a mineralului gazdă). Sin. Termometru mineralogic.
Termosferă. (gr. therme-căldură, sphaira-sferă). Pătură a atmosferei situată între mezopauză (v.) şi exosferă (v.), în care presiunea şi densitatea aerului ating valori extrem de mici, iar temperatura (cinetică), valori extrem de mari (1 000-1 650oC). În partea inferioară a termosferei s-a descoperit prezenţa sodiului, iar în spectrul aurorelor polare înalte s-au găsit liniile spectrale ale hidrogenului. În termosferă se intensifică mai întâi procesul de disociere a moleculelor de oxigen (la 200 km altitudine), iar mai sus se disociază şi azotul. Aerul din termosferă este puternic ionizat sub acţiunea radiaţiilor X, a radiaţiilor ultraviolete şi a radiaţiilor cosmice. Este deci strat atmosferic situat la înălţimi cuprinse între 80-100 şi 1 000-1 200 km. Este denumită şi ionosferă (v.). Se caracterizează prin temperaturi ridicate, distribuite invers (50-500oC în partea inferioară, 1 500-2 000oC în partea mijlocie şi aproximativ 3 000oC în partea superioară) şi datorate proceselor de ionizare a aerului, care au loc sub acţiunea radiaţiilor solare ultrascurte şi corpusculare, precum şi a radiaţiilor cosmice. Aceste procese dau naştere unor straturi puternic ionizate (E, F1, F2, E şi D) care prezintă o importanţă deosebită pentru propagarea undelor radio. Interacţiunea radiaţiilor corpusculare solare cu gazele rarefiate ale termosferei determină apariţia aurorelor polare. V. şi Ionosferă.
Terra fusca. Sol foarte apropiat de solurile brune de pădure, care se formează pe calcare, într-un climat nu prea umed, dar temperat cald (climat mediteranean), prin evoluţia mai înaintată a rendzinelor (v.). Prezintă un orizont A, lutos sau luto-argilos, relativ compact, de culoare brun închis, şi un orizont B, de culoare brun-roşcat, după care se trece direct la roca-mamă. În climă mai rece, terra fusca apare, uneori, ca sol relict, peste care se formează un sol de pădure brun sau brun-gălbui. Deci, terra fusca este denumire pentru unele soluri argiloase din Europa Centrală, cu orizont A de culoare brună (sau brun-roşcată) şi orizont B cambic sau argiloiluvial de culoare brunie-gălbuie (sau brunie-roşcată), formate pe roci puternic carbonatice (calcare, dolomite, gipsuri, marne etc.). Corespunde pro parte luvisolurilor cromice din legenda FAO.
Terra rossa. (it.-pământ roşu). Sol format într-un climat cald şi umed (mediteranean), pe seama depozitelor reziduale care rezultă din alterarea unor calcare, tufuri vulcanice sau roci cristaline bogate în minerale fero-magneziene. După unii autori terra rossa ar prezenta un sol relict, format într-o perioadă geologică mai veche, într-un climat mai cald şi mai umed decât cel actual, sau este rezultatul unui proces specific de formare a unui sol în condiţiile bioclimatice mediteraneene. Este o argilă de culoare roşie, bogată în hidroxizi de fier şi de aluminiu, având un profil A-(B)-D, în care: orizontul A are 15-20 cm grosime, este brun-roşcat închis până la brun-roşcat, cu o structură glomerulară degradată, în care apar şi fragmente de rocă; orizontul B are 60-100 cm (uneori peste 1-2 m) grosime, este de culoare roşie-gălbuie sau roşie, cu structura nuciformă sau columnoidă şi cu bobovine (v.) şi fragmente de calcar; trecerea la roca-mamă D se face brusc. Solurile de acest tip conţin 3-8% humus şi au o reacţie slab acidă până la neutră. Sunt răspândite în ţările mediteraneene, Peninsula Balcanică şi Crimeea. În ţara noastră se găsesc în Dobrogea (pe calcare sarmatice), în Munţii Apuseni, în Oltenia şi Banat (pe calcare mezozoice, sub numele de sol roşu de cornet) etc. Sin. Pământ roşu. În sistemul român de clasificare a solurilor, terra rossa este un tip de sol din clasa cambisolurilor format prin alterarea calcarelor sau bauxitelor munţilor joşi din sud-vestul şi vestul ţării. Succesiunea tipică de orizonturi este: Ao-Bv-R (sau C). Solurile sau depozitele de terra rossa corespund pro parte luvisolurilor cromice şi nitosolurilor din legenda FAO.
Terţiar. A treia eră, cu viaţă, în evoluţia scoarţei terestre, ce a durat circa 70 milioane de ani. Începe prin dispariţia marilor reptile; acum se formează lanţurile muntoase alpine. Include sau nu şi Cuaternarul, limita între ele nefiind clară (în general se ia ca limită apariţia omului). Se subdivide în două perioade: 1. Paleogen (cu două epoci: Eocen şi Oligocen) şi 2. Neogen, care are două epoci: Miocen (cu următoarele vârste: Aquitanian, Burdigalian, Helveţian, Badenian=Tortonian, Sarmaţian) şi Pliocen (cu următoarele vârste: Meoţian, Ponţian, Dacian, Romanian). Sin. Neozoic (v.).
Tethys, marea. (de la numele grec al zeiţei mării, Tethys, soţia lui Okeanos; nume dat de geologul austriac E. Suess). Numele dat mării, de tip geosinclinal, care despărţea cele două mari continente paleozoice (Gondwana şi Laurasia) şi din care s-a format lanţul alpino-carpato-himalayan. Sin. Mesogea sau Mezogaea (v.).
Tetrabranhiate. (gr. tetra-patru, branchia-branhii). V. sub Cefalopode.
Tetracoralia. Coralieri exclusiv fosili (au trăit numai în Paleozoic), în general forme individuale, mai rar coloniale. Ex.: Cyathaxonia (Carbonifer), Zaphrentis (Silurian-Permian), Cyathophyllum hexagonum (Silurian-Carbonifer), Cystiphyllum (Silurian-Devonian), Goniophyllum (Silurian), Calceola sandalina (Devonian). Tetracoralierii au format în Silurian "calcare cu polipieri", iar în Devonian, recife. Sin. Tetracoralieri, Rugosa, Coralieri rugoşi.
Tetradimit. (gr. tetradimos-cvadruplu, deoarece formează frecvent macle cvadruple). Sulfură naturală dublă de bismut şi telur (Bi2Te2S), care se formează pe cale hidrotermală şi se întâlneşte în unele zăcăminte aurifere în parageneză cu unele sulfuri (ex.: pirită, pirotină, calcopirită, bismutină etc.). Culoarea este cenuşie de oţel, cu luciu metalic puternic şi cu o capacitate de reflexie ridicată. Deşi este cel mai răspândit mineral de telur nu constituie zăcăminte independente. Se cunoaşte: în Rusia (în Munţii Ural), în S.U.A., Mexic, Columbia Britanică etc. În ţara noastră apare în unele mineralizaţii pirometasomatice-hipotermale legate de magmatismul banatitic (la Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier-jud. Caraş-Severin; la Băiţa Bihorului) şi în unele filoane hidrotermale aurifere legate de magmatismul neogen (la Hondol, Ruda-Barza, Stănija-jud. Hunedoara; Zlatna, Almaşul Mare-jud. Alba). Sin. Telurobismut.
Tetraedrit. (gr. tetra-patru, edra-bază, faţă). Sulfostibiură naturală de cupru, care conţine uneori argint până la 18% (freibergitul), fier până la 13,08% (ferrotetraedrit) etc., şi care se formează pe cale hidrotermală, în diferite zăcăminte extrusive şi intrusive, în parageneză cu: grupul sulfurilor complexe de Fe, Cu, Pb şi Zn, mispichelul, bournonitul etc. Culoarea este cenuşie de oţel cu nuanţă măslinie până la neagră ca fierul. Conţinând 25-45% Cu este un minereu de cupru, din care se poate extrage şi argintul. Este cunoscut: în Rusia (Munţii Ural), în Germania, Cehia, Slovacia, S.U.A., Peru, Bolivia etc. În România a fost întâlnit în mineralizaţii polimetalice lentiliforme sau filoniene vechi din fundamentul cristalin (la Baia Borşa-jud. Maramureş; Fundul Moldovei şi Crucea-jud. Suceava; Bălan-jud. Harghita; Muncelul Mic-jud. Hunedoara; Someşul Rece-jud. Bihor); în mineralizaţii legate de magmatismul mezozoic (la Gemenea-jud. Suceava; Tulgheş-jud. Harghita; Somova-jud. Tulcea); în zăcăminte pirometasomatice-hipotermale legate de banatite (la Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier-jud. Caraş-Severin) şi, cel mai frecvent, în filoanele aurifere şi stockurile hidrotermale legate de magmatismul neogen (la Ilba, Nistru, Băiţa, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic-jud. Maramureş; la Săcărâmb, Ruda-Barza, Hondol, Crăciuneşti, Fizeş, Hărţăgani, Ormindea etc.-jud. Hunedoara; la Zlatna, Almaşul Mare, Bucium, Roşia Montană, Baia de Arieş etc.-jud. Alba; etc.).
Tetragraptus. V. Sub Graptoliţi.
Textură. (lat. textura-ţesătură, urzeală). Modul de distribuire în spaţiu a elementelor minerale componente ale minereurilor sau rocilor (v. sub Rocă), respectiv alcătuirea mecanică sau granulometrică a solului (textura solului; v. sub Sol), reprezentată prin proporţia diferitelor particule minerale care constituie solul (ex.: argilă, praf, nisip etc.) şi care dau texturi argiloase, lutoase, nisipoase, sau fină, mijlocie, grosieră. Majoritatea solurilor agricole fertile din ţara noastră au o textură mijlocie lutoasă. În privinţa minereurilor metalifere, texturile sunt mult mai variate. Se deosebesc: textura masivă (mineralele formează asociaţii strânse, predominant metalice, orientate diferit şi cu mărimi diferite), întâlnită la zăcămintele magmatice propriu-zise (ex.: de cromit, de ilmenit, de magnetit etc.) sau la unele zăcăminte hidrotermale de sulfuri (în general texturile masive au conţinut metalic ridicat); textură pestriţă (diseminată) (mineralele sunt răspândite în rocă sau într-o masă de minerale de gangă), frecventă în zăcămintele lichid-magmatice (în Banat, în Munţii Zarandului-Drocea etc.) sau în cele metasomatice (la Ocna de Fier, la Baia de Arieş etc.); textură sferoidală (mineralele metalice sunt concentrate în forme aproape sferice, de la dimensiuni milimetrice la dimensiuni centimetrice), întâlnită în cromitele de la Valea Satului (jud. Caraş-Severin); textură vărgată (tigrată) sau în şliuri (mineralele metalice sunt în şiruri sau în benzi neregulate, cu lungimi variabile, prinse în rocă sau alternând cu minerale de gangă), întâlnită în unele zăcăminte de cromit din Banat şi în skarnul de la Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin); textură paralelă (rubanată) (mineralele metalice apar în benzi continue, aproape paralele, putând alterna cu minerale de gangă), care poate fi simetrică sau asimetrică (ex.: la Cavnic-jud. Maramureş, în zăcăminte polimetalice); textură concreţionară (gofrată) (benzile sau crustele de minerale mulează neregularităţile pereţilor golului în care se depun), întâlnită în special în zăcămintele hidrotermale aurifere de mică adâncime (ex.: la Valea Roşie, Dealul Crucii din zona Baia Mare); textură concentrică (mineralele sunt dispuse concentric, în goluri de formă rotundă), întâlnită în unele zăcăminte metasomatice (ex.: la Baia de Arieş) sau filoanele (ex.: la Dealul Crucii); textură în pieptene (mineralele sunt aşezate perpendicular pe pereţii crăpăturilor filonienene), dată de obicei de cuarţ (ex.: la Baia Sprie); textură în geode (mineralele umplu incomplet un gol localizat în minereu sau în roca-gazdă), frecventă în Munţii Metaliferi (aur nativ, telururi) şi în regiunea Baia Mare (sulfuri metalice şi minerale de gangă); textură brecioasă (mineralele, metalice sau de gangă, cimentează bucăţi colţuroase de rocă), care apare în zăcămintele aurifere de la Roşia Montană, Valea Roşie, Dealul Crucii şi, mai ales, în zăcămintele polimetalice de la Ilba, Herja, Baia Sprie, Cavnic etc. (jud. Maramureş); textură în cocarde, asemănătoare celei brecioase (mineralele, metalice sau de gangă, înconjoară şi conturează cu benzi înguste bucăţile de rocă), întâlnită în unele zăcăminte hidrotermale (ex.: la Dealul Crucii, Cavnic etc.); textură şistoasă (o textură masivă sau în benzi paralele, supusă la compresiune), caracteristică zăcămintelor metamorfozate de Fe, Mn, sulfuri (ex.: la Cavnic); textură porfirică (mineralele, milimetrice sau centimetrice, sunt înconjurate de o masă constituită de altele mai mici), frecventă în zăcămintele cuprifere de la Pojorâta şi Leşu Ursului (jud. Suceava), Bălan (jud. Harghita) şi Altân-Tepe (jud. Tulcea); textură coloformă (mineralele se depun în benzi fine, succesive, îmbrăcându-se unele pe altele), întâlnită la depuneri supergene şi, mai rar, hidrotermale, de hidroxizi de Fe, Al, Mn etc.; textură cavernoasă (în schelete), caracteristică zonei de oxidaţie şi constând din cruste de cuarţ orientate diferit (schelet), pe care se depun, din soluţii coloidale, minerale secundare de Fe, Mn (goethit, psilomelan etc.), de obicei coloform (ex.: la Delineşti-jud. Caraş-Severin).
Thallophyta. (gr. thallos-ramură, tal, creangă, phyton-plantă). Încrengătura celor mai simple şi mai primitive organisme vegetale, formate dintr-un tal. De mărime variabilă (de la 1 la 200 m) talofitele trăiesc în medii umede, în ape dulci sau marine. Cunoscute din Precambrian până astăzi, talofitele au fost, unele, constructoare de roci (ex.: diatomeele), altele, împreună cu alte organisme (ex.: foraminifere, briozoare etc.), constructoare de recife. Din încrengătura Thallophyta fac parte: bacteriile (v.), algele (v.), fungicidele (v.) şi lichenii. Var. Talofite.
Thaneţian. (de la numele insulei Thanet, din extremitatea nord-vestică a provinciei Kent-Anglia). Etajul mijlociu al Paleocenului, odată cu care începe o vastă transgresiune marină, în urma căreia, în Bazinul Parisului, s-au depus nisipurile de Brancheux, caracteristice pentru acest etaj. La finele Thaneţianului are loc o regresiune, în urma căreia se depun cunoscutele conglomerate de Cernay, care conţin cea mai veche faună de mamifere terţiare din Europa. Fosilele caracteristice Thaneţianului sunt reprezentate prin unele specii de lamelibranhiate (ex.: Cyprina morissi, Cucullea crassatina, Ostrea bellovacina etc.), gasteropode (ex.: Physa gigantea etc.) şi mamifere (ex.: multituberculate, creodonte, lemurieni etc.). În ţara noastră formaţiunile thaneţiene sunt cunoscute în sinclinalul Slănicului (în valea Ialomiţei), în sinclinalul Râul Alb (între Ialomiţa şi Dâmboviţa) şi în faciesul de fliş.
Thenardit. (de la numele chimistului francez Jacques Thenard, 1777-1857). Sulfat de sodiu (Na2SO4) natural care se formează în unele lacuri sărate, precipitându-se direct (la temperaturi de peste 32,5oC) din soluţiile saturate în ioni de Na şi SO4 sub formă de cristale. Apare şi ca produs de deshidratare a mirabilitului (v.), cu care se formează împreună (ex.: în stratul superior de mirabilit de pe ţărmul Mării Caspice) în zăcămintele fosile de sulfat de sodiu (formate în decursul perioadelor geologice), în regiunile de deşert cu climă aridă, şi ca produs al activităţii vulcanice (ex.: în fumarolele Vezuviului). Este incolor, transparent, cu luciu sticlos, solubil în apă, şi are gust sărat. În atmosferă umedă se acoperă cu o crustă albă de sulfat de sodiu hidratat care cu timpul se transformă în pulbere. Se întrebuinţează în industria sodei, sticlei etc. Zăcăminte de thenardit se cunosc: în golful Kara-Bugaz din Marea Caspică (Turkmenistan), în Crimeea (Ucraina); în unele lacuri sărate din Kazahstan; în Transcaucazia, în S.U.A. (Marele Lac Sărat din statul Utah), în Mexic, în Argentina etc.
Thermonatrit. Carbonat de sodiu hidratat, natural, care se depune în lacurile fără scurgere din regiunile aride, împreună cu soda (v.), trona (carbonatul bazic de sodiu) etc., sau apare ca eflorescenţă pe unele roci argiloase-nisipoase din regiunile de stepă. Este incolor sau alb şi folosit la fabricarea sodei. Este cunoscut în Egipt, India de Est, S.U.A. (în Nevada), Venezuela etc.
Dostları ilə paylaş: |