Dic?ionar de Geografie

Tosca. Placă dură de calcar format pe suprafeţe întinse în pampasul central argentinian şi în regiunea Gran Chaco, ca urmare a evaporaţiei intense determinate de climatul cald cu o lungă perioadă din an lipsită de precipitaţii.

Toucasia. Lamelibranhiat aberant din grupul Rudiştilor, cu valvele inegal dezvoltate. Caracteristic pentru faciesul recifal al Cretacicului inferior, a format, împreună cu Requienia (v.), calcarele cu caprotine. În ţara noastră este cunoscută specia Toucasia carinata.

Tournaisian. Primul etaj al Carboniferului inferior. Are ca fosile caracteristice pe brahiopodul Spirifer tornacensis şi pe amonitul Pericyclus princeps.

Toxină. Substanţă otrăvitoare de origine organică (fitoxină, zootoxină) sau anorganică (V. Noxă).

Trachyceras. Amonit cu cochilia ombilicată (ex.: Trachyceras austriacum). Fosilă caracteristică pentru Jurasic, a fost menţionată şi la noi în ţară, la Agighiol (jud. Tulcea).

Trahit. (gr. trachis-fum). Rocă magmatică efuzivă neovulcanică, cu textură caracteristică fluidală, constituită din fenocristale mari de feldspat ortoclaz (sanidină) şi, subordonat, de plagioclaz, cu rare cristale de biotit şi de hornblendă şi fără sau cu foarte rare cristale de cuarţ. Pasta rocii este formată din microcristale de sanidină, din sticlă şi din unele minerale accesorii (oxizi de fier, apatit şi zircon). Culoarea rocii este albă-cenuşie deschisă sau roşcată-brună. Este aspră la pipăit şi, deşi se prelucrează uşor, nu se poate lustrui; nu rezistă la intemperii. Trahitul este folosit ca piatră de construcţie, iar varietăţile bogate în apatit şi potasiu, ca îngrăşăminte. Cineritele trahitice sunt folosite ca adaos în unele cimenturi hidraulice. Se cunosc trahite în Germania (Ziegengebirge), în Franţa (Platoul Central), în Italia (Munţii Euganei, Napoli, Ischia), în zona marilor fracturi est-africane etc. În România trahitele tipice nu sunt cunoscute decât sub forma unor filoane, în jud. Braşov.

Traiectoria unui ciclon sau anticiclon. Traseu parcurs de centrul unui ciclon sau anticiclon de la naştere până la dispariţie.

Transanticlinal. (lat. trans-dincolo de, peste, gr. anti-contra, klinein-a înclina). Anticlinal (v.) transversal pe direcţia structurii geologice a unei regiuni. Sin. Ridicare axială.

Transbordare. Transfer de mărfuri sau de călători dintr-un mijloc de transport în altul. Locul de transbordare a servit adesea la localizarea diverselor activităţi economice. Anumite tehnici tind a mecaniza şi a simplifica acest transfer de mărfuri.

Transfluenţă. (lat. trans-peste, fluens-curgător). Trecerea unei limbi glaciare sau a unei părţi din ea, dintr-o vale în alta, peste o porţiune joasă a interfluviului (şa de transfluenţă), unind în acest fel două văi glaciare. Transfluenţele sunt abundente la gheţarii din zonele arctice umede (tipul alaskian cu exemplul Malaspina-reticular, anastomozat, dendritic). V. sub Gheţar.

Transformarea unei mase de aer. Schimbarea însuşirilor fizice ale unei mase de aer sub influenţa suprafeţei active. Ea poate fi: relativă, când masa de aer se deplasează lent peste o suprafaţă activă cu condiţii termice diferite de cele proprii şi absolută, când masa de aer staţionează timp îndelungat deasupra unei regiuni geografice diferită de cea în care s-a format.

Transgresiune. (lat. transgresio-trecere peste). Invadarea (înaintarea) pe suprafeţe mari a apelor marine asupra uscatului, ca urmare a unei mişcări oscilatorii negative (de scufundare) a acestuia sau a unei mişcări de ridicare a fundului marin. Transgresiunea este favorizată, într-o oarecare măsură, şi de modificarea volumului de apă din depresiunea marină, cauzată de variaţiile de climă (ex.: topirea gheţarilor din calote). Dacă transgresiunea afectează suprafeţe restrânse se numeşte ingresiune sau transgresiune regională, iar dacă este vorba de o ingresiune de mică amploare, urmare a unor mişcări oscilatorii locale, se numeşte transgresiune marginală. În timpul transgresiunii are loc o puternică eroziune a ţărmurilor de către valuri, urmată de extinderea platformei continentale şi de depunerea sedimentelor rezultate din abraziune pe fundul mării. Depozitele sedimentare marine respective constituie serii transgresive, aşezate discordant sau nu peste depozite mai vechi ale fundamentului, în ultimul caz existând totdeauna o lacună de sedimentare între depuneri şi fundament. O serie transgresivă se recunoaşte prin succesiunea depozitelor constituente: începe cu material grosier detritic (pietrişuri şi conglomerate), după care urmează materiale mai fine pelitice (argile, marne sau chiar calcare). Stratele mai noi ale seriei transgresive se întind pe suprafeţe din ce în ce mai mari. V. şi Regresiune.

Transhumanţă. Deplasare periodică a oamenilor şi turmelor spre locuri de păşunat. Se disting câteva tipuri de transhumanţă: montană (din văi spre păşunile de pe culmile din jur); transhumanţă carpato-danubiano-pontică (din Carpaţi către lunca Dunării şi litoralul Mării Negre); mediteraneană (din platourile aride, vara, spre păşunile din munţi); saheliană (la marginea deşertului) ş.a.

Translaţia continentelor. Sin. Derivă continentală (v.).

Transparenţa aerului. Însuşirea atmosferei de a permite trecerea radiaţiilor de diferite lungimi de undă. Este dată de raportul dintre intensitatea radiaţiei incidente la suprafaţa terestră şi cea de la limita superioară a atmosferei.

Transport. Deplasarea bunurilor sau persoanelor de la un loc la altul. 2. Totalitatea bunurilor sau a persoanelor care sunt transportate la un moment dat şi în condiţii determinate. 3. Ramură a economiei naţionale cuprinzând totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene şi navale care asigură circulaţia bunurilor şi a persoanelor. Transporturile se caracterizează prin natura obiectului transportat, prin mijlocul de transport folosit şi prin drumul urmat între punctul de plecare şi punctul de sosire.

Transport eolian. V. Eolian; V. şi Transport, acţiunea de.

Transport fluviatil. Materialul adus de pe versanţi sau rupt din albie şi deplasat spre aval de către apele curgătoare. După forţa râului, mărimea particulelor şi modul de deplasare se deosebesc: transport în soluţie (materialele dizolvate sau descompuse-săruri), transport în suspensie coloidală (argile şi mâluri), transport în suspensie turbionară (nisipuri fine, dar mai grele decât apa), transport pe fund (care poate fi prin: saltare şi târâre). Transportul prin saltare se poate face individual, sau în pânze, ultimul dezvoltându-se cu putere la viituri mari. Transportul de fund este cel care deplasează şi bolovani mari, care, spre sfârşitul viiturilor, sunt depuşi sub forma unui pavaj de fund, care împiedică, în continuare, eroziunea în adâncime. Legat de transportul fluviatil există şi trei noţiuni: capacitatea râului (cantitatea totală de aluviuni transportate), competenţa râului (mărimea maximă a particulelor rulate pe fund), turbiditatea. V. şi Transport, acţiunea de.

Transport marin. Deplasarea materialelor de către valurile de translaţie, curenţii din fâşia platformei continentale şi curenţii de turbiditate. Se face: în soluţie, suspensie, pe fundul mării. V. şi Transport, acţiunea de.

Transport, acţiunea de. Acţiunea de evacuare a materialelor alterate, dezagregate sau erodate, de la locul de origine până la locul de acumulare sau de sedimentare. Transportul se efectuează: gravitaţional (prăbuşire, rostogolire, alunecare) sau prin intermediul agenţilor externi: apa de ploaie efectuează transportul prin spălare, şiroire şi torenţi; apele curgătoare permanente (transport fluviatil) transportă materiale în stare de soluţie (diverse săruri dizolvate), în suspensie coloidală (particule de argilă, de lut etc.), în suspensie turbionară (nisipuri fine), prin saltaţie şi rostogolire sau târâre pe fundul albiei (nisipuri grosiere, pietrişuri, galeţi, bolovani); gheţarii (transport glaciar) transportă material morenaic; vântul (transport eolian) transportă nisipul, loessul, solul uscat, zăpada etc.; apa mării (transport marin) transportă, cu ajutorul valurilor, al curenţilor şi al mareelor, materiale rupte sau desprinse de la ţărm. În toate cazurile acţiunea de transport ajută activitatea erozivă a agenţilor externi, prin evacuarea continuă a materialelor erodate, şi încetează odată cu depunerea sau sedimentarea acestora.

Transversal. Termen folosit pentru orice formă sau profil care se dispune perpendicular pe direcţia longitudinală a unei forme de relief mai mari. Ex.: vale transversală (taie transversal o culme muntoasă, sau un lanţ de munţi), crevase transversale (pe limba gheţarului), profil transversal (pe o vale, o culme) etc.

Trapp. Platou de lavă bazaltică format din pânze suprapuse de lave care acoperă suprafeţe întinse, provenite dintr-o erupţie ce a avut loc pe o fisură lineară. Se află în nord-vestul Podişului Deccan (India), în Podişul Columbiei (S.U.A. şi Canada), în sudul Podişului Braziliei etc. Când sunt secţionate de văi, aceste pânze dau naştere la trepte structurale şi la poliţe caracteristice.

Travertin. (de la lat. lapis Tiburtinus -piatră de Tibru). Tuf calcaros (v.) compactizat, în parte, prin diageneză. Este poros şi are numeroase cavităţi vermiculare (urmele lăsate de alge, muşchi, frunze etc., peste care s-a depus), se taie uşor în plăci şi se şlefuieşte frumos, fiind utilizat ca piatră ornamentală în construcţii. În ţara noastră se găseşte şi se exploatează la Borsec (jud. Harghita), la Banpotoc (jud. Hunedoara), la Borz (jud. Bihor) etc.

Treaptă (trepte) de altiplanaţie. Trepte de relief constituite dintr-o îmbinare de poduri şi de suprafeţe cu pante accentuate (20-45^o), formate în condiţii de climă periglaciară, sub acţiunea proceselor de gelifracţie şi solifluxiune. Podurile au lăţimi ce pot varia de la câţiva metri până la câteva sute de metri, iar taluzurile au înălţimi de la 3 la 20 m. Treptele de altiplanaţie au o dezvoltare mai mare pe versanţii care intersectează strate orizontale alcătuite din alternanţe de roci, cu grad de gelivitate diferit. Materialele dezagregate din stratele de roci gelive se acumulează pe suprafaţa rocilor mai puţin gelive. Prin fragmentare treptelor de altiplanaţie se formează umeri de altiplanaţie. Treptele de altiplanaţie de dimensiuni mai mari sunt denumite, de unii autori, terase de altiplanaţie. Sin. Trepte Goletz. V. şi Umăr.

Treaptă (trepte) structurală. Relief în formă de poliţe care marchează fruntea stratelor tari, situate la diverse niveluri în lungul versanţilor sculptaţi în regiuni cu structură concordantă.

Treaptă antitetică. (fr. antithetique-care formează antiteză). Treapta ce se ridică transversal pe albia unei văi, opusă sensului de curgere. Se întâlnesc pe văile din calcare, unde s-a produs o captare subterană, mai veche, chiar în talveg, după care, tronsonul de râu rămas s-a adâncit. V. Epigeneză.

Treaptă barică. Diferenţă de înălţime (în metri) în care presiunea aerului variază, pe verticală, cu un milibar. Treapta barică se micşorează pe măsură ce creşte presiunea atmosferică, însă se măreşte odată cu creşterea temperaturii şi cu creşterea înălţimii (deoarece în acest ultim caz se micşorează presiunea). La suprafaţa Pământului treapta barică este în medie de 8 m/mb, la înălţimea de 5 km este de 15 m/mb, iar la altitudinea de 18 km, de 70 m/mb. Cu ajutorul treptei barice se face reducerea presiunii atmosferice la nivelul mării (sau la un alt nivel de referinţă) pentru a se putea trage concluzii asupra repartiţiei presiunii atmosferice pe un teritoriu mai întins, în care staţiile meteorologice se găsesc situate la înălţimi diferite (faţă de nivelul mării).

Treaptă de confluenţă. V. Confluenţă.

Treaptă de falie. Rezultată din dispunerea la altitudini variate a unor blocuri despărţite de falii.

Treaptă geotermică. V. Gradient geotermic şi Geotermie.

Treapturi. Terase fluviatile largi, cu poduri înclinate şi dispuse în evantai (un fel de conuri de dejecţie largi, terasate şi îmbucate excentric); termen folosit în Depresiunea Hurezu.

Trecătoare. Loc prin care trecerea dintr-o parte în alta a unui lanţ muntos se efectuează în lungul văilor transversale. Trecătorile corespund în toate cazurile unor defilee lungi de ordinul kilometrilor sau al zecilor de kilometri şi prezintă o deosebită importanţă pentru circulaţia rutieră şi feroviară transmontană. Cele mai importante trecători care străbat parţial sau în întregime Carpaţii din ţara noastră sunt situate în lungul principalelor defilee: pe Dunăre, între Baziaş şi Vârciorova; pe Olt, între Turnu Roşu-Cozia şi între Augustin-Racoşul de Jos; pe Jiu, între Bumbeşti-Livezeni; pe Mureş, între Topliţa-Deda şi între Tisa-Săvârşin etc.

Tremadocian. Primul etaj al Ordovicianului inferior cu fosila caracteristică Dictyonema flabelliforme (graptolit).

Tremadyction. Spongier silicios, caracteristic Jurasicului. Este dintre puţinele urme de spongieri păstraţi ca fosile. În ţara noastră este cunoscută specia Tremadyction phylloideum din Jurasicul de la Hârşova (jud. Constanţa).

Tremolit. (de la numele văii Tremola, din sudul Masivului St. Gothard-Elveţia). Varietate de amfibol format în principal din silicat de calciu (13,8% CaO) şi de magneziu (24,6% MgO), întâlnit ca mineral tipic epimagmatic, de temperatură relativ joasă, în calcare şi dolomite cristaline, în roci metamorfice de contact, în şisturi cristaline (talcoase şi serpentinoase) şi în corneene. Sunt albe sau uşor colorate în cenuşiu sau verde deschis. Se găseşte în unele filoane de tip alpin în Elveţia, Alpii Răsăriteni, în Boemia, S.U.A., Republica Africa de Sud, Rusia etc. În ţara noastră a fost întâlnit în skarnele din zona Voşlobeni (jud. Harghita), în Munţii Bihorului, la Dognecea, Oraviţa, Ocna de Fier, Ciclova Română (jud. Caraş-Severin) etc. Sin. Grammatit.

Trepte de alunecare. Bucăţi dintr-o alunecare sau blocuri alunecate şi dispuse în trepte succesive pe un versant; uneori apar ca terase (terase false).

Trepte piemontane. 1. Ansamblu de trepte de relief dispuse în mod etajat pe flancurile masivelor muntoase vechi (hercinice). După concepţia lui W. Penck treptele piemontane se formează prin interacţiunea simultană a mişcărilor de ridicare (R) a unui masiv muntos şi a denudaţiei (D), sub forma a trei faze în care R şi D se manifestă cu intensităţi diferite. În prima fază predomină R (faza dezvoltării ascendente); în faza a doua R=D (faza dezvoltării uniforme sau de echilibru); în faza a treia D este mai mare decât R (faza dezvoltării descendente). Treptele piemontane se formează în timpul fazelor ascendente repetate ale masivului montan, sub acţiunea denudaţiei. Accentul în evoluţia reliefului cade asupra versanţilor care, prin retragerea lor paralelă (cu ele înseşi) şi ridicarea în etape a masivului muntos, devin trepte piemontane; ca vârstă treptele cele mai înalte sunt cele mai vechi, iar cele mai joase, mai noi. Teoria treptelor piemontane a pregătit calea teoriilor pediplanaţiei (v. Pediplenă), prin care s-au explicat, mai târziu, procesele de netezire din cadrul regiunilor aride şi semiaride. 2. Trepte de acumulare spre exteriorul unui piemont. 3. Trepte cu aspect de glacis de eroziune ce înconjoară în exterior intrefluviile unor dealuri sau podişuri piemontane. V. Terase piemontane.

Triangulaţie. (lat. tri-cu trei, de trei, angulum-unghi). Metodă geodezică de determinare a coordonatelor punctelor de pe teren cu ajutorul unei reţele de triunghiuri ale căror vârfuri se sprijină pe aceste puncte.

Triasic. (gr. trias-în număr de trei). Prima perioadă a Mezozoicului (v.), cu o durată de circa 35 milioane de ani, numită ca atare, în 1834, de geologul F. von Alberti, deoarece în regiunea Franconia (Germania), unde a fost recunoscută şi studiată prima dată, cuprinde trei serii net delimitate din punctul de vedere litologic. Începe cu dispariţia genurilor Productus şi Medlicottia şi ţine până la apariţia lamelibranhiatului Avicola contorta, cu care începe Rhetianul (considerat de unii geologi ca aparţinând şi el Triasicului). Din punctul de vedere petrografic, în depozitele triasice se întâlnesc faciesuri continentale, lagunare, neritice şi batiale, reprezentate prin: gresii, conglomerate, şisturi argiloase, depozite de sare, gips, dolomite; gresii şi argile cu moluşte şi recife coraliere; calcare negre tipice. Pe baza preponderenţei unuia sau a altuia dintre aceste depozite, Triasicul se consideră dezvoltat sub două tipuri (faciesuri) diferite: germanic (Vosgian), divizat în Buntsandstein (v.), Muschelkalk (v.) şi Keuper (v.), reprezentat prin formaţiuni în facies mixt, şi tipul alpin, divizat în Werfenian (v.), corespunzător Buntsandsteinului, Virglorian (v.) şi Ladinian (v.), corespunzătoare Muschelkalkului, şi Carnian (v.) şi Norian (v.), corespunzătoare Keuperului, reprezentat prin formaţiuni marine. Din punctul de vedere paleontologic, Triasicul este reprezentat prin organisme care mai au afinităţi cu cele paleozoice şi prin organisme specifice erei mezozoice. Astfel, flora triasică este dominată în primul rând de gimnosperme (ex.: Baiera dintre Gingkoales; Voltzia heterophylla dintre conifere; Nilsonia şi Benettitales dintre cicadofite; etc.), urmate de unele ecvisetinee (ex.: Equisetites), filicale (ex.: Glossopteris, Phlebopteris, Thaumatopteris etc.), la care se adaugă numeroase genuri de alge calcaroase constructoare de recife (ex.: Gyroporella, Diplopora etc.). În fauna triasică se constată apariţia hexacoralierilor, a primilor belemniţi şi a reptilelor mari, care se dezvoltă de la început, în toate mediile (ex.: Nothosaurus, Ichtyosaurus etc.). Mai dau fosile caracteristice brahiopodele (ex.: Terebratula vulgaris, T. gregaria, Spiriferina etc.), lamelibranhiatele (ex.: Monotis salinaria, Daonella lomelli, Megalodon, Myophoria costata, M. goldfussi etc.), gasteropode (ex.: Turbo solitarius, Naticella costata, Worthenia, Murchinsonia etc.), unele crinoide (ex.: Encrinus lilliformis, Pentacrinus etc.) şi echinoide (ex.: Cidaris) şi, în special, ceratiţii (ex.: Tirolites cassianus, Ceratites nodosus, Pinacoceras metternichi, Arcestes gigantogaleatus etc.), nautiloideele (ex.: Orthoceras etc.) şi primii amoniţi propriu-zişi (ex.: Monophyllites). O evoluţie deosebită o au vertebratele, reprezentate prin peştii dipnoi şi ganoizi, prin stegocefali (ex.: Mastodonsaurus giganteus) şi teromorfe (ex.: Placodus), care dispar la sfârşitul perioadei, şi prin primele reptile mari, crocodilieni, rincocefali, chelonieni şi dinoasaurieni, care dau însă genuri caracteristice în Jurasic şi Cretacic. Mişcările orogenetice au fost slabe în Triasic, manifestându-se în special în geosinclinalul uralian, în Anzi şi Appalachi, în Alpii Iulieni, pe coasta de vest a Americii de Nord, în China şi Indochina, în Dobrogea etc., constituind faza de cutări chimerice (kimerice) vechi. Mişcările epirogenetice au fost mai frecvente (în special în Muschelkalk), determinând în unele regiuni (ex.: în zona alpină a Europei, pe zonele de cutări hercinice; etc.) scufundări ale scoarţei terestre (cu stabilirea unui facies marin) sau ridicări (cu stabilirea unui facies lagunar favorabil proceselor de incarbonizare şi de bituminizare). În Triasic, vulcanismul a fost redus, manifestându-se pe teritoriul Spaniei (în Pirinei), în Africa de Nord, în Alpii Meridionali, în România (în Carpaţi, în Dobrogea etc.) şi ceva mai intens în partea de nord-vest a Americii de Nord, în Siberia şi în Africa de Sud. Clima a fost în general caldă, uniformă, cu regiuni mai uscate (ex.: sudul Americii de Nord, Europa centrală şi vestică, sudul Rusiei etc.) şi cu regiuni mai umede (ex.: sudul Chinei şi al Indochinei, în sudul Appalachilor, în Africa de Sud etc.). În ţara noastră, formaţiunile triasice, de tip alpin, se cunosc: în Carpaţii Orientali (ex.: în Munţii Rarău, Hăghimaş, Tulgheş, Perşani etc., în împrejurimile Braşovului etc.), în Munţii Codru-Moma, Pădurea Craiului, Bihorul central etc., în Banat (în zona Reşiţa-Moldova Nouă), în Bazinul Transilvaniei (la Pogăceaua, Ucea, Agnita), în Dobrogea de Nord (ex.: la Cataloi ş.a.), în fundamentul Câmpiei Române (ex.: la Giurgiu, Băileşti, Cetate etc.). Depozitele Triasicului conţin şi unele zăcăminte de substanţe minerale utile (ex.: depozite lagunare de sare, gips etc.), în Salzkammergut-Austria, în Germania, la Nancy-Franţa, în Munţii Jura, în Anglia etc.; cărbuni, în Muţii Jura şi în Germania; zinc şi plumb, în Lorena, Silezia, Eifel etc.; minereuri de fier, în Polonia (la Katowice şi Tarnowice), în Franţa etc.; diamante în Africa de Sud etc.

Tributar. Curs de apă ce se varsă într-unul mai mare.

Triceratops. Reptilă gigantă din grupul Dinosaurienilor, care atingea lungimea de 6-8 m, avea craniul prevăzut cu trei coarne puternice. A fost caracteristic pentru Cretacicul superior şi a provenit, probabil, din genul Protoceratops, fără coarne (descoperit în Mongolia, în formaţiuni ale Cretacicului inferior), prin intermediul genului Monoclonius, cu un singur corn nazal, care a fost găsit în America de Nord.

Tridimit. (gr. tridimos-triplu). Modificaţie polimorfă a dioxidului de siliciu natural (SiO₂) (v. şi Cuarţ), format în cavităţile unor roci magmatice efuzive, acide şi neutre (ex.: în trahitele de la Ziegengebirge din Germania; în andezitele de la San Cristobal din Mexic; în produsele de erupţie ale Vezuviului; etc.). Se cunosc: -tridimitul, modificată de temperatură înaltă, care cristalizează în sistemul hexagonal şi care la temperatură joasă trece uşor în -tridimit, care cristalizează în sistemul rombic şi este mai stabil. Culoarea este albă, albă-cenuşie sau incoloră, cu luciu sticlos. În România a fost întâlnit ca mineral de neoformaţie în unele roci efuzive, la: Căpuşu Mic (jud. Cluj), în Munţii Gutâi şi Căliman, la Bălan şi Tuşnad (jud. Harghita), la Bixad şi Malnaş (jud. Covasna), la Uroiu (jud. Hunedoara).

Triere. Procesul natural sau artificial de a selecta şi grupa anumite elemente după granulometrie, greutate sau alte proprietăţi. Ex.: trierea aluviunilor după greutate, mărime şi formă.

Trigonia. (gr. tri-trei, gonia-unghi). Lamelibranhiat cu cochilia foarte groasă ce a apărut în Liasic, a avut o mare dezvoltare în Jurasicul mediu şi în cel superior, precum şi în Cretacic, după care a regresat până astăzi, când mai este cunoscut numai prin câteva specii care trăiesc în mările Australiei. Ex.: Trigonia navis şi T. costata (Jurasic); T. bronhi (din Jurasicul mediu din Banat); T. aliformis (din Cretacicul din regiunea Timişoara); etc.

Trilobita. (gr. trilobos-trei lobi). Clasă de artropode acvatice marine, bentonice sau semipelagice, exclusiv fosile, care au trăit numai în Paleozoic; au apărut în Cambrianul inferior, cu forme destul de perfecţionate şi cu numeroase genuri (deci cu o foarte probabilă şi îndelungată evoluţie antecambriană), au avut o dezvoltare maximă în Cambrian, Ordovician şi Silurian, după care a început să regreseze şi au dispărut la finele Permianului. Aveau corpul format din trei părţi, de unde denumirea. Genuri mai caracteristice de trilobiţi sunt: Olenellus (Cambrian inferior), Paradoxides (Cambrian mediu), Olenus (Cambrian superior), Trinucleus (Ordovician), Illaenus (Silurian), Phacops (Silurian-Devonian) etc. Sin. Trilobiţi.