Dic?ionar de Geografie

Apă juvenilă. Provenită din degazeificarea magmelor (origine endogenă). V. sub Apă subterană.

Apă marină. Apa oceanelor şi mărilor care este sărată (35‰ în medie) şi mai densă decât apa dulce. În cadrul apelor marine se separă aşa-numitele mase de apă caracterizate prin combinarea temperaturii şi salinităţii, exprimate în diagrama T.S. În mare, se pot deosebi: ape de adâncime, intermediare, de suprafaţă şi mixte. Repartiţia acestora este materializată prin izopicne (egală densitate). Apa de mare are obişnuit, culoarea bleu, dar ea poate fi modificată de alge şi diatomee (roşie, verde), sau de prezenţa particulelor solide în suspensie (galbenă etc.); acestea din urmă îi modifică şi transparenţa. Are un volum total de 361 milioane km³. (V. şi Mare şi, respectiv, Ocean).

Apă minerală. Apă naturală subterană, foarte rar superficială, termală sau atermală, care are un conţinut variabil de săruri, gaze şi substanţe minerale radioactive şi este caracterizată prin proprietăţi terapeutice. Ca origine, apele minerale pot fi vadoase, juvenile sau mixte, în compoziţia lor găsindu-se, în cantităţi mai mari, bicarbonaţi, sulfaţi şi cloruri de calciu, de magneziu şi de sodiu şi, în cantităţi mai mici, săruri de potasiu, litiu, fier, mangan, cupru, stronţiu, bariu etc. şi săruri ale acizilor sulfhidric, bromhidric, iodhidric, arsenic, fosforic etc. Temperatura lor este variată şi se deosebesc: ape minerale reci (până la 20^oC) şi ape minerale termale (hipotermale, sub 36^o; izotermale, 36-37^o, adică temperatura normală a corpului omenesc; hipertermală, peste 37^o). Introduse în organism, apele minerale, în funcţie de compoziţia şi de temperatura lor, influenţează favorabil acţiunea inimii, centrul respirator, tonusul muscular, sistemul nervos, nutriţia şi temperatura corpului omenesc. Ele pot fi folosite ca ape de masă sau ca ape medicinale (în cura internă sau externă, pentru băi), atât la sursă (în staţiuni balneoclimaterice), cât şi după prescripţii medicale: în clinici, la locul de muncă sau la domiciliul bolnavilor. În România se găsesc numeroase ape minerale, cu cele mai variate şi mai complexe compoziţii şi pentru toate scopurile. Printre acestea sunt: ape oligometalice (sub 1 g săruri la litru), pentru cură internă, la Olăneşti, Călimăneşti, Slănic Moldova sau pentru cură externă, la Vaţa de Jos, Geoagiu, Moneasa, Băile Felix şi 1 Mai = Băile Episcopeşti (ultimele şi pentru cură internă); ape carbogazoase (au cel puţin 1 g de CO₂ la litru şi maximum 3% mineralizaţie totală) pentru cură internă şi externă, la Borsec, Buziaş, Covasna, Tuşnad, Vatra Dornei etc.; ape alcaline şi alcalino-teroase (cu peste 1 g săruri la litru) pentru cură internă la Bodoc, Malnaş, Vâlcele, Buziaş, Lipova, Zizin, Iacobeni, Borşa; ape clorurosodice (slabe sau concentrate în NaCl cu 15-150 g/l) pentru cură internă, la Slănic Moldova, Băile Herculane, Bălţăteşti etc., sau pentru cură externă, la Mangalia, Techirghiol, Lacul Sărat, Agigea, Govora, Amara, Ocnele Mari, Slănic etc.; ape iodurate (cu cel puţin 1 mg iod) pentru cură internă, la Govora, Bazna şi pentru cură externă, la Olăneşti, Vulcana etc.; ape sulfuroase (cu cel puţin 1 mg sulf la litru), folosite atât pentru cură internă cât şi externă, la Băile Herculane, Govora, Pucioasa, Mangalia, Căciulata, Călimăneşti, Săcele; ape radioactive sau radonice (cu cantităţi variabile de elemente radioactive, indiferent de compoziţia lor chimică) pentru cură internă, la Băile Herculane şi pentru cură externă, la Sângeorz-Hebe, Băile Felix; ape magneziene (conţin MgSO₄ purgativ) pentru cura internă, la Bălţăteşti, Oglinzi, Olăneşti; ape feruginoase (cu 3-10 cg FeCO₃ la litru), în general reci, la Buziaş, Valea Vinului, Corund, Şoimuş, Lipova, Vâlcele, Şaru Dornei etc.

Apă moartă. Acea parte din apa solului care nu poate fi utilizată de plante, fiind puternic reţinută de sol. Include apa legată chimic, apa de higroscopicitate şi parte din apa peliculară legată cu o forţă de sub 25 atmosfere. Sin. Apa fiziologic moartă, Apa inaccesibilă.

Apă pirogenică. Apă formată ca rezultat al descompunerii unor substanţe prin încălzire, pe seama conţinutului de oxigen şi hidrogen al acestora. Este o caracteristică importantă a cărbunilor, argilei şi altor substanţe minerale. Uneori apa pirogenică este numită greşit "apă de constituţie" sau "apă legată chimic".

Apă precipitabilă. Înălţimea în centimetri a stratului de apă care ar rezulta dacă întreaga cantitate de vapori conţinută într-o coloană atmosferică cu o secţiune de 1 cm², s-ar condensa pe o suprafaţă plană de 1 cm².

Apă sărată. Apă care conţine în soluţie cantităţi apreciabile de cloruri de sodiu (în special) şi de magneziu, urme de iod şi brom, şi care însoţeşte ţiţeiul în zăcământ. Dacă ţiţeiul conţine peste 3-7 kg sare/vagon, se întâmpină dificultăţi la prepararea lui.

Apă subterană. Apă care circulă prin porii rocilor poroase sau prin crăpăturile şi golurile rocilor masive din scoarţa terestră sau care se acumulează în formaţiunile permeabile ale scoarţei, formând stratele acvifere. Apa subterană este de origine exogenă, provenind în proporţie de cca 90% din precipitaţiile atmosferice infiltrate şi din apele curgătoare de suprafaţă (apă vadoasă), 9% din condensarea vaporilor de apă din aerul atmosferic (apă de condensare) şi restul de 1% de origine endogenă, provenind din degazeificarea magmei (apă magmatică sau juvenilă). O apă subterană specială este apa de zăcământ (v.). Factorii care influenţează infiltraţia apei în teren şi care determină debitul stratelor acvifere sunt: cantitatea totală, durata, intensitatea şi calitatea precipitaţiilor; temperatura aerului şi a solului şi starea higrometrică a aerului; panta terenului şi forma generală a reliefului pe care se scurge apa la suprafaţă; gradul de permeabilitate al rocilor şi felul acestei permeabilităţi (fisurare sau porozitate); vegetaţia sau amenajările hidrotehnice şi agrotehnice. În roci apa infiltrată poate fi sub formă de apă legată (chimic sau fizic) sau de apă liberă (în stare lichidă sau în stare de vapori). Apa legată chimic (prin legături ionice sau moleculare) sau apa de hidratare se împarte în: apă de constituţie (apa hidraţilor, legată strâns de scheletul cristalin al mineralelor, care se elimină numai la temperaturi de peste 450^oC şi prin pierderea ei mineralele respective se descompun şi-şi schimbă structura); apa de cristalizare (legată chimic mai slab, care se elimină treptat fără a schimba structura mineralelor respective); apa zeolitică (apa din structura cristalină a zeoliţilor care, eliminată la temperaturi uneori sub 100^o, nu schimbă structura mineralului şi poate fi reintrodusă ulterior, până la cantitatea totală iniţială). Apa legată chimic nu influenţează comportarea fizică şi mecanică a rocilor, iar din punctul de vedere pedologic nu are nici o valoare. Apa legată fizic (prin forţe de atracţie moleculară) sau apa de adsorbţie se împarte în: apa de higroscopicitate sau apa higroscopică (care înconjură granulele constitutive ale rocilor cu o peliculă subţire de apă adsorbită din vaporii din aer; nu dă presiune hidrostatică, nu are proprietăţi dizolvante, nu dă terenului proprietăţi elastice şi nu trece de la o granulă la alta decât în stare de vapori), apa peliculară, apa osmotică sau apa liosorbită (apa de la suprafaţa granulelor, aflată într-o peliculă mai groasă, reţinută prin forţe de coeziune, şi care se poate deplasa de la granula mai umedă spre cea mai puţin umedă, în stare lichidă) şi apa pendulară (apa aderentă la granule, intermediară între apa peliculară slab legată şi apa capilară, care deşi are proprietăţile apei lichide nu se poate deplasa prin curgere directă şi nu transmite presiuni hidrostatice). Din punctul de vedere pedologic, apa legată fizic este inaccesibilă plantelor (apa higroscopică), fie greu accesibilă şi insuficientă pentru plante (apa peliculară) şi care manifestă o ofilire permanentă sau semne de suferinţă din lipsa apei, fie lent sau mijlociu accesibilă (apa pendulară). Apa liberă nu se mai menţine la suprafaţa granulelor rocii, ci se mişcă cu uşurinţă în spaţiile dintre aceste granule. Se deosebesc: apa capilară (apa în stare de tensiune sub acţiunea forţelor capilare din golurile intragranulare foarte fine, cu dimensiuni cuprinse între 0,0001 şi 0,5 mm, care transmite presiune hidrostatică, îngheaţă la diverse temperaturi şi nu se elimină prin drenare, ci numai prin centrifugare sau îndesarea terenului) şi apă gravitaţională (care umple porii, crăpăturile şi golurile mai mari ale rocilor, curge deplasându-se sub acţiunea forţei gravitaţiei şi presiunilor hidrostatice şi hidrodinamice luând parte la circulaţia apei în natură; are proprietăţile apei lichide şi influenţează umiditatea terenului, deci stabilitatea lui). În terenurile veşnic îngheţate din Canada, din Siberia etc., terenuri care acoperă întinderi imense pe suprafaţa Terrei, apa liberă gravitaţională se găseşte în stare solidă (gheaţă) până la mari adâncimi. Apa în stare de vapori se găseşte în aerul din golurile rocilor, deplasându-se fie din interior spre suprafaţă şi evaporându-se (dacă tensiunea vaporilor din atmosferă este mai redusă decât a apei din rocă), fie invers dinspre atmosferă spre interior, când odată cu scăderea temperaturii se produce condensarea vaporilor. După modul de aşezare al lor în scoarţă, apele subterane sunt: ape freatice, conţinute în primul strat acvifer de sub nivelul terenului natural (în special în terasele aluvionare ale râurilor, în depunerile fluvioglaciare etc.), cu nivelul hidrostatic liber, cu variaţii de debit şi proprietăţi fizice, chimice şi organo-leptice variabile în timp şi de la un punct la altul al stratului, şi ape de adâncime, conţinute în stratele acvifere de sub primul strat impermeabil de la suprafaţă, cu întindere regională continuă, cu proprietăţi mai fixe, cu un debit mai mare şi mai constant, cu nivelul hidrostatic sub presiune (ape arteziene, dacă nivelul piezometric este deasupra terenului şi ape ascensionale, dacă el este sub nivelul acestuia). Adâncimea apei freatice şi natura acesteia sunt factori de mare importanţă în formarea şi fertilitatea solurilor şi influenţează dezvoltarea plantelor prin cantitatea de apă ce poate fi folosită de acestea (apă accesibilă). Apa de adâncime constituie principala sursă de alimentare cu apă potabilă a centrelor omeneşti, ea captându-se, uneori de la mare adâncime, prin puţuri şi pompe. Are proprietăţi fizice şi chimice mai puţin variabile decât ale apelor freatice, prezintă un mai redus pericol de contaminare cu ape murdare, este adeseori mai mineralizată (conţine în disoluţie: compuşi ai fierului, manganului, calciului etc., şi uneori gaze: H₂S, CO₂ etc.), are o temperatură constantă în tot timpul anului şi este lipsită practic de germeni patogeni.

Apă uzată. Apă încărcată cu substanţe rezultate din activităţi menajere, industriale, agricole, sau din transporturi, evacuate în mediul înconjurător. Sin. Apa reziduală, Apă poluată.

Apă vadoasă. Apă subterană provenită din precipitaţii sau din râuri. V. şi sub Apă subterană.

Apă veterică. Sin. Apă de zăcământ (v.).

Apalaşian (appalachian), relief. Relief de munţi vechi, peneplenizaţi, afectat de mişcări de ridicare, în urma cărora eroziunea acţionează selectiv. Sectoarele constituite din roci mai dure se transformă în culmi, iar cele formate din roci mai friabile permit sculptarea văilor şi a depresiunilor. Pe alocuri, în sectoarele cu roci dure, se mai păstrează unele mărturii din vechea suprafaţă peneplenizată. Se folosesc şi termeni ca: para-apalaşian (când nivelarea nu a fost totală) şi pseudo-apalaşian (când nu a existat o nivelare prealabilă dar apar nivele de creste de tipul gipfelflur). Acest relief este caracteristic pentru Munţii Appalachi din estul Americii de Nord, de unde îşi trage numele.

Aparat vulcanic. Totalitatea elementelor din interiorul scoarţei terestre sau de la suprafaţa acestuia, prin intermediul cărora se produce o erupţie vulcanică. Se compune din: coşul vulcanic (canalul de ascensiune a magmei spre suprafaţă), conul sau muntele vulcanic (ridicătura conică rezultată din suprapunerea scurgerilor de lavă cu produse piroclastice) şi crater (adâncitura, în forma unei pâlnii tronconice, situată în vârful conului, la extremitatea externă a coşului, pe unde lava erupe la suprafaţă). Se deosebesc: aparate vulcanice simple, constituite dintr-un coş, un con şi un crater (ex.: vulcanii de tip hawaian, cu erupţie liniştită, cum sunt: Mauna Loa, Kilauea din insulele Hawaii, vulcanii din insulele atlantice, din Kenya etc.) şi aparate vulcanice compuse, la care se întâlneşte o suprapunere de conuri, în craterul larg al unui vechi vulcan formându-se, într-o erupţie mai nouă, un alt con vulcanic, cu craterul său deosebit (ex.: vulcanii Vezuviu, Tenerife etc.). Vechiul crater se numeşte caldeiră (căldare), iar vechiul con, somma (de la Muntele Somma, în vârful căruia se află vulcanul Vezuviu). Conul nou este separat de cel vechi printr-o depresiune sau vale circulară numită Atrio del Cavallo.

Apatit. (gr. apataien-a înşela, a amăgi-deoarece multă vreme mineralul a fost confundat cu altele). Fosfat tricalcic, natural, întâlnit ca mineral accesoriu în rocile magmatice, în multe pegmatite, în formaţiuni metasomatice de contact, în unele zăcăminte filoniene (în geode) şi ca mineral sedimentar în fosforite (sub formă de concreţiuni). Cele mai mari zăcăminte de apatit se găsesc în Rusia (Peninsula Kola, la Slidiansk lângă Lacul Baikal), în Kazahstanul de Sud la Kara-Tan, în S.U.A. (Utah, Idaho, Wyoming, Montana), în Canada, Norvegia, Suedia, Spania, Africa de Sud, de-a lungul litoralului Mării Mediterane (Maroc, Tunisia, Algeria), în unele insule din Australia etc. În România se găseşte ca mineral accesoriu în cele mai felurite roci (roci magmatice, şisturi cristaline etc.) la: Răzoare (jud. Maramureş), Lipova (jud. Arad), Teregova (jud. Caraş-Severin), Ditrău (jud. Harghita) etc.

Ape moarte. V. Maree.

Ape vii. V. Maree.

Apiocrinus. (gr. apion-pară, krinos-crin). Specie de crinoid. Este cunoscut din Jurasic, în special din "calcarele cu crinoide" din Alpi, în ţara noastră fiind întâlnite numai unele entroce (articole cilindrice) la Topal-Hârşova (jud. Constanţa).

Aplit. (gr. haploos-simplu). Rocă magmatică filoniană, cu cristale mărunte sau mijlocii, de culoare albă sau galbenă-cenuşiu, care cristalizează panidiomorf (simultan). Se formează în faza de consolidare pegmatitică, la temperaturi apropiate de 575^o, prin aglomerarea mineralelor leucocrate din magma intruzivă respectivă. În funcţie de mineralele componente, se deosebesc: aplite granitice (în ţara noastră cele mai frecvente), aplite sienitice, aplite dioritice etc. De existenţa aplitelor este legată prezenţa unor minerale metalifere şi a unor metale rare. Feldspaţii din aplite se transformă frecvent, sub acţiunea unor procese fizico-chimice de descompunere, în minerale argiloase.

Apocrenaţi. Săruri insolubile precipitate în orizontul B al podzolurilor, în urma reducerii, de către bacteriile anaerobe, a crenaţilor solubili de fier, aluminiu şi mangan, levigaţi din orizontul superior al solului.

Apofiză. (gr. apophysis-excrescenţă). Ramificaţie în formă cilindrică sau tabulară, care se prezintă sub forma unor digitaţii ce ies din filoane, zăcăminte, diverse corpuri magmatice (în special lacolite) şi pătrund în rocile înconjurătoare.

Apomagmatice. Minerale sau asociaţii de minerale, care se formează în crăpăturile scoarţei, din soluţiile reziduale ale rezervorului magmatic (apa juvenilă cu diverse substanţe).

Apterigota. (gr. a-fără, pteron-aripă). Subclasă de insecte inferioare, lipsite de aripi. Se cunosc din Devonian, prin genul Rhyniella, multe apterigote fiind găsite în chihlimbarul de pe ţărmul Mării Baltice.

Aptychus. (gr. a-fără, ptux, ptukhos-lucru dublu). Piesă operculară care acoperea deschiderea cochiliilor amoniţilor. Erau calcaroase, calcaro-cornoase sau numai cornoase. Se găsesc, fie izolate în sedimente, fie în interiorul camerei de locuit a unor amoniţi: aptychus imbricate, aptychus lamelare, aptychus punctate, aptychus rugoase, aptychus granulare etc. Şisturile marnoase şi calcaroase, de culoare roşie sau cenuşie-verzuie, conţinând numeroase exemplare de Aptychus, Belemniţi şi intercalaţii de jaspuri roşii şi verzi cu radiolari, sunt cunoscute sub denumirea de şisturi cu Aptychus. Sunt caracteristice Malmului şi Cretacicului inferior, întâlnindu-se în Alpii Occidentali, în Alpii lombardo-veneţieni (regiunea lacului Garda), în zona Flişului bavarez şi la noi în ţară (în Munţii Trascăului, în împrejurimile Câmpulungului Moldovenesc, în bazinul superior al văii Trotuşului, în Maramureş, la Poiana Botizei etc.).

Apţian. (de la numele localităţii Apt din sudul Franţei, regiunea Vaucluse). Etaj al Cretacicului inferior caracterizat printr-un facies pelagic marnos cu amoniţi, deseori piritizaţi, printr-un facies calcaros recifal şi prin faciesul de fliş. Cuprinde trei subetaje: Bedoulian, Gargasian şi Clansayesian. Fosilele caracteristice ale Apţianului sunt: Ancyloceras matheronianum, Hoplites furcatus, mai multe specii de Neohibolites, Orbitolina lenticularis şi unele dintre pahiodontele calcarelor recifale (Toucasia carinata etc.). În România, Apţianul are o largă dezvoltare în Dobrogea (în împrejurimile oraşului Cernavodă), în Carpaţii Orientali (Zăganu, Ceahlău), în Meridionali (în Bucegi), în Munţii Apuseni (în Munţii Zarandului, Trascăului, Metaliferi, Pădurea Craiului etc.), în Banat (Sviniţa, Anina-Reşiţa-Moldova Nouă) etc.

Apus. Trecerea Soarelui sub orizont. Punct cardinal situat în partea de apunere a Soarelui şi la 90^o faţă de axa polilor geografici. Se mai numeşte şi Vest, Occident.

Aragonit. (de la numele regiunii Aragon din Spania). Carbonat natural de calciu (CaCO₃), izomorf cu calcitul (v.), dar cristalizat rombic în loc de romboedric. Se găseşte ca mineral hidrotermal în golurile unor roci magmatice bazice (ex.: în andezitele-bazaltice din Munţii Căliman, la Moldova Nouă, Dognecea, Ocna de Fier-jud. Caraş-Severin etc.), depus ca mineral de precipitaţie de către izvoarele termale bogate în CaCO₃ (la Turia-jud. Covasna, Băile Herculane-jud. Caraş-Severin etc.) şi în pătura sidefoasă a cochiliei moluştelor.

Arahnide. (gr. arachne-păianjen, idos-înfăţişare). Artropode exclusiv terestre: scorpioni, păianjeni, acarieni. Azi se cunosc circa 27 000 de specii, grupate în opt ordine, dintre care şase se găsesc în stare fosilă. Scorpionii se cunosc din Silurianul superior, iar păianjenii, prea puţin modificaţi de formele actuale, din Carbonifer. Cele mai numeroase fosile au fost identificate în chihlimbarul de pe ţărmul Mării Baltice, iar în ţara noastră se cunosc din chihlimbarul de vârstă oligocenă de la Colţi (jud. Buzău).

Araucaria. (de la numele ţinutului din regiunea Munţilor Anzi, locuit de vechiul popor al Araucanilor). Gimnosperme dioice, cunoscute din Jurasic până azi, când se mai întâlnesc numai în emisfera sudică (America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă). Este coniferul dominant al Mezozoicului.

Arbust. Arbore de talie redusă, de regulă sub 7 m înălţime.

Arc. Forma curbată a unui tip de relief: arc muntos, insular (arhipelag), morenaic etc.

Arc anticrepuscular. Fenomen fotometeorologic constând dintr-o coloraţie roz-violetă, care apare pe bolta cerească în partea opusă Soarelui, separând umbra Pământului de o lucire purpurie.

Arc circumorizontal. Fenomen fotometeorologic din familia halourilor, reprezentat printr-un arc (având uneori toate culorile spectrului), tangent la baza haloului mare.

Arc circumzenital inferior. Fotometeor reprezentat printr-un arc luminos cu deschidere largă, situat aproape de orizont.

Arc circumzenital superior. Fotometeor având forma unui arc situat aproape de zenit, în plan aparent orizontal. Uneori este viu colorat în culorile spectrului, cu roşul spre exterior şi violetul spre interior.

Arc crepuscular. Fenomen fotometeorologic reprezentat printr-un arc purpuriu ce se formează în apropierea Soarelui când acesta se află la 3-4 grade sub orizont, după apus.

Arc insular. Asociaţii de insule cu dimensiuni variabile, dispuse în ghirlande arcuite ce se extind pe mii de km, compuse obişnuit din roci magmatice. Se formează în zonele de subducţie ale oceanelor. Forma arcuită pare a rezulta din intersecţia, obligatoriu curbată, dintre placa semisferică ce se subduce şi suprafaţa globului. Au o mare instabilitate tectonică. Ex.: insulele Kurile, insulele Japoniei etc.

Arc muntos. V. Lanţ muntos.

Arca. Lamelibranhiat caracteristic mărilor calde. Este cunoscut din Triasic şi până astăzi, în circa 200 de specii actuale şi peste 400 de specii fosile, în ţara noastră găsindu-se frecvent în formaţiunile neogene din Munţii Apuseni şi în Tortonianul de la Bahna (jud. Maramureş).

Arcadă. V. Portal litoral.

Arcestes. Amonit din grupul ceratiţilor. Numeroase specii de Arcestes au fost găsite în Triasicul de la Agighiol (jud. Tulcea).

Archaeocalamites. (gr. archaios-vechi, primitiv, kyathos-cupă, recipient). Grup de animale "incertae sedis" (cu poziţie sistematică nesigură), cu mare importanţă filogenetică, socotit fie ca un grup făcând legătura între spongieri şi celenterate, fie ca aparţinând uneia dintre cele două încrengături. Formele larvare erau lipsite de schelet şi trăiau libere în planctonul marin. Archaeocyathidele sunt caracteristice tuturor subdiviziunilor Cambrianului, în mările căruia a format, prin aglomerare în recife, "calcare cu Archaeocyathus". Se cunosc circa 400 de specii, întâlnite atât în regiunea tropicală, cât şi la latitudini mai mari (ex.: în Labrador, Nevada şi statul New York în America de Nord; în China, Mongolia, Siberia în Asia; în Noua Zeelandă; în Maroc şi Sahara în Africa, şi în Scoţia, Nordul Franţei, Spania şi Sardinia în Europa).

Archaeopteris. (gr. archaios-vechi, pteris-pămătuf). Criptogamă vasculară fosilă, cu aspect de ferigă, din grupa ferigilor fosile nesigure, caracteristică Devonianului superior şi, uneori, întâlnită şi în Carboniferul inferior.

Archaeopteryx. (gr. archaios-vechi, pteryx-pasăre). Cea mai veche pasăre cunoscută, apărută în Jurasicul superior, având caractere mixte, de reptilă şi de pasăre. Se cunosc numai două exemplare, descoperite în calcarul litografic de la Solenhofen (Bavaria), primul în 1861 (se găseşte la muzeul de istorie naturală din Londra), al doilea în 1877 (se găseşte la muzeul de ştiinţe naturale din Berlin). Unii cercetători le consideră ca două specii diferite: Archaeopteryx lithografica (prima) şi Archaeopteryx siemensi (a doua).

Archaeoxylon. Impresiuni atribuite unor criptogame vasculare, întâlnite în unele şisturi algonkiene.

Arcoză. Gresie foarte bogată în feldspaţi (cel puţin 25%), de obicei alteraţi, care au rezultat din dezagregarea granitelor şi gnaisurilor. Varietăţile mai tari sunt folosite pentru pietre de moară, şemineuri etc. Sunt răspândite în Rothliegendes-ul şi Buntsandstein-ul din Germania (Turingia şi Oberpfalz), iar în ţara noastră se întâlnesc în unele formaţiuni mezozoice din Munţii Apuseni şi din Carpaţii Meridionali.