Dic?ionar de Geografie

Mamelon. Formă topografică caracteristică, mai mult sau mai puţin simetrică, întâlnită cu deosebire în lungul culmilor deluroase şi muntoase sau pe suprafaţa podişurilor, pe fundul depresiunilor sau al luncilor majore. Are deci o formă elipsoidală bombată. Pe hartă, mameloanele sunt reprezentate prin curbe de nivel concentrice având valori mai mari spre centru şi mai mici spre periferie. Mameloanele situate în lungul unei culmi deluroase sau muntoase sunt separate între ele prin înşeuări.

Mamifere. (lat. mamma-mamelă, ferre-a purta). Clasă de vertebrate cu cea mai complexă organizaţie, caracterizate prin: temperatura corpului constantă, respiraţie pulmonară, corpul acoperit cu păr ca protecţie contra frigului, cutia toracică separată de cavitatea abdominală prin diafragmă. Cu excepţia Monotremelor (care sunt ovipare), toate mamiferele nasc pui vii, pe care-i dezvoltă în uter şi-i hrănesc cu lapte produs de glandele mamare. Se împart în funcţie de hrană în erbivore, carnivore şi omnivore. Clasa mamiferelor, cu mare valoare filogenetică, deoarece a adus argumente importante în favoarea teoriei ştiinţifice despre originea şi evoluţia speciilor, provine din reptilele teriodonte Triasice (primele resturi fosile fiind cunoscute din Jurasicul inferior). Reduse ca număr în Mezozoic şi reprezentate prin forme primitive, de talie mică, au evoluat repede, devenind predominante în Neozoic (când au dat fosile caracteristice) şi astăzi. Se împart în: Aplacentare (Dideplhae), care cuprind monotreme (ex.: resturi de Echidna din Australia), multituberculate (numai fosile ca de ex.: Microlestes, Plagiaulax) şi marsupiale (Didelphis) şi Placentare (Monodelphae), care cuprind toate celelalte mamifere, dintre care mai importante, din punctul de vedere paleontologic, sunt ordinele: Carnivora (ex.: Hyaenodon, Machairodus, Ursus spelaeus etc.), Condylarthra (ex.: Phaenacodus-Paleogen), Proboscidea (ex.: Mastodon, Deinotherium, Elephas primigenius etc.), Artiodactyila (ex.: Antracotherium, Cervus, Bos primigenius, Bison priscus ş.a.), Perissodactyla (ex.: Hyracotherium, Eohipps, Hipparion, Aceratherium etc.), Primates (ex.: lemurianul Plesiadapis din Eocen) şi Antropidele (Propliopithecus, Pliopithecus, Dryopithecus etc. şi Homo). Sin. Mammalia.

Mammalia. Sin. Mamifere (v.).

Mamut. Sin. Elephas primigenius (v. sub Elephas).

Mangan. Element chimic (Mn). A fost identificat în 1774 de chimiştii suedezi Carl Wilhelm Scheele (1742-1786) şi, independent, Tornbern Bergman (1735-1784), în piroluzită, fiind izolat, în acelaşi an, de Johan C. Gahn (1745-1818), prin reducerea mineralului cu cărbune. În scoarţa Pământului, manganul există în peste 100 de minerale, dintre care cele mai cunoscute şi mai importante sunt: piroluzitul (v.), manganitul (v.), hausmanitul (v.), rodocrozitul (v.), rodonitul (v.), braunitul (v.), alabandina (v.), psilomelanul (v.) etc. O altă sursă de mangan o formează apa mărilor, care se încarcă cu silicaţi bazici, manganiferi, în timpul erupţiilor vulcanice submarine. Bacteriile manganogene, care precipită oxizii de mangan aflaţi în soluţie, formează nodulii de oxizi de mangan (care mai conţin Fe, Ni şi Co) de pe fundul mărilor şi al oceanelor (în special Oceanul Pacific, Oceanul Indian etc.), care constituie astăzi cele mai mari rezerve de minereu de mangan ale lumii. Are întrebuinţări multiple. Ţările mari producătoare se mangan sunt: Ucraina (Nikopol), Gruzia (Ciaturi), Rusia (Polucinoe şi Ulu-Teliak în Ural), Republica Africa de Sud (Postmasburg Field, Kalahari Field, Kuruman etc.), India, Brazilia, China, Gabon, Ghana, Congo, Maroc, Japonia, S.U.A., Sudan, Egipt etc.

Manganit. Oxid natural, hidratat de mangan, de formaţiune epitermală, în parageneză cu baritină şi calcitul, sau sedimentar (sub formă de oolite, compact sau sub formă de concreţiuni în argile). Este întrebuinţat, împreună cu psilomelanul şi piroluzitul (în care se transformă prin alterare), la fabricarea feromanganului pentru oţeluri speciale. Conţinând 62,5% Mn este un minereu pentru extragerea acestui element. Se găseşte: în Ucraina (Nikopol), Gruzia (Ciaturi), în Austria, Germania (la Ilfeld în Hartz şi Ilmenau în Thuringia), Anglia, Suedia, China, S.U.A. etc. În România a fost găsit la Teliuc (jud. Hunedoara), Răzoare (jud. Maramureş), Şarul Dornei, Iacobeni etc. (jud. Suceava), Delineşti, Sasca Montană, Dognecea (jud. Caraş-Severin), Bucium, Baia de Arieş (jud. Alba) etc.

Mangrove. Formaţiune de arbori şi arbuşti sempervirescenţi (constituită îndeosebi din specii de Rhizophora, Sonneratia, Avicennia etc.), adaptată la condiţiile specifice de flux şi reflux de pe fâşiile câmpiilor litorale ale zonelor tropicale şi subtropicale, cu mâluri organo-minerale slab aerisite.

Manta. Geosfera cuprinsă între litosferă (v.) şi nucleu (v.) şi mărginită la suprafaţă de discontinuitatea Moho (10-60 km), iar în adâncime de discontinuitatea Gutemberg (2 900 km). Materia din această zonă a interiorului Pământului este formată în special din silicaţi de magneziu (de tipul peridotitului) şi se găseşte într-o stare vâscoasă, constituind magma (v.). În cadrul mantalei Pământului undele seismice se propagă cu viteze diferite: undele primare (P) cresc treptat de la 6,5 la 11,5 km/s, iar cele secundare (S) de la 3,7 la 6,5 km/s. Sin. Magmosferă, Sima. V. şi sub Geosferă. În accepţiunea mai nouă, mantaua este a doua geosferă internă a Pământului, situată sub scoarţa terestră (începând de la adâncimea de cca 5-8 km sub oceane şi 20-80 km sub continente, respectiv de la discontinuitatea Moho). Densitatea materiei este de 3,3-6,7, ceea ce presupune că este de tip peridotitic, respectiv ultrabazică. Mantaua se subdivide astfel: mantaua superioară, zona de tranziţie (de la 400 la 1 000 km) şi mantaua inferioară. Mantaua superioară este formată din trei strate: B' (grosime de 50-70 km sub oceane şi 150-200 km sub scuturile continentale), B'' (ajunge cu baza la 250 km adâncime), B''' (între 250 km şi 400 km adâncime). Stratul B' este solid şi, în teoriile dinamice, este ataşat la litosferă (împreună cu crusta), iar stratul B'' este numit şi astenosferă sau stratul de viteză redusă (a undelor seismice). Mantaua inferioară pare a fi solidă.

Manticoceras. Goniatit caracteristic pentru Devonian (specia Manticoceras intumescens caracterizează Devonianul superior). Prima zonă cu amoniţi a Neodevonianului este cunoscută sub numele de etajul cu Manticoceras.

Mapamond. Sin. Planiglob (v.).

Marş (marsch). 1. Termen german indicând o porţiune de câmpie cu caracter mlăştinos, inundată parţial de apele mării, sau cel puţin la flux şi obişnuit pe cale de colmatare cu materiale fine, nisip, turbă. Marşele din zona estuarelor primesc apă dulce. Ele se compun din mai multe părţi: partea joasă neocupată de vegetaţie numită slikke (în Flandra şi Ţările de Jos), este inundată la fiecare flux; slikke-ul înalt, deasupra limitei de flux, dar în continuitate, este ocupat de vegetaţie halofilă sau de mangrove. Urmează o microfaleză, iar după ea aşa-numita schorre (Flandra şi Ţările de Jos) sau herbu, ocupat numai de apele vii (v. Maree) şi la furtuni în partea sa inferioară. Ultimele două părţi (slikke şi schorre) sunt cărate de şanţuri de maree încătuşate şi ramificate. În părţile joase cu apă sărată se poate recolta sare (marşe sărate), iar în porţiunile cu turbă au loc tasări cu formarea unor mici depresiuni ce menţin apă; acestea din urmă poartă denumiri variate: moères în Flandra, molières în Picardia. Aceste mlaştini turboase pot fi desecate (marşe desecate), mai ales cele mai înalte; marşele protejate de om împotriva mării poartă numele de poldere. Sin. Câmpii litorale mlăştinoase. 2. Formaţiuni ierboase de mlaştini şi fâneţe umede pe câmpiile litorale joase, supuse acţiunii mareelor, din zona temperată (tipice sunt în nordul Belgiei, Olandei, Germaniei, în Danemarca). Prin îndiguire sunt transformate în poldere. 3. Sol format pe depozitele sedimentare sărate, care rămân după retragerea apelor marine, la care cu timpul se adaugă resturi de animale, de plante halofile şi, prin desalinizare, în timp, şi alte plante. Ex.: marşele din Olanda, în urma îndiguirii golfului Ijssel (fost Zuiderzee). Sin. Polder.

Maragunit. Cărbune fosil bogat în alge incluse într-o masă de bază humică.

Marcasit. (ar.-cremene, silex). Bisulfură naturală de fier (FeS₂), asemănătoare cu pirita, dar cristalizată în sistemul rombic. Se formează: pe cale hidrotermală, la temperaturi joase (aproape de suprafaţă), metasomatic, în calcare, şi pe cale sedimentară, în special în argilele şi nisipurile cărbunoase, în depozitele de lignit, sub formă de concreţiuni neregulate (pseudomorfoze după resturi organice) sau de mase solzoase fin dispersate. Se oxidează uşor, formând sulfat de fier şi H₂SO₄, iar în final se transformă în oxizi de fier hidrataţi. Este folosit, dacă se întâlneşte în cantităţi mai mari, la fabricarea acidului sulfuric. Formează frumoase agregate în gresiile argiloase cu cărbuni de la Borovici (regiunea Novgorod-Rusia), în argilele de la Kurii-Kamensk şi Troiţko-Bainovsk (în Ural, la est de Sverdlovsk). Se găseşte în cantităţi mai mari la Klaustahl şi Freierg (Germania), Cehia, Franţa, Bolivia, S.U.A. etc. În ţara noastră marcasitul se găseşte în regiunea Baia Mare (la Ilba, Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ); în munţii Ţibleş; la Roşia Montană, Bucium, Baia de Arieş, Zlatna (jud. Alba); Lipova (jud. Arad); Deva, Hondol, Săcărâmb, Fizeş, Ormindea, Ruda-Barza, Bucuresci, Stănija (jud. Hunedoara); Siret, Bucşoaia, Vatra-Moldoviţei, Crucea (jud. Suceava); Valea Drăganului (jud. Cluj); Rudăria, Borlova, Turnu-Ruieni, Poiana Mărului (jud. Caraş-Severin) etc.

Mardelle. Depresiune mică (2-10 m) şi închisă, pe platourile calcaroase din N Franţei, adesea plină cu apă, a cărei origine este presupusă a fi felurită (carieră, dolină, hidrolacolit).

Mare. (lat. mare). Întindere de apă care se deosebeşte de ocean (v.) prin suprafaţă şi adâncimi mai mici, prin extinderea, adesea considerabilă, a platformei continentale, prin variabilitatea mai mare a salinităţii apelor şi printr-un regim hidrometeorologic puternic influenţat de uscat. După poziţia mărilor în raport cu uscatul şi după legătura lor mai largă sau mai strânsă cu oceanul, se deosebesc: mări mărginaşe sau mări de bordură, care se găsesc pe marginea continentelor, fiind despărţite parţial de ocean sau de alte mări prin insule, peninsule sau praguri submarine, şi în cuprinsul cărora se resimt atât influenţa continentului cât şi cea a oceanului vecin (ex.: mările din nordul şi din estul Asiei: Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei Răsăritene, Marea Ciukotsk, Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud, apoi Marea Timor, Marea Arafura, Marea Coralilor şi Marea Tasmaniei, din jurul Australiei; Marea Nordului, Marea Barents, din vestul şi nordul Europei; Marea Beaufort, Marea Baffin, din nordul şi estul Americii de Nord etc.); mări continentale, care pătrund adânc în interiorul uscatului şi comunică de obicei cu oceanul sau cu o altă mare prin strâmtori, caracteristicile lor fizico-geografice reflectând puternic influenţa regiunilor continentale din jur (ex.: Marea Roşie, situată în plină zonă tropicală cu climat deşertic, care determină o evaporaţie foarte puternică, are o salinitate de 42‰, care depăşeşte salinitatea medie de 35‰ a Oceanului Planetar, în timp ce Marea Baltică, fiind situată într-o regiune cu evaporaţie mai redusă şi cu aport mare de ape dulci, are o salinitate foarte scăzută, de numai 3-6‰); se deosebesc mări continentale închise, rămase fără legătură cu Oceanul Planetar (ex.: Marea Caspică şi Marea Moartă) şi mări continentale deschise, care au legătură prin strâmtori cu alte mări deschise sau cu Oceanul Planetar (ex.: Marea Neagră, Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Adriatică, Marea Baltică, Marea Albă etc., şi golfurile Hudson, Oman, Persic, Carpentaria etc.); mări intercontinentale sau medi-terane, care despart continentele nordice de perechile lor sudice (ex.: Mediterana americană desparte America de Nord de America de Sud; Mediterana europeană desparte Europa de Africa; Mediterana asiatică desparte Asia de Australia); mări interinsulare, situate între insule (ex.: Marea Jawa, Marea Bali, Marea Flores, Marea Sawu, Marea Banda, Marea Maluku, Marea Seram, Marea Sulawesi). Mările se mai pot clasifica, după geneză, în: mări de transgresiuni sau epicontinentale, formate prin înaintarea apelor oceanice în câmpiile continentale mărginaşe, ca urmare a mişcărilor epirogenetice negative sau a mişcărilor eustatice pozitive (ex.: Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mânecii, Marea Albă, Marea Azov etc.) şi mări de ingresiune sau de prăbuşire (v. şi sub Ingresiune), formate prin scufundarea adâncă a uscatului (ex.: Marea Marmara, Marea Egee, Marea Japoniei, Marea Banda, Marea Seram, Mediteranele americană, europeană şi asiatică etc.); după temperatura apei, în: mări calde şi mări reci; după salinitate, în: mări foarte sărate (ex., Marea Roşie) şi mări îndulcite (ex.: Marea Caspică, Marea Baltică etc.) etc. COMPLETARE. Marea se deosebeşte de ocean prin suprafaţa mai mică, prin reducerea sau inexistenţa gropilor abisale, marea extensiune, uneori în exclusivitate, a platformei continentale, prin legăturile şi influenţele strânse ce le are cu continentele mărginaşe, prin variabilitate a salinităţii.

Mare de nori. 1. Aspectul vălurit ale suprafeţei superioare a unui strat de ceaţă sau de nori localizat pe fundul unei depresiuni sau al unei văi în sectorul montan. 2. Aspectul suprafeţei superioare a unui strat de nori peste care survolează astăzi în mod curent avioanele de pasageri.

Mare de pietre. Acumulare eluvială de roci dezagregate pe suprafeţe orizontale sau suborizontale (eluvii) care dau impresia unei mări agitate. Materialele dezagregate variază ca mărime de la blocuri de câţiva metri cubi până la bolovani şi pietriş (detritus). Prin dezagregare fizică şi alterare chimică (alternarea proceselor de îngheţ-dezgheţ, în regiunile reci, periglaciare, şi variaţiile mari diurne de temperatură, în regiunile aride) materialul se fărâmiţează mai departe, până la formarea nisipului, a lutului şi argilei. Sin. Mare de blocuri, Câmpuri de pietre, Câmp de blocuri.

Mare leopoldină. Fâşie de 200-400 km a suprafeţei oceanului, după trecerea unui taifun, rămâne mai rece ca apa din jur cu diferenţe de până la 5,5^oC. Explicaţia: mişcarea în spirală a taifunului, ridică neuniform apa rece din adânc, iar căldura de la suprafaţa apei este cedată atmosferei.

Marea Tethys. Marea ce ocupă geosinclinalul situat între cele două continente din Mezozoic (Laurasia şi Gondwana), ce se întindea din America Centrală (aflată mult mai la est) şi până în sud-estul Asiei; din ea a rămas Marea Mediterană. Sin. Mezogea (v.).

Maree. Mişcări periodice verticale şi orizontale ale maselor de apă din mări deschise şi oceane, determinate de forţele de atracţie combinate ale Lunii şi ale Soarelui. Luna, deşi are o masă foarte mică, exercită o forţă de atracţie de 2,17 ori mai mare decât Soarele, fiind de 400 de ori mai aproape de Pământ decât acesta, astfel încât mareele lunare sunt mult mai mari decât cele solare. Legătura care există între maree şi poziţia Lunii se cunoştea încă din antichitate (Aristotel, Pliniu cel Bătrân), dar explicarea ştiinţifică a acestui fenomen a fost dată abia în 1689 de Isaac Newton, prin descoperirea legii atracţiei universale. Mişcarea undei de maree se manifestă prin ridicarea şi coborârea nivelului mării în faţa ţărmurilor înalte, sau prin înaintarea şi retragerea apelor mării pe ţărmurile joase. Fenomenul de ridicare sau de înaintare a apelor asupra ţărmului se numeşte flux, iar cel de coborâre sau de retragere, reflux. Oscilaţiile nivelului mării se caracterizează prin două faze de flux şi două faze de reflux în timp de 24 ore şi 50 de minute (durata unei zile lunare; ca urmare ritmul sau perioada mareei este de 12 ore şi 25 minute, adică de două ori pe zi). Unda de maree se deplasează în jurul globului de la est spre vest, urmărind cu oarecare întârziere trecerea Lunii la meridianul locului şi la meridianul opus. Când Luna şi Soarele se găsesc în aceeaşi direcţie faţă de Pământ (la Lună nouă sau în conjuncţie), forţa lor de atracţie acţionează conjugat, dând naştere mareelor cu amplitudinile cele mai mari (apele vii); când se găsesc însă situate în cuadratură (în unghi drept) faţă de Pământ, forţa lor de atracţie, acţionând în direcţii diferite, este mult mai mică, dând naştere mareelor minime (apele moarte). Perioada de oscilaţie a mareelor nu este uniformă pe întreaga suprafaţă a Pământului, ci este modificată de topografia reliefului submarin, de prezenţa şi orientarea ţărmurilor, de forma şi orientarea golfurilor etc. De aceea, pe suprafaţa globului se întâlnesc regiuni în care se formează o singură maree în 24h50', iar în altele se formează maree mixte, din cauză că întârzierea undei de maree faţă de culminaţia Lunii este foarte diferită de întârzierea normală. Amplitudinea mareelor este mică în largul oceanelor şi creşte spre ţărmuri, atingând valori maxime în golfurile de pe partea estică a continentelor (Golful Fundy-Canada +19 m; Golful Gallegos-Argentina +17 m). Unda de maree poate pătrunde cu mare viteză pe cursul unor ape curgătoare dând naştere fenomenului de pororoca, pe Amazon, de mascaret, pe Sena, de bora pe Gange etc. În unele strâmtori (ex.: Messina, Eubeea-Grecia etc.), fluxul şi refluxul formează curenţi de maree. Mareele au mare importanţă în modelarea ţărmurilor, cu deosebire a golfurilor şi estuarelor, contribuind la lărgirea şi adâncirea acestora, favorizând în felul acesta navigaţia. COMPLETARE. Mareea înseamnă undă de oscilare de foarte mare lungime şi de mică amplitudine în oceane şi mări, care spre ţărm se transformă în undă de translaţie. Fluxul se mai numeşte maree înaltă iar refluxul maree joasă, fiind separate de momente de imobilitate a nivelului marin, un staţionar al mării înalte şi un staţionar al mării joase. Denivelarea dintre cele două stări, respectiv amplitudinea mareei se numeşte marnaj, iar fâşia pe care oscilează poartă numele de zonă intertidală, sau intercotidală; în această zonă intră şi ceea ce se numeşte estran (partea pietroasă dezgolită a zonei intertidale) şi o parte din plajă. Marnajul variază adesea de la o maree la alta, amplitudinea sa relativă fiind definită de coeficientul de maree. Se întâlnesc: maree semidiurne (de două ori pe zi), diurne (o singură maree pe zi), mixte (de două ori pe zi, dar numai în anumite perioade ale anului, iar fluxurile şi refluxurile sunt inegale). La interval de 14 zile fluxul este maxim (maree de sizigii sau ape vii-când Luna şi Soarele sunt în conjuncţie sau opoziţie, adică la Lună plină şi Lună nouă, când forţele celor două corpuri cereşti se însumează) şi tot la un interval de 14 zile (când Soarele şi Luna sunt la cuadratură şi forţele lor se opun) fluxul este minim (maree de cuadratură sau ape moarte; acum şi marnajul este minim). Deoarece producerea mareelor întârzie zilnic, s-au întocmit tabele cu timpul producerii mareelor pentru fiecare port, tabele denumite ora portului. Estuarele modifică şi deformează ritmul mareelor, făcând inegale faza de flux şi cea de reflux, descompunând-o într-o maree dinamică, formată prin acumularea apei dulci şi uneori întoarcerea ei spre amonte, şi o maree de apă sărată ce pătrunde pe gura fluviului împingând-o pe cea dulce (mascaret pe Sena-un val de 3-5 m înălţime ce urcă progresiv cu cca 15 km/oră spre amonte; pororoca-pe Amazon ce urcă pe cca 1 500 km pînă la Manaus, cu o bară de 4 m; bora pe Gange). În ocean, undele de maree oscilează şi se deplasează în mod diferenţiat de la un loc la altul; liniile cotidale sunt cele care unesc punctele atinse în acelaşi timp de unda de maree; cum aceste unde au mersul modificat de forţa Coriolis, care introduce o translaţie orizontală, liniile cotidale se unesc în sisteme ce se rotesc în jurul unor centri numiţi puncte amfidromice.

Maree atmosferice. Variaţia presiunii atmosferice provocată fie de variaţia diurnă a temperaturii (maree termică sau barometrică) cu o perioadă de 12 ore şi o amplitudine medie de 0,2 mm Hg, fie de variaţia atracţiei Soarelui sau a Lunii (maree gravitaţională), când perioada este de 12 ore 27' şi amplitudinea medie de 0,01 mm Hg în cazul Lunii şi mai mică în cazul Soarelui. Mareele atmosferice deplasează straturile ionosferice în înălţime, în cazul stratului E atingând înălţimi până la 1 km. La tropice mareea atmosferică prevede apropierea unui ciclon. Deci sunt fluctuaţii ale înălţimii atmosferei, datorate, ca şi în cazul mareelor oceanului mondial, acţiunii de atracţie a Soarelui şi Lunii. Densitatea aerului fiind mică, amplitudinea lor este neînsemnată.

Marghile. Mici movile emisferice, asemănătoare ca formă cu muşuroaiele de furnici, întâlnite pe suprafeţele orizontale şi suborizontale superioare din regiunile muntoase, periglaciare (ex.: în Retezat, Făgăraş, Iezer, Apuseni etc.). Se întâlnesc adesea şi în zona de tundră, unde ocupă suprafeţe mai extinse, atingând totodată şi dimensiuni mai mari. Au diametrul de la câteva zeci de cm, la un metru, o înălţime ce variază de la 30 la 60 cm şi sunt alcătuite din material argilos şi nisipos, în amestec cu mici pietricele colţuroase, iar la bază au uneori un mic bolovan sau o lespede, acoperit cu muşchi, ierburi higrofile, ericacee etc. Marghilele se formează din cauza îngheţului diferenţiat al apei şi al solului, la care iau parte şi unele procese biochimice. Au o durată de 2-4 ani, când cresc, se sparg şi dispar, reapărând pe alte regiuni vecine. Degradează pajiştile. Termenul este popular, întrebuinţat în regiunile montane; se pare că, în unele regiuni mai joase, acelaşi termen ar specifica o porţiune mlăştinoasă sau mocirloasă, similar cu rovină, motiv pentru care unii autori români nu-l folosesc. Sin. Muşuroaie înierbate.

Margine. 1. Locul unde se termină o suprafaţă unitară. 2. Fâşia de bordură şi de tranziţie a unei zone în raport cu anumite fenomene care se desfăşoară integral în interiorul acelei zone: margine continentală, marginea gheţarilor (contactul cu zona de acumulare, unde începe scurgerea proglaciară), marginea muntelui (fîşia de contact cu o depresiune sau alt relief jos, de unde şi termenul de mărginime, în zona Sibiului), marginea deşertului etc. Unul dintre cei mai folosiţi termeni este acela de margine continentală ce se extinde sub ape, de la linia de ţărm şi până la câmpiile abisale (fundul oceanic). Se compune din: platforma continentală sau şelful cu o pantă medie de 0^o17', terminată cu muchia platformei (flexura continentală sau marginea externă a platformei); urmează povârnişul continental sau panta continentală, care are înclinări mult mai mari, de 3-6^o şi foarte rar ajunge la 20^o, lărgimea sa fiind în medie de 20 km (termenul de abrupt este neindicat la pantele amintite); partea terminală a povârnişului continental are aspectul unei pante de racord cu o înclinare de 0^o30', lată de 100-1 000 km şi este denumită: piemont suboceanic, piemont oceanic, piemont continental, glacis precontinental (Bourcart, 1964); continental rise (ridicare continentală-în literatura americană). După piemont urmează fie câmpiile abisale, fie fosele oceanice ai căror versanţi ţin tot de marginea continentală.