Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə65/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   61   62   63   64   65   66   67   68   ...   124

Metazoare. (gr. meta-între, zoon-animal). Animale pluricelulare, cu ţesuturi, organe şi sisteme de organe diferenţiate, care în dezvoltarea lor ontogenetică trec prin starea de ou, morulă, blastulă şi gastrulă. Dintre metazoare fac parte: animale lipsite de simetrie sau cu simetrie radiară (Spongieri, Celenterate) şi animale cu simetrie bilaterală (Briozoare, Brahiopode, Viermi, Moluşte, Artropode, Echinoderme şi Cordate).

Meteor. (gr. meteoros-prezent în aer) Fenomen atmosferic (cu excepţia norilor) constând dintr-o precipitaţie, o suspensie, o depunere, o manifestare electrică, optică sau acustică.

Meteorit. (gr. meteoros-prezent în aer). Sfărâmături cosmice provenite din spaţiul interplanetar, care străbat acest spaţiu şi atmosfera Pământului cu viteze care depăşesc uneori 100 km/s şi, sub atracţia acestuia, ajung până la sol. Masa meteoriţilor variază de la pulbere fină la blocuri de zeci, sute şi chiar mii de tone. Se deosebesc: meteoriţi care conţin gaze şi explodează înainte de a ajunge pe Pământ (stele căzătoare sau ploaie de stele) şi meteoriţi care nu conţin sau conţin puţine gaze, căzând în stare solidă pe Pământ (pietre din cer, sau simplu meteoriţi). După compoziţia lor chimică, se deosebesc: meteoriţi sideritici (siderite), în care predomină Ni şi Fe şi care se recunosc uşor după figurile lui Widmannstatten; meteoriţi litosideritici (siderolitici, semimetalici), de culoare neagră, verzuie, mai rar brună, care, în afară de Ni şi Fe, conţin piroxeni, amfiboli, puţin alcali şi în cantitate mare olivină cu Mg (tectite); meteoriţi litici (pietroşi, sticloşi sau aerolite), constituiţi în principal din silicaţi de aluminiu, SiO2 şi alcali, cu aspectul unei pietre sticloase ("piatra lunii"). Zilnic cad pe suprafaţa Pământului 10-20 tone de praf cosmic, de meteoriţi şi de cenuşă meteoritică. Pătrunzând cu viteză foarte mare în atmosfera terestră, prin frecare cu moleculele de aer, se aprind şi ard în cuprinsul mezosferei şi stratosferei lăsând pe cer dâre luminoase. Meteoriţii mici ard complet transformându-se în cenuşă, iar cei mari, care nu au timp să ardă, ajung până la suprafaţa Pământului, creând cratere de impact. Printre marii meteoriţi cunoscuţi, se citează: cel din 1908 dfin regiunea Krasnoiarsk-Rusia (meteoritul tungus), cu o masă de 2 200 t; cel din 1947 din regiunea de nord-vest de Vladivostok (meteoritul Sihota Alinski), cu o masă de 1 000 t; cel din Arizona (craterul Diable-Canyon sau Meteor Crater), căzut înainte de era noastră, care a lăsat un crater de 1 300 m diametru şi cu o adâncime de aproape 200 m etc. În ţara noastră se cunosc meteoriţii căzuţi la Mociu (jud. Cluj) în 1882, la Mădăraş (jud. Mureş), Ohaba, Cacova (lângă Reşiţa) etc. Meteoriţii au o importanţă ştiinţifică foarte mare deoarece au permis să se cunoască natura materiei din spaţiul interplanetar.

Meteorizaţie. Totalitatea proceselor meteorice (dezagregare, alterare şi în parte dizolvare), care distrug roca pe loc, producând scoarţa de alterare.

Meteorologie. Ştiinţa care studiază procesele şi fenomenele din atmosferă. Printre principalele ei ramuri se numără: meteorologie dinamică, meteorologie sinoptică, meteorologie aeronautică, aerologia, agrometeorologia, actinometria sau radiometria.

Meteorologie sinoptică. Ramură a meteorologiei care cercetează macroprocesele circulaţiei generale a atmosferei, în scopul elaborării prevederilor de timp.

Metis. Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase diferite. Metisul are denumiri specifice după mixajul rasial realizat. Astfel, în America mixajul între o persoană de rasă albă şi una de rasă neagră poartă numele de mulatru; metisul rezultat din mixajul între un negru şi un amerindian poartă numele de zambo.

Metoda geografiei. Procedeu, principiu sau regulă (ansamblu de procedee, principii şi reguli) care se aplică în cercetarea unei realităţi obiective. În mod curent harta este socotită metoda de bază în studiul fenomenelor geografice, în sensul de cartare exactă în teritoriu a fenomenelor ce se iau în studiu, pentru a le putea analiza sub aspect genetic, cauzal, evolutiv etc., dar şi în sensul alcătuirii unor hărţi de sinteză din care să se poate deduce diferitele relaţii spaţiale dintre aceste fenomene, precum şi raporturile lor cu teritoriul, respectiv cu mediul geografic.

Metropolă. Mare aglomeraţie urbană care joacă rol de capitală regională sub aspect economic, cultural etc. (New York, Los Angeles ş.a.). Termenul este folosit şi pentru capitalele mari ale unor ţări (Paris, Bucureşti, Moscova, Roma etc.).

Mezoclimă. v. Topoclimă.

Mezofile. Organisme cu cerinţe moderate de umiditate.

Mezofite. Plante ce cresc în condiţii de umiditate moderată.

Mezogea. (gr. mesos-de la mijloc, mijlociu, gea-pământ; numire dată de geologul francez Douvillé). Marea zonă geosinclinală mediteraneană, care se întindea ca un brâu alungit, la nord de ecuator, din America Centrală până în sud-estul Asiei, mai îngustă în porţiunea europeană, mai lată în rest. Geosinclinalul separa continentul Laurasia (Angara), la nord, de continentul ecuatorial Gondwana, la sud. Cunoscută din Carbonifer, evoluţia Mezogeei poate fi urmărită până în neogen, pe amplasamentul ei ridicându-se, începând din Cretacic, sistemul muntos alpin (Alpi-Carpaţi-Caucaz-Himalaya). Actuala Mare Mediterană este un rest al Mezogeei. Sin. Marea Tethys (v.).

Mezogeosinclinal. Geosinclinal (v.) care este constituit din mai multe fose de sedimentare, cuprins între două blocuri continentale.

Mezoglaciar. V. Würm.

Mezolitic. (gr. mesos-de la mijloc, lithos-piatră, adică Epoca de mijloc a pietrei). Cultura umană postgla-ciară (10 000/8 000-7 000/2 500 î.e.n.), cuprinsă între paleolitic şi neolitic, cu durată variabilă în diversele zone ale globului (ex.: 9 000-3 000 î.e.n. în Europa de Vest şi Centrală; 8 000-2 500 î.e.n. în Europa de Nord; 8 000-3 000 î.e.n. în Europa de Est etc.). Apare Homo sapiens recens, care pe lângă vânat (de animale mici şi păsări şi chiar de animale mari: cerbi, mistreţi etc.) şi pescuit, începe să se preocupe de cultivarea şi recoltarea plantelor utile şi de creşterea animalelor (domesticeşte câinele). Se accentuează procesul de microlitizare a uneltelor, de geometrizare a lor, se perfecţionează tehnica cioplirii osului şi a cornului, se inventează unelte şi arme noi (securea sau săpăliga primitivă din corn de ren; arcul de lemn flexibil cu coarda din intestine de animale; săgeata cu vârf rotund sau ascuţit; toporul şi despicătorul din corn de piatră; secera cu mâner de corn şi dinţi de silex etc.), se inventează plasa de pescuit şi monoxila (barca de lemn scobită în trunchiul unui copac) etc. Când apar primele aşezări stabile se descoperă olăritul primitiv. Pentru obţinerea pietrelor tari (silex, obsidiană etc.) se săpau puţuri de mică adâncime, folosindu-se unelte din lemn tare sau corn, dovadă că omul Mezoliticului făcea minerit.

Mezonumulitic. Sin. Eocen.

Mezopauză. Strat atmosferic îngust, care face tranziţia între mezosferă şi termosferă, fiind situat la înălţimi de 80-100 kilometri. Valoarea cea mai coborâtă atinge -83oC (v. şi sub Homosferă).

Mezorelief. Forma de relief intermediar între tipurile majore (munte, deal, podiş etc.) şi microrelief, de tipul: depresiunilor interne sau de contact, văilor, deltelor, interfluvii etc. V. Macrorelief, Modelarea reliefului.

Mezosferă. (gr. mesos-de la mijloc, sphaira-sferă). 1. Geosfera considerată în trecut, ca existentă între discontinuitatea Byerley (1 200 km) şi discontinuitatea Wiechert-Gutenberg (2 900 km) şi care astăzi este înglobată în manta (v.). Materia are densitatea 5 şi este formată din Cr, Fe, Si şi Mg, sub forma de oxizi şi de sulfuri, la partea superioară (Crofesima sau Calcosfera), şi din Ni, Fe, Si şi Mg, la partea inferioară (Nifesima). Deci, astăzi, termenul se foloseşte pentru mantaua terestră. 2. Termenul mai este folsit şi pentru un strat atmosferic.

Mezosferă. Strat al atmosferei situat în partea superioară a homosferei (v.), aproximativ între 50 şi 80 km înălţime, care se caracterizează printr-o descreştere continuă a temperaturii de la 0oC la -83oC.

Mezotermal. (gr. mesos-de la mijloc, therme-căldură). 1. Calitatea depozitelor hidrotermale care se formează la adâncimi variabile de la 1 000-3 000 m şi la temperaturi cuprinse între 175 şi 300oC. Ex: sulfuri, telururi, arseniuri şi sulfosăruri de Cu, Pb, Zn, Ag, Au, Co, U, Cd etc., sporadic oxizi de fier (hematit şi magnetit). Zăcămintele mezotermale se prezintă sun forma de filoane, de impregnaţii sau sub forme neregulate, localizate îndeosebi în apropierea masivelor magmatice intrusive (granitice, porfirice) sau efusive şi sunt importante surse de minereuri metalifere. În ţara noastră sunt cunoscute: zăcămintele mezotermale de Cu, Pb, Zn din regiunea Maramureş; filoanele de cupru şi pirită din munţii Drocea (Zarandului); zăcămintele de Cu de la Deva; zăcămintele legate de granodioritele din Banat etc. 2. Ape sau izvoare ieşite la suprafaţă cu temperaturi între 37 şi 42oC.

Mezoterme. Organisme adaptate la temperaturi moderate.

Mezotrof. Sol (sau mediu de cultură) cu conţinut moderat în elemente de nutriţie pentru plante.

Mezotrofe. Organisme care trăiesc în medii cu conţinut moderat de substanţe nutritive.

Mezozoic. (gr. mesos-de la mijloc, zoikos-de animale). Era geologică, ale cărei depozite-cu floră şi faună fosilă având caractere intermediare între cele ale formelor paleozoice şi neozoice-, au fost separate la finele secolului al XVIII-lea de către geologul scoţian James Hutton (1726-1797), care le considera însă împreună cu cele neozoice. Abia la începutul secolului al XIX-lea Al. Brogniart şi G. Cuvier separă, din acest tot, terenurile neozoice. Limita inferioară a Mezozoicului, care se împarte în Triasic (v.), Jurasic (v.) şi Cretacic (v.), este marcată prin extinderea domeniului de sedimentare marină şi, în unele cazuri, prin poziţia discordantă a Triasicului peste Permian, iar limita superioară, prin vaste mişcări de regresiune şi, local, prin cutări şi prin dispariţia unor forme faunistice (amoniţii, belemniţii, inoceramii, rudiştii, nerineidele şi dinosaurienii). Formaţiunile mezozoice sunt reprezentate prin toate tipurile de roci şi prin toate faciesurile, cu grosimi, uneori de mai multe mii de metri. Predomină calcarele, marnele şi dolomitele alături de care, în proporţie mai redusă, se găsesc gresii, şisturi argiloase, argile, şisturi negre bituminoase etc. Sunt importante faciesul de fliş (v.) din Alpi, Carpaţi şi Caucaz, faciesul de molasă (în care, printre altele, sunt conglomeratele de Bucegi din ţara noastră), faciesul recifal (cu calcarele de Dachstein, de Stramberg etc.). Din punctul de vedere paleontologic, Mezozoicul este caracterizat printr-o floră în care criptogamele vasculare, în vădită regresiune, sunt reprezentate mai ales prin Ferige şi Equisetinee; Lepidodendraceele, Sigillariaceele şi Calamariaceele au dispărut. Primul loc în flora mezozoică îl ocupă Gim-nospermele (în special Cicadeele şi Coniferele), care domină era, şi algele calcaroase (Dasicladacee şi Melobesiee), mari constructoare de recifi. În Cretacic apar brusc Angiospermele, întâi mono- (palmierii) şi, spre sfârşit, cele dicotiledonate (stejarul, platanul, castanul, nucul etc.). Fauna mezozoică este caracterizată prin: marea dezvoltare a Amoniţilor şi Belemniţilor, care dispar la sfârşitul erei, regresul Brahiopodelor ca număr de specii (predomină Terebratulidele şi Rhynconelidele) şi al Crinoidelor, care cedează locul lamelibranhiatelor (din care, unele specii specializate pentru Mezozoic: Megalodonte, Pachiodonte, Inocerami etc.) şi Gasteropodelor (Nerineidele, respectiv Echinoidele-Cicaridele). Apar Hexacoralierii, Teleosteenii, păsările (Archaeopteryx) şi primele mamifere. Cea mai mare dezvoltare o au reptilele, majoritatea gigantice, răspândite în toate mediile: marin (Ichtyosauria, Sauropterygia etc.), continental (Dinosaurienii) şi aerian (Pterosaurienii zburători). În timpul Mezozoicului s-au produs imense mişcări de cutare, şi anume: faza labinică (în Triasic), faza chimerică veche (la finele Triasicului), faza nevadiană (în Malm), faza chimerică nouă (la sfârşitul Malmului), faza austrică (în Albian) şi faza laramică (în Senonian). Acest orogen a avut un rol deosebit de important în formarea Alpilor şi Carpaţilor, fiind însoţit, în unele locuri, de vaste revărsări de lave bazice (de ex.: bazaltele de platou din Podişul Deccan-India). În ţara noastră formaţiunile mezozoice se găsesc în Platforma Moldovenească, în Dobrogea, în Carpaţi, în Depresiunea Getică, în fundamentul Câmpiei Române etc. Sin. Era secundară.

Mezozonă. (gr. mesos-de la mijloc, zona-centură, zonă). Regiunea cuprinsă între 6 şi 12 km, în interiorul Pământului, unde are loc transformarea metamorfică a rocilor la temperatură ridicată (200-400oC), presiune litostatică mare şi stress încă accentuat. În aceste condiţii se formează roci recristalizate, cu şistuozitate pronunţată şi textură rubanată, care conţin minerale nehidratate (ex.: micaşisturi cu biotit şi muscovit; şisturi cu granaţi, staurolit, disten şi actinolit; amfibolite; piroxenite; marmure; cuarţite; etc.). V. şi Metamorfism.

Mice. (lat. mica-părticică). Grup de minerale, foarte răspândite în natură, constituite din alumino-silicaţi naturali de potasiu, cu un conţinut variabil de Mg, Fe, Li, mai rar Mn, Ti, Cr, V etc. După compoziţia lor se deosebesc: mice feromagneziene (v. Biotit), mice de aluminiu (v. Muscovit), mice cu litiu (v. Lepidolit). Micele se formează în roci magmatice intrusive, în şisturi cristaline, în pegmatite (cristale mari) etc. Cristalizează în sistemul monoclinic şi se caracterizează prin clivaj perfect (cu desfacerea cristalelor în foi foarte subţiri, elastice), prin culori foarte variate (albă, gălbuie, cenuşie, argintie, brună, neagră, violetă, uneori incolore etc.) şi un pleocroism intens (în special la micele colorate). Rocile care conţin mice în cantităţi mari se numesc roci micacee (de ex., marnă micacee, nisip micaceu etc.). Micele sunt întrebuinţate, sub formă de foi, pulbere sau diverse preparate, în: industria electrotehnică, a materialelor de construcţii incombustibile, a vopselelor şi hârtiei rezistente la foc etc. La noi sunt răspândite în Carpaţi şi în Dobrogea.

Migraţie (mişcare migratorie). 1. Forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei. Migraţia se realizează cu schimbarea domiciliului stabil (migraţie definitivă) cât şi fără schimbarea domiciliului stabil (migraţie pendulatorie, migraţie sezonieră). În primul caz se face distincţie între migraţia locală (schimbarea domiciliului în cadrul aceleiaşi localităţi) şi migraţia propriu-zisă (schimbarea domiciliului între două localităţi distincte). În situaţia migraţiei propriu-zise se evaluează, înregistrează şi analizează migraţia internă (care se produce între graniţele aceluiaşi stat) şi migraţia internaţională (când se produc în afara graniţelor unui stat suveran). Migraţia fără schimbarea domiciliului stabil cunoaşte mai multe aspecte cu implicaţii diferite. Există migraţii sezoniere (migraţii ce au loc periodic în anumite anotimpuri sau luni ale anului ca: migraţie pentru lucru la pădure, pentru păstorit, culesul viilor ş.a.) şi prin migraţii pendulatorii (migraţie ce se realizează zilnic între domiciliu şi locul de muncă aflat în altă localitate). Se mai disting, după un alt criteriu, migraţii spontane (bazate pe iniţiativa proprie a persoanelor migrante) şi migraţii forţate (expulzare, evacuare ş.a.). 2. Deplasarea în masă a unor animale (păsări, peşti, mamifere, insecte etc.), de regulă cu caracter periodic, în vederea hrănirii, reproducerii etc.

Migraţie netă. Indicator demografic ce marchează într-un anumit punct sau areal populat şi pentru o anumită perioadă, diferenţa între intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei populaţiei.

Mijloace de circulaţie. Ansamblul mijloacelor de locomoţie care permit să se efectueze transporturile. Pentru a exprima importanţa unui mijloc de circulaţie se caută a-l raporta fie la suprafaţa ţării sau regiunii considerate, fie la numărul de locuitori ai teritoriului analizat (ex.: lungimea căilor ferate la 1 000 de locuitori, numărul de km de cale ferată la 1 000 km2, numărul de autovehicule particulare la 1 000 de locuitori, lungimea de drumuri la 100 km2 etc.).

Mină. Complex de lucrări, de instalaţii în subteran şi la suprafaţă, destinate exploatării, cu ajutorul puţurilor şi galeriilor, a unui zăcămint de substanţe minerale utile.

Minimum demografic (de populare). Nivel demografice al unei regiuni oarecare sub care, din motive economice sau biologice, supravieţuirea unui grup uman şi reînoirea generaţiilor nu mai sunt asigurate.

Mişcare (generală) a populaţiei. Schimbările survenite în numărul şi structura populaţiei în decursul timpului ca urmare a evenimentelor demografice (naştere, deces, schimbare a domiciliului permanent). Căile pe care se realizează mişcarea generală a populaţiei sunt mişcarea naturală şi mişcarea migratorie. mişcarea naturală cuprinde schimbările generate de naşteri, decese, căsătorii şi divorţuri în timp ce mişcarea migratorie înregistrează transformările intervenite în urma schimbării statutului rezidenţial al populaţiei.

Mişcare turbulentă. Mişcare haotică, caracterizată prin faptul că fiecare particulă are, pe lângă viteza medie a curentului, şi o viteză suplimentară.

Mişcări batigenetice. Termen propus recent (de H. şi G. Termier) pentru mişcările de scufundare a fundului oceanic şi marin.

Mişcări diastrofice. V. Mişcări tectonice.

Mişcări epirogenetice (epeirogenetice). Ridicări sau coborâri lente ale scoarţei terestre continentale, ce conduc la regresiuni marine (cu extinderea continentului), sau transgresiuni (când uscatul se restrânge).

Mişcări eustatice. Ridicarea sau coborârea nivelului Oceanului Planetar pe perioade mai îndelungate de timp. Pot fi: mişcări hidrocratice (modificarea volumului de apă, mai ales datorită glaciaţiunilor) şi mişcări geocratice sau diastrofice (modificarea spaţiului bazinelor oceanice prin mişcări ale scoarţei terestre sau prin colmatări). După sensul mişcării sunt: pozitive şi negative. V. Eustatism.

Mişcări geocratice. Mişcări de coborâre sau ridicare a scoarţei terestre ce impun regresiuni sau transgresiuni marine.

Mişcări hidrocratice. v. Mişcări eustatice.

Mişcări izostatice. Mişcări pe verticală ale diferitelor compartimente (blocuri) ale scoarţei terestre în tendinţa de a-şi menţine echilibrul izostatic. v. Izostazie.

Mişcări orogenetice. Mişcările care cutează scoarţa şi înalţă munţi. Cum munţii se nasc, în fapt, numai prin înălţări s-a propus înlocuirea termenului de orogeneză cu morfogeneză. Sin. Mişcări morfogenetice, Macrooscilaţii, Acroorogene.

Mişcări oscilatorii. Mişcări care se dezvoltă pe verticală, în sus şi în jos, fără a se modifica structura scoarţei terestre (oscilaţii generale), sau provoacă cute de rază mare (oscilaţii ondulatorii).

Mişcări seismice. Mişcări ondulatorii bruşte şi de scurtă durată provocate de cutremurele de pământ. Undele lor se propagă în toate direcţiile în jurul hipocentrului şi sunt de trei feluri: longitudinale (P), cu osilaţii succesive de contractare şi dilatare ale mediului în direcţia de propagare şi au viteze de 7-13 km/s; transversale (S), cu oscilări cu caracter de deplasări tangenţiale perpendicular pe direcţia de propagare, se propagă numai în mediu solid şi au viteze de 4-7 km/s; superficiale (L), ce se propagă numai în pătura superficială a scoarţei terestre, provenite din interferenţa în epicentru a celorlalte tipuri, au viteze de 3,4 km/s şi reprezintă în fapt zguduirea simţită de oameni. Sin. Cutremure de pământ.

Mişcări strofice. v. Mişcări tectonice.

Mişcări tectonice. Deplasări ale scoarţei Pământului, produse de factori interni (endogeni) sau de gravitaţie, şi care modifică structura geologică a scoarţei. Se deosebesc: mişcări oscilatorii şi mişcări de dislocare (diastrofice). Mişcările oscilatorii (epirogenetice sau epirogenice), ale căror cauze au fost determinate, până în prezent, numai ipotetic (Celsius, Linné, Ed. Suess, Pratt etc.) care par a fi: concentrarea neuniformă a materiilor radioactive în scoarţă, compensarea izostatică a blocurilor sialice peste sima, existenţa curenţilor de convecţie subcrustali etc., sunt mişcări pe verticală, lente (mişcări seculare), care se manifestă pe întinderi mari, atât ascendent (mişcări de ridicare sau pozitive), cât şi descendent (mişcări de coborâre sau negative). Se manifestă, pe continente, prin formarea platourilor sau a depresiunilor şi, în oceane, prin ridicarea şi coborârea fundului şi se caracterizează prin: producerea uniformă pe suprafaţa Pământului, periodicitate, alternanţă, amplitudine constantă etc. Efectele mişcărilor oscilatorii, perceptibile la ţărmul mării, sunt: variaţia liniei de ţărm (mişcări geogenetice sau oceanogenetice, după cum ţărmul avansează sau se retrage), formarea teraselor marine, regresiunile (v.) şi transgresiunile marine (v.). Un caz particular al mişcărilor oscilatorii este subsidenţa (v.). După timpul în care s-au manifestat, se deosebesc: mişcări oscilatorii actuale şi mişcări oscilatorii recente (produse în Cuaternar), cunoscute împreună sub numele de mişcări neotectonice, şi mişcări oscilatorii vechi (produse în timpurile geologice antecuaternare). Mişcările de dislocare sunt datorate fie forţelor tangenţiale de cutare (v.), care produc deformarea plastică a scoarţei terestre (mişcări plicative, structogenetice sau orogenetice) şi au ca rezultat formarea cutelor (v.), fie forţelor rupturale endogene (mişcări disjunctive), care produc fracturi fără deplasare (v. Diaclază, Fisură) sau fracturi cu deplasare (v. Decroşare, Falie, Flexură). Studiul mişcărilor tectonice prezintă mare importanţă, atât teoretică (pentru cercetarea şi lămurirea istoriei geologice a unei regiuni), cât şi practică (pentru identificarea regiunilor cu perspective economice (ex., ţiţeiul se acumulează în zonele marginale ale depresiunilor). O altă clasificare împarte mişcările tectonice în: mişcări orogene şi epirogene; mişcări radiale (pe verticală) şi tangenţiale (cutare, şariaj); mişcări oscilatorii de cutare şi rupturale. Un caz special al mişcărilor oscilatorii este, după cum s-a menţionat, subsidenţa.

Mica, mice. (lat. mica-părticică). Grup de minerale, foarte răspândite în natură, constituite din alumino-silicaţi naturali de potasiu, cu un conţinut variabil de Mg, Fe, Li, mai rar Mn, Ti, Cr, V etc. După compoziţia lor se deosebesc: mice feromagneziene, bogate în fier şi magneziu, care sunt mice negre (v. Biotit), mice de aluminiu (v. Muscovit, care conţine şi potasiu, fiind mice albe), mice cu litiu (v. Lepidolit). Micele se formează în roci magmatice intrusive, în şisturi cristaline, în pegmatite (cristale mari) etc. Cristalizează în sistemul monoclinic şi se caracterizează prin clivaj perfect, cu desfacerea cristalelor în foi foarte subţiri, elastice, prin culori foarte variate (albă, gălbuie, cenuşie, argintie, brună, neagră, violetă, uneori incolore etc.) şi un pleocroism intens (în special la micele colorate). Rocile care conţin mice în cantităţi mari se numesc roci micacee (de ex.: marnă micacee, nisip micaceu etc.). Micele sunt întrebuinţate, sub formă de foi, pulbere sau diverse preparate, în: industria electrotehnică, a materialelor de construcţii incombustibile, a vopselelor şi a hârtiei rezistente la foc etc. În România micele sunt răspândite în Carpaţi şi în Dobrogea.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   61   62   63   64   65   66   67   68   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin