Marigot. Termen din zona tropicală umedă, semnificând un braţ de fluviu difluent care se pierde într-o regiune inundabilă. Sin. Crique (în Guyana).
Marinesian. Corespunde etajului de mijloc al Priabonianului. A fost determinat pentru Bazinul Parisului şi cuprinde nisip cu o bogată faună.
Mariolit. V. sub Scapolit.
Marmatit. V. sub Blendă.
Marmită (marmită turbionară). (fr. marmite-cavitate, oală). Cavitate circulară scobită în patul dur al unor cursuri de apă, sau pe o banchetă litorală, prin mişcarea turbionară (giratorie) a pietrişului. Au dimensiuni de la câteva zeci de cm la câţiva metri. Se întâlneşte mai ales în calcare, în partea inferioară a rupturilor de pantă sau a pragurilor. În urma adâncirii văii, unele marmite sunt secţionate şi rămân suspendate pe maluri; marmitele de abraziune sunt cuvete de formă circulară, unghiulară sau disimetrică, formând o microexcavaţiune care se afundă perpendicular în abruptul stâncos al falezelor (Dionne, 1965). Rotunjirea şi adâncirea se face prin eroziune turbionară. Denumire populară: oale ale giganţilor.
Marmorare. Coloritul pestriţ al unor orizonturi (de regulă glei sau pseudoglei) din solurile evoluate în exces de umiditate, determinat de pete de oxidare şi reducere.
Marmură (marmoră). (gr. marmaros, lat. marmor). Rocă metamorfică de mezozonă, constituită din calcit (mai rar dolomit) recristalizat (calcar cristalin) şi conţinând, uneori, ca minerale accesorii: cuarţ, mică (v. Cipolin), feldspaţi, oxizi metalici, materii cărbunoase sau bituminoase etc. De obicei, marmura este de culoare albă, cu structura zaharoidă (ex.: marmura de Carrara-Italia, Paros-Grecia etc.), dar din cauza impurităţilor, se prezintă şi colorată în albastru (ex.: în Toscana-Italia, în Franţa, în Algeria etc.), cenuşiu (ex.: la Moneasa-jud. Arad), roz (ex.: la Ruşchiţa, în Munţii Poiana Ruscă), galben, cafeniu (ex.: la Căprioara-jud. Arad), negru, roşu (la Moneasa) etc. Repartiţia neuniformă a culorilor formează în masa marmurei diferite desene (vinişoare, dungi, pete, desene cu aspect brecios etc.), care dau o frumuseţe caracteristică rocii. Marmura se întrebuinţează în construcţii şi pentru sculptură (în special marmura albă, cu granulaţie fină). Deoarece, sub influenţa agenţilor atmosferici şi în special a gazelor de centrele industriale, marmura se decolorează şi-şi pierde strălucirea, cea colorată se întrebuinţează mai mult pentru lucrări interioare. Este un bun izolant electric, utilizată ca atare. Marmura caracterizată prin resturi de cochilii, întrepătrunse unele în altele sau răspândite într-o masă mai mult sau mai puţin omogenă de calcar recristalizat, constituie marmura cu lumaşele. Se exploatează în cariere, prin tăiere de blocuri direct din masiv, în ţara noastră principalele exploatări fiind la Ruşchiţa şi Căprioara, Alun (jud. Hunedoara), Vaşcău (jud. Bihor) etc.
Marnă. (lat. margila, marga, cuvânt de origine celtică). Rocă sedimentară detritică, din grupul pelitelor, constituită dintr-un amestec fizic intim de particule de argilă şi carbonat de calciu, în proporţii diferite (v. sub Argilă). Are, în general, o granulaţie fină şi un aspect pământos, face efervescenţă cu acizii, este moale, fărâmicioasă şi, uneori, întărită prin prezenţa silicei. Conţine frecvent impurităţi minerale sau organice, care-i dau culori variate, de la alburiu-cenuşiu deschis, la roşu, galben, brun, albastru, violet, negru. După conţinutul mineralogic al impurităţilor, se deosebesc marne: micacee, gipsoase, glauconitice, feruginoase, bituminoase, cărbunoase, cu pirită etc. Marnele calcaroase se întrebuinţează, după ardere şi măcinare, la fabricarea cimentului, cele tipice, după dozare cu calcar, la aceeaşi fabricare, iar argilele marnoase, la fabricarea cărămizilor. Foarte răspândită în formaţiunile neozoice, marna se exploatează în ţara noastră la: Fieni (jud. Dâmboviţa), Bicaz-Chei (jud. Neamţ), Comarnic (jud. Prahova), Bârseşti (jud. Gorj) etc.
Marnaj. Amplitudinea sau denivelarea dintre mareea maximă şi minimă (flux şi reflux); afectează aşa-numita zonă intertidală (v. Maree).
Marne de Brebi. Strate formate în nord-vestul Bazinului Transilvaniei, în timpul Eocenului superior (în partea superioară cuprinde şi Oligocenul), cu resturi de fosile. Aceste marne mai sunt cunoscute şi sub numele de marne cu Briozoare.
Marnele de Buda. Marne depuse în Dealurile Buda (Ungaria) în Eocen-Oligocen, cu resturi de foraminifere.
Marnocarst. V. Carst.
Martor de abraziune. Formă de relief rezultată din acţiunea de abraziune (v.) a valurilor mării asupra ţărmurilor înalte constituite din roci de rezistenţă diferită şi cu structură geologică variată (ex.: firide de abraziune, tuneluri, arcade, stâlpi, turnuri etc.).
Martor de cuestă. Martor de eroziune, de obicei sub formă de stâlp stratificat, rămas sub cornişa cuestei, prin retragerea frunţii sau frontului.
Martor de eroziune. Formă de relief pozitivă care rezultă din fragmentarea reliefului prin eroziune diferenţială sau selectivă, desfăşurată de agenţii modelatori externi. Are dimensiuni care variază de la câţiva metri până la câteva sute de metri înălţime şi apare sub formă de stâlp, cornet, popină (v.) sau grădişte, mamelon (v.), măgură (v.), deal sau munte insular, cupolă, vârf cu aspect variat, inselberg (v.), tafelberg (v.) etc. Sunt două feluri de martori de eroziune: petrografici (sau de duritate, când sunt formaţi din roci mai dure decât terenul din jur) şi de poziţie (au o poziţie favorabilă în raport cu eroziune maximă, de ex., pe cumpăna apelor).
Masa atmosferei. V. Atmosfera.
Masă de aer. Porţiune întinsă din atmosfera inferioară, în cuprinsul căreia aerul împrumută caracterele termice şi higrometrice ale regiunii geografice deasupra căreia stagnează. Poate acoperi uneori suprafeţe de milioane km2 şi este despărţită de masele de aer vecine prin suprafeţe de discontinuitate, numite fronturi. Se deosebesc următoarele tipuri de mase de aer: aer arctic şi antarctic (A); aer polar (subpolar temperat) (P); aer tropical (T); aer ecuatorial (E). După locul de formare, se deosebesc: masă de aer de origine maritimă (m) şi masă de aer de origine continentală (c); după temperatură, masele de aer pot fi: calde sau reci, iar după gradul de umezire, pot fi: umede sau uscate; din punctul de vedere termodinamic, masele de aer pot fi: stabile şi instabile. Masele de aer care stagnează pe acelaşi loc îşi păstrează mai mult timp omogenitatea caracterelor termice şi higrometrice decât masele de aer care se deplasează dintr-o zonă climatică în alta, sau de pe mare pe continent (sau invers). Schimbările climatice din ţara noastră sunt determinate de masele de aer arctic (A), polar maritim (Pm) şi polar continental (Pc), tropical maritim (Tm) şi tropical continental (Tc). Lor li se datoresc schimbările cu contraste mari de temperatură şi de umiditate care au loc de la o zi la alta, indiferent de anotimp.
Masă de apă (oceanică). Un volum anume de apă oceanică caracterizat printr-o anume temperatură şi salinitate, deosebite faţă de apele din jur. Caracteristicile respective se exprimă prin diagrama T.S. Ele se materializează sau se delimitează prin mersul izopicnelor (egală densitate). Oceanele se compun din mase de apă imense, suprapuse, alteori imbricate, ce se mişcă unele în raport cu altele creând curenţi oceanici (marini). Astfel apar curenţi de adâncime (cauzaţi de diferenţa de densitate şi sunt lenţi), curenţi de suprafaţă, care izolează mase diferite de ape, cum sunt curenţii de larg ce izolează apele de platformă, în raport cu apele abruptului continental. Fâşia de întâlnire dintre două tipuri de mase de apă constituie fronturi oceanice, ce se caracterizează prin turbulenţă, turbioane, făşii de amestec (mase intermediare) şi uneori prin bogăţia în peşte (la întâlnirea între apele reci şi cele calde). În zona frontului ca şi pe toate fâşiile de contact, apar fenomene hidrologice specifice şi variate (din cauza densităţilor diferite, direcţiei de deplasare diferite, sau a contactului cu un obstacol, ca ţărm sau relief submarin); între aceste fenomene hidrologice pot fi amintite: curenţii de densitate, cascading-ul (termen englez ce semnifică coborârea apelor răcite la suprafaţă), capszing-ul (termen englez indicând coborârea puternic a apelor, presate de vânturi violente, în lungul abruptului continental), convergenţa (coborârea apelor pe linia de întâlnire a doi curenţi oblici), divergenţa (individualizarea unei noi mase de apă în interiorul alteia sub efectul vântului care o mână divergent, făcând să urce apă din adânc-fenomenul de upwelling).
Masă filoniană. Totalitatea mineralelor utile şi de gangă care alcătuiesc umplutura filonului.
Masă glaciară. Volum de gheaţă, sub formă de calotă, de limbă, de lob etc., izolată faţă de altele, sau care are caracteristici dinamice aparte (se deplasează independent).
Mascaret. V. Maree.
Masiv. 1. Sector izolat al scoarţei terestre, constituit din formaţiuni geologice vechi, care se prezintă net de formaţiunile înconjurătoare mai noi (ex.: Masivul Ucrainean, care scoate la zi formaţiuni metamorfozate, cristaline, cu relief pozitiv puţin accentuat, mărginite de falii şi flexuri; Masivul Panonic, scufundat sub Depresiunea Pano-nică, umplută cu sedimente noi, şi rămas rigid, neregenerat de cutările alpine). Prin extensiune, în minerit se numeşte masiv orice corp geologic, de dimensiuni mari, care se continuă mult în adâncime şi este diferit ca natură petrografică de rocile înconjurătoare, de care este separat prin falii sau printr-un contact intruziv (ex.: masivul de sare de la Ocna Mureşului-jud. Alba sau masivul de sare de la Moreni-Gura Ocniţei din jud. Dâmboviţa, sâmburi ai unor cute diapire etc.). 2. Unitate compactă pozitivă de relief (munte, deal, podiş), bine individualizată şi separată de relieful înconjurător prin depresiuni sau prin văi adânci. Are un relief greoi, versanţi externi cu pante mari, cu interfluvii adesea nivelate, cu o fragmentare redusă care nu-i afectează unitatea de monolit. Cele mai tipice sunt masivele muntoase, care sunt blocuri muntoase mai mult sau mai puţin unitare, delimitate de falii, provenite adesea din blocuri cristaline hercinice reînălţate; ele pot fi formate şi din roci vulcanice (ex., Masivul Igniş) sau chiar din roci sedimentare, în general rezistente la eroziune (calcare, gresii, conglo-merate), când individualizarea lor s-a făcut tot prin falii, dar şi prin eroziune diferenţială, ca şi prin jocul masivelor cristaline din fundament (ex.: masivele de la Curbura Carpaţilor). În cadrul masivelor muntoase, sau în cadrul unui lanţ muntos se mai pot deosebi: masive cristaline (compuse din roci cristaline), masive mediane (tot masive cristaline dar prinse între munţi de cutări mai recente), masive vechi (masive consolidate în era primară, mai ales hercinice, sau chiar bucăţi de platforme, formate dominant din roci cristaline, peneplenizate puternic şi reînălţate uşor ulterior, sau puternic-masive reîntinerite). Are o constituţie litologică mai mult sau mai puţin omogenă şi o înălţime mai mare decât a regiunilor înconjurătoare (ex.: masivele Bihorului, Poiana Ruscă, Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi etc.; Masivul Şistos Renan, Masivul Central Francez, Masivul Cehiei sau Boemiei, Masivul Harz etc.).
Mastodon. (gr. mastos-mamelă, odus, odontis-dinte). Mamifer fosil, din ordinul Proboscidienilor. Structura dinţilor era bunodontă (ex.: la Paleomastodon, Mastodon angustidens), trilofodontă (ex., la Mastodon turicens, Mastodon borsoni), tetralofodontă (la Mastodon longirostris, Mastodon arvernensis) şi pentalofodonţi (ex., la Mastodon sivalesis, Mastodon latidens). Au avut o dezvoltare mare în Miocen (când defensele au ajuns până la 1 m) şi au dispărut la sfârşitul Pliocenului, în Europa, şi în Cuaternarul inferior, în America şi Africa. În ţara noastră, resturi de mastodon au fost găsite în depozitele pliocene din Subcarpaţi (ex.: la Curtea de Argeş, Măluşteni, Colentina) şi din Transilvania (ex.: la Ilieni, Baraolt etc.). La muzeul din Craiova se găseşte scheletul aproape complet al unui exemplar de Mastodon arvernensis găsit la Stârna (jud. Gorj).
Matcă. V. Albie minoră.
Material parental. Material în care s-a dezvoltat profilul de sol. Se notează cu C (în cazul rocilor necimentate, friabile), cu R (în cazul rocilor dure necarbonatice), cu Rrz (în cazul rocilor dure carbonatice). Sin. Rocă de solificare, Rocă mamă de sol.
Materii prime. Produse brute extrase din subsol sau furnizate de agricultură sau de exploatarea forestieră şi utilizate în industrie spre a fabrica produse finite în care materiile prime se regăsesc încorporate din punct de vedere fizic dar au suferit una sau mai multe transformări.
Matrice. Material fin, de obicei nisipo-argilos sau mâlos, în care se încorporează elemente mai grosiere, mai ales pietrişuri şi blocuri.
Maturitate. V. Ciclu.
Maxim barometric. Regiune întinsă de pe suprafaţa continentelor şi a oceanelor, în care presiunea atmosferică este mai mare decât 1013,2 mb (760 mm). Maximul barometric are formă circulară sau eliptică şi apare pe hărţile sinoptice înconjurat de izobare concentrice a căror valoare creşte de la periferie spre centru. Se caracterizează prin vreme cu nebulozitate redusă, umiditate scăzută, temperaturi ridicate vara şi coborâte iarna. Mişcările aerului au caracter descendent şi centrifug. Vânturile sunt în general slabe şi bat în sensul de rotire al acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens contrar, în emisfera sudică. În partea centrală a câmpului de mare presiune predomină calmul (determinat de mişcările aerului cu caracter descendent). Se deosebesc: maxim barometric de natură dinamică, formate de anticiclonii situaţi pe oceane, în regiunile subtropicale, având un caracter permanent, dar suferind uşoare deplasări sezoniere, mai spre nord sau mai spre sud, în raport cu paralela de 30o (ex.: anticiclonii Nord-Atlantic sau al Azorelor, Nord-Pacific sau Hawaian, Sud-Atlantic, Sud-Indian şi Sud-Pacific); maxime barometrice de natură termică, care se formează pe continente în anotimpurile reci din emisferele respective, prin răcirea şi tasarea aerului determinate de procesele radiative şi de contactul cu suprafeţele subiacente reci. Cel mai puternic maxim barometric este cel care acoperă iarna toată Asia, având centrul în Asia Centrală Înaltă (Mongolia), unde valoarea presiunii atmosferice atinge 1040 mb. Maximele barometrice subtropicale oceanice care se formează iarna pe continentele nordice se deplasează foarte încet, având mai mult un caracter staţionar; din această cauză se mai numesc maxime barometrice staţionare. Pe hărţile cu izobare, maximele barometrice se notează cu litera M. Sin. Anticiclon.
Maximum glaciar. Cea mai mare extensiune a unei glaciaţiuni, marcată printr-un val morenaic extern. Termenul este însă destul de des folosit şi pentru acea fază glaciară din timpul Pleistocenului care a atins un maximum de extindere; aceasta pare să fi fost, pentru Alpi, glaciaţiunea Riss, când s-au depus morenele externe în piemontul alpin, iar pentru cea continentală, glaciaţiunea Saale. În general, maximum glaciar a şters total urmele glaciaţiunilor anterioare, care nu mai pot fi deduse decât din unele formaţiuni derivate, ca pietrişurile fluvio-glaciare, sau pot fi presupuse.
Mazut. Strat toxic format la suprafaţa mărilor şi oceanelor în urma deversării unor mari cantităţi de ţiţei. Prezenţa mazutului este legată de accidentele petrolierelor gigant şi ale platformelor de foraj maxim.
Măgură. Relief pozitiv de forma unui trunchi de con, care se ridică de la câţiva metri la câteva sute de metri deasupra reliefului înconjurător. După geneză, se deosebesc: măguri naturale, care se datoresc eroziunii şi au dimensiuni variabile ce merg de la forme minore de popine (v.) până la masive deluroase mai mult sau mai puţin izolate (ex.: Măgura Odobeştilor, 996 m; Măgura Slătioarei, 767 m; Măgura Şimleului, 597 m) sau la masive muntoase (ex.: Măgura Codlei, 1 294 m; Măgura Priei, 997 m, în Munţii Meseş etc.), şi măguri antropogene sau gorgane (v.) (ex.: pe terasa Câmpinei, în Bărăgan, Dobrogea etc.). Deci, măgura este un deal mare, adesea singuratic sau săltat ca un trunchi de con deasupra regiunii înconjurătoare. Termenul este folosit şi pentru masive conice montane săltate deasupra unor culmi joase (Măgura Codlei), sau pentru unele vârfuri conice înşirate pe culmile centrale sau secundare ale munţilor joşi sau mijlocii, care sunt de multe ori martori petrografici, respectiv neck-uri în zonele vulcanice (Măgura Mare, Măgura Tocului etc., din nivelul Măgurelor extins în Munţii Lăpuşului).
Mărăciniş. Formaţiune de tufe ale arbuştilor de stepă (Prunus spinosa, Rosa canina, Amygdalus nana).
Măzăriche. V. Zăpadă.
Mâl. Rocă sedimentară detritică (v. Detritus) alcătuită din particule foarte fine, pelitice, necimentate, puternic îmbibate cu apă, rezultate din dezagregarea fină a rocilor calcaroase, silicioase şi, mai ales, argiloase, preexistente (mâl terigen), sau din descompunerea cochiliilor vieţuitoarelor care trăiesc în apa lacurilor şi a mărilor (mâl organic). Dintre mâlurile terigene, - sedimente batiale (hemipelagice), cu grosimi uneori foarte mari, - fac parte: mâlul albastru, alcătuit din argilă cu resturi organice mici (ex.: în Golful Napoli, în Oceanul Atlantic etc.); mâlul calcaros, format prin fragmentarea materialului coraligen, în regiunea platformei continentale (ex.: în Marea Mediterană, în Marea Roşie, în Marea Caraibilor); mâlul roşu, format din loess, terra rossa sau laterit, transportate de vânt (ex.: în Marea Galbenă, pe coastele Braziliei şi Guyanei etc.); mâlul verde (glauconitic), format în mări puţin adânci, cu curenţi reci şi bine aerisite (ex.: pe litoralul sudic al S.U.A., pe coastele Australiei şi pe cele de vest şi de est ale Africii); mâlul negru sulfuros (v. Sapropel), format în mările neaerate, sub influenţa bacteriilor anaerobe (ex., în Marea Neagră de la adâncimea de 230 m în jos); mâlul vulcanic, provenit din acumulări aleuritice şi pelitice de material vulcanic, în apropierea insulelor şi ţărmurilor cu vulcani (ex.: în Oceanul Pacific a fost dragat până la 5 500 m); argila roşie abisală (v.). Dintre mâlurile organice, - sedimente, în general, abisale (eupelagice), - fac parte: mâlul cu foramini-fere (globigerine, fusulinide etc.), care conţine până la 34% parte terigenă (ex.: în Oceanul Atlantic, Pacific şi Indian, până la adâncimi de 5 000 m); mâlul cu pteropode, format în mările calde (ex.: în regiunea Insulelor Bermude, Azore, în Marea Roşie, în jurul Marii Bariere din Australia etc.); mâlul cu diatomee, format la adâncimi între 1 000-5 700 m (ex.: în Oceanul Atlantic, în vestul Oceanului Pacific etc.); mâlul cu radiolari, format între 4 300-8 200 m, în regiunile tropicale (ex.: în Oceanul Pacific şi, mai puţin, în Oceanul Indian). Mai există, după mediul de formare: mâluri lacustre, mâluri de estuar, mâluri de mlaştini etc. Mâlurile depuse în estuare de către maree se numesc dopuri de mâl.
Mâncături de pământ. Distrugerea solului pe calea eroziunii, sub formă de petice. În Apusenii auriferi are şi sens de explotări vechi de aur (deci forme antropice).
Mânecă de vânt. Instrument simplu folosit pe aeroporturi pentru determinarea direcţiei vântului. Este alcătuit dintr-o bucată de pânză cusută în formă de trunchi de con, a cărui bază mare se fixează pe un inel metalic ce se roteşte cu uşurinţă în jurul unui ax vertical.
Mârşiţă. Mlaştină eutrofă (plană sau joasă), în Munţii Apuseni.
Meandru. (gr. Maiandros-fluviu sinuos din Asia Mică; astăzi Menderes). Sinuozitate a unui curs de apă care străbate o câmpie cu pantă foarte mică, în care eroziunea acţionează în sens lateral. Albia unei ape curgătoare care face meandre prezintă o asimetrie pronunţată care alternează de la un mal la altul în lungul văii. Totdeauna malul concav este abrupt, fiind lovit direct de curentul apei curgătoare, în timp ce malul convex este supus aluvionării şi are pantă lină. În prima fază, eroziunea laterală contribuie la mărirea sinuozităţii buclelor meandrelor, iar într-o fază mai avansată, la îngustarea spaţiului dintre bucle. În faza finală are loc străpungerea acestuia, fapt care duce la rectificarea albiei, la crearea de martori de eroziune de tip grădişte, popină (v.) şi de belciuge sau braţe moarte. Meandrele sunt dispuse de obicei în serie şi evoluează, migrând spre aval, cu atât mai repede cu cât apa curgătoare este mai activă şi malurile sunt mai puţin rezistente. Din cauză că aceste tipuri de meandre au rezultat de pe urma divagării (deplasării laterale) a apelor, ele se numesc meandre divagante şi pot fi: simple sau compuse. În ţara noastră, se observă meandre în cursurile inferioare ale râurilor Someş, Mureş, Siret, Prut etc. Dacă regiunea în care s-au format meandre suferă o mişcare de ridicare, se strică profilul de echilibru al văii şi se declanşează un nou stadiu de eroziune regresivă care va duce la adâncirea albiei şi la formarea unui alt tip de meandre, numite meandre adâncite sau meandre încătuşate. Prezenţa lor scoate în evidenţă existenţa unui fenomen de antecedenţă, cum se observă la valea Nistrului, în amonte de Tiraspol, şi la cursul Rinului şi al afluenţilor lui, în sectorul în care străbate Podişul Renan, de la Mainz la Köln. Aşadar, meandrul este o buclă executată de albia minoră a unui râu, de obicei cu pantă mai redusă. Numele vine de la Maeander (Menderes), râu foarte sinuos în Asia Mică. Cele două maluri ale unui meandru sunt asimetrice, unul concav, supus eroziunii şi deci mai abrupt, iar celălalt convex, lin şi prelungit cu acumulări aluviale. Meandrele nu se dezvoltă singular, ci în suite de meandre. Meandrele migrează, prin eroziune laterală, către aval; când această migrare se face rapid, chiar cu schimbări laterale de cursuri, avem meandre divagante, rătăcitoare sau meandre libere (care pot fi simple sau compuse, adică în cadrul buclelor mari apar şi bucle mai mici). Când un meandru din amonte evoluează mai rapid decât cel din aval, are loc o captare de meandru, cu îndreptarea cursului şi părăsirea vechiului braţ-meandru părăsit, în care, la început, se instalează un lac arcuit numit belciug, iar la mijloc rămâne un martor rotund numit popină (sau grădişte); fenomenul mai poartă denumirea de gâtuirea meandrului. Meandrul se poate păstra şi când o regiune se înalţă tectonic, formând un deal, podiş sau chiar munte, ele devenind meandre încătuşate (au versanţi înalţi, evoluează încet); meandrele încătuşate se pot forma însă şi mult după apariţia unităţilor înalte, când râurile ating profile longitudinale parţiale de echilibru, acestea din urmă se numesc meandre autigene sau de râu (ex., meandrele din Defileul Jiului), iar primele se numesc meandre de vale (meandrează pe toată înălţimea văii), sau epigenetice (când sunt şi antecedente, ca de ex., meandrele Lăpuşului în Masivul Preluca). Prin deplasare laterală şi spre aval a meandrelor, în general şi a celor încătuşate în special, se creează o albie majoră mai lată, de până la 18 ori cât albia minoră, ce poartă numele de pat de meandrare, iar valea astfel lărgită şi cu pereţi abrupţi se numeşte vale echilibrată.
Dostları ilə paylaş: |