Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə25/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   124

Criergie. (gr. kryos-frig, gheaţă, ergon-acţiune). Acţiunea de dezagregare a apei în stare îngheţată asupra solului, rocilor şi formelor de suprafaţă (pătura de alterare), formaţiunilor friabile, precum şi asupra fisurilor din roci, în care poate pătrunde şi îngheţa apa. Reducerea şi netezirea reliefului sub efectul proceselor proprii regiunilor reci (gelifluxiune, gelifracţie, solifluxiune etc.) se numeşte crioplanaţie (v.), iar complexul de dislocaţii criogene care rezulă din presiunea ce ia naştere prin mărirea volumui apei în urma îngheţului, crioturbaţie (v.).

Crinoidea. (gr. krinos-crin, eidos-înfăţişare, formă). Clasă de echinoderme ce apar încă din Cambrian, având două perioade mari de dezvoltare şi anume: Silurian-Devonian şi Triasic-Jurasic şi se menţin şi azi, cu o serie de reprezentanţi, dintre care unii (ordinul Articulata) în plină dezvoltare. Speciile fosile cele mai caracteristice sunt: Cyathocrinus longimanus (Silurian), Encrinus liliiformis (Triasic), Pentacrinus briareus (Liasic), Cupressocrinus (Devonian), Marsupites (Cretacic superior)-formă liberă pelagică,- Apiocrinus (Bathonian) etc. Crinoidele sunt importante atât prin fosilele caracteristice lăsate, cât şi prin rocile formate prin acumularea plăcilor pedunculare (calcarele cu entroce din Devonian, Carbonifer şi Jurasic).

Criocarst. V. Termocarst.

Crioceras. (gr. krios-berbece, keras-corn). Amonoideu cu cochilia plan-spirală. Caracterizează Cretacicul (în ţara noastră Barremianul), fiind întâlnit în Dealul Sasului, în Valea Muierii din culoarul Dâmbovicioarei (jud. Argeş) etc.

Crioclastie. V. Gelifracţie.

Crioconit. Praf depus de vânt în zonele glaciare şi concentrat în micile excavaţiuni de topire de pe suprafaţa névé-ului sau gheţarului; dă naştere la un microrelief de ablaţie, cunoscut sub numele de gropi cu crioconite.

Criolit. (gr. kryos-frig, gheaţă, lithos-piatră, numit astfel din cauza asemănării lui cu gheaţa în ceea ce priveşte luciul şi indicele de refracţie). Fluorură naturală de aluminiu şi sodiu, formată din soluţiile reziduale îmbogăţite în fluor şi întâlnită într-un pegmatit cu casiterit din Groenlanda (la Ivigtut).

Criolitozonă. Zona în care solul profund este permanent îngheţat.

Criologie. Termen propus în locul termenului de glaciologie (v.).

Crionivală. Zonă care corespunde îngheţului peren sau veşnic. Sin. Merzlota, Pergelisol, Permafrost, Tjäle.

Crioosmoză. Migrarea apei din sol către cristalele de gheaţă, mărindu-le astfel volumul (proces de tip segregare).

Criopedogeneză. Formarea şi evoluţia solurilor şi a formaţiunilor superficiale sub acţiunea îngheţului care se formează în mod temporar, dar durează o perioadă mai îndelungată de timp. V. Gelisol.

Crioplanaţie. Erodarea şi nivelarea reliefului sub efectul proceselor din zonele reci (gelifracţie, geliflucţie etc.). V. şi sub Criergie.

Criosferă. Suprafaţa de la exteriorul scoarţei terestre deasupra căreia temperaturile scăzute creează condiţii pentru formarea gheţii (ex.: la Ecuator se află la 5 000 m altitudine, în zonele temperate la 3 000 m iar la poli la 0 m).

Crioturbaţie. Ansamblul deranjamentelor şi deplasărilor materiei ce au loc în sol sau în roci mobile sub efectul îngheţ-dezgheţului, sau al altor procese de tip periglaciar. Crioturbaţia determină formarea la suprafaţa solului a unor desene periglaciare (poligonale, lineare etc.), apoi săltarea unor blocuri, sau ondulări şi gonflări ale materialelor argiloase. În profunzime apar cutări regulate de strate (plicaţii, involuţii), ghirlande de pietriş sau blocuri aranjate în linii ondulate, sau apar cutări forţate (involuţii forţate), rupte, strâmbe, dislocate (sub presiunea îngheţului), precum şi pene (injecţii) sub forma unor coloane sau a unor lamele de material fin coborât din părţile mai înalte. Sin. Turbaţie periglaciară, Geliturbaţie. V. şi sub Criergie.

Criptocristalin. Despre structura mine­ra­lelor: care este foarte fin cristalizat.

Criptodepresiune. Depresiune în interiorul continentului, cu fundul sub nivelul oceanului, dar umplută cu apă până la un nivel mai ridicat decât cel al Oceanului Planetar (ex.: lacurile Ladoga, Baikal etc.).

Criptolapiezuri. Lapiezuri îngropate sub sol sau alterări.

Criptopodzolic. Termen care indică soluri cu orizont B spodic, dar fără orizont eluvial. Se foloseşte pentru a indica subtipurile solurilor brune acide şi humicosilicatice cu B spodic. Sin. Criptospodic.

Criptospodic. V. Criptopodzolic.

Criq. Scobitură în ţărmul stâncos al unei mări ce poate adăposti câteva bărci (termen local francez). Sin. Golf mic.

Crisoberil. (gr. chrysos-aur). Mineral (Al2BeO4) din grupul spinelilor (v.), foarte rar, întâlnit în formaţiunile pegmatitice sau pneumatolitice, la contactul intruziunilor granitice cu şisturile cristaline. Varietatea care conţine crom, alexandritul, de culoare verde de smarald, care la lumină electrică devine roşu-violet, este întrebuinţată ca piatră preţioasă pentru bijuterii. Crisoberilul se găseşte în pegmatite granitice şi micaşisturi în Rusia (Munţii Ural), Norvegia, Brazilia (în provincia Minas Gerais) etc., şi în aluviuni în Madagascar, Sri Lanka etc.

Crisocol. (gr. chrysos-aur, kolla-clei). Silicat de cupru hidratat, conţinând ca impurităţi Al2O3 (până la 17%), Fe2O3 (până la 7%), Pb2O5 (până la 7-9%), tipic în zonele de oxidare a zăcămintelor de cupru din regiunile cu climat arid. Conţinând până la 36% Cu, este uneori un minereu de cupru. Zăcăminte mai importante se găsesc în Rusia, în Chile, în vestul S.U.A., în Africa (R.D. Congo) etc. În ţara noastră crisocolul este semnalat ca un mineral secundar, format în zona de oxidaţie a zăcămintelor cuprifere, la: Cârlibaba, Pojorâta (jud. Suceava), Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor), Gura Văii (jud. Arad) etc.

Crisolit. (gr. chrysos-aur, lithos-piatră). Sin. Olivină.

Crisopraz. Varietate de calcedonie (v.).

Cristal de stâncă. Varietatea cea mai pură de cuarţ (v.).

Cristalină, rocă. Termen general întrebuinţat pentru rocile vulcanice compuse din cristale. Pentru rocile metamorfice se întrebuinţează termenul de roci cristalofiliene, sau cristalin. Pentru rocile sedimentare formate din cristale (gips ş.a.) se spune roci cristalizate.

Cristalinitate. Gradul de cristalizare al unei roci, care este diferit de la un tip de rocă la altul. La rocile magmatice, cristalinitatea poate fi completă (structură holocristalină), cristalinitate numai parţială (structură hemicristalină), sau poate lipsi, masa rocii fiind amorfă (structură sticloasă, vitroasă, hialină); la rocile sedimentare sunt cristaline numai rocile de precipitaţie; la rocile metamorfice, cristalizarea, foarte fină, este vizibilă greu cu ochiul liber la roci epizonale şi mai accentuată cu cât se trece la cele de mezozonă şi catazonă.

Cristalinul danubian. Formaţiunile dezvoltate în Carpaţii Meridionali şi constituite din masive granitice (în Munţii Petreanu = Şureanu, Retezat, Vâlcan, Parâng, la Râul Şes, Cherbelezu, Sfârdinu, Ogradena, Cerna, Tismana, Şuşiţa), dioritice (la Dealul Pietrii), sienitice (la Orşova) sau gabbroide (în Iuţi), care apar sub formă de batolite şi lacolite şi care, împreună cu şisturile cristaline preponderent epizonale (mai puţin mezozonale), suportă Pânza Getică. Formează în general benzi orientate în direcţia lanţului muntos, peste care se găsesc depozite sedimentare de vârstă paleozoică (Carbonifer şi Permian), mezozoică şi neozoică, depuse înainte de fazele tectonice principale (de la Carbonifer la Cretacicul inferior), în timpul mişcărilor tectonice (depozitele cretacice) şi după aceste mişcări (Cretacicul superior şi Mezozoic). Sin. Cristalinul Parângului, Autohtonul Danubian.

Cristalizare. Proces de formare a cristalelor de minerale din: soluţii hidrotermale (ex.: majoritatea mineralelor metalifere) sau topituri magmatice (ex.: cuarţ, feldspaţi, mice, amfiboli, piroxeni etc.), prin concentrarea soluţiilor, respectiv răcirea şi consolidarea magmelor; din soluţii apoase marine sau lacustre (ex.: sarea gemă; sărurile de potasiu etc.), prin evaporarea şi concentrarea până la suprasaturare a soluţiilor respective; din gazele fumarolelor (ex.: cloruri de sodiu, potasiu şi amoniu, sulf etc.) prin sublimare; etc. Cristalele se dezvoltă bine numai în condiţiile unei creşteri libere (ex: în geode), în roci sau în minereuri compacte formând cristale numai mineralele care cristalizează la început şi au viteză de creştere mare, celelalte minerale ocupând numai spaţiile neregulate care au rămas libere după cristalizarea mineralelor.

Cristaloblaste. (gr. krystalols-cristal, blaste-vlăstar, mlădiţă). Minerale de neoformaţiune, care se formează în şisturile cristaline prin creştere în masa solidă a materialului preexistent şi care, în general, au forme rotunjite, mai rar maclate, străbătute adesea de incluziuni. Pot fi idioblaste (cu forme cristalografice proprii) (ex.: titanit, rutil, oligist, granat, turmalină, staurolit etc.) sau xenoblaste (cu forme neregulate) (ex.: calcit, cuarţ, feldspat, mică, clorit, hornblendă, piroxeni etc.).

Cristaloblasteză. Procesul de recristalizare metamorfică a rocilor preexistente, în mediu solid sau foarte vâscos, sub acţiunea presiunilor orientate din scoarţa Pământului şi în aureolele de contact ale maselor intruzive. Structura cristalină formată prin cristaloblasteză (structură cristaloblastică) se caracterizează prin: creşterea simultană a tuturor cristalelor minerale care alcătuiesc roca; foarte rare minerale cu forme cristalografice proprii (ideale); adaptarea mineralelor la şistuozitate; forma mineralelor cu muchii rotunjite, rareori maclate, adeseori ciuruite de incluziuni; etc. Se deosebesc: structura diablastică (elementele cristaline crescute întrepătruns), apoi structura holoblastică (mineralele complet recristalizate, fără elemente relicte din roca din care au provenit), structura porfiroblastică (cristale mari, înglobate într-o masă fin cristalizată).

Cristalogeneză. Ştiinţa care se ocupă cu studiul condiţiilor de formare a cristalelor în natură.

Cristobalit. (de la numele oraşului San Cristobal-Mexic). Modificaţie polimorfă a dioxidului de siliciu (SiO2), care se formează prin acţiunea magmelor bazaltice asupra rocilor sedimentare care conţin cuarţ sau în roci efuzive răcite brusc, împreună cu tridimitul (v.). Ex.: în andezitele din San Cristobal (Mexic), în lavele din regiunea Main am Rheinland (Germania), în parcul Yellowstone (S.U.A.) etc. La temperatură ridicată se formează -cristalobalitul, care cristalizează în sistemul cubic, iar la temperaturi joase, -cristobalitul, care cristalizează în sistemul tetragonal. Se obţine şi artificial.

Crivină. Insulă mică, alungită, construită pe centrul unui râu, adesea cu arbori, care este acoperită de ape la viituri.

Crocidolit. V. Sub Riebeckit.

Crocoit. (gr. krokos-şofran, probabil datorită culorii sale galbenă-portocalie). Cromat de plumb natural (PbCrO4), întâlnit în zona de oxidare a minereurilor de plumb în vecinătatea rocilor ultrabazice. Conţine 68,9% PbO şi 31,1% Cr2O3 şi, uneori, puţin argint. În acest mineral, descoperit în Munţii Ural, a fost identificat, în 1797, elementul Cr. Este cunoscut în Rusia (la Berezovsk, lângă oraşul Ekaterinburg (fost Sverdlovsk), unde a fost descris prima oară în 1766 de acad. rus I.G. Lehman), în insula Tasmania (Australia), unde s-au găsit cristale de 10 cm lungime etc. În ţara noastră crocoitul este întâlnit rar în zona de oxidaţie a zăcămintelor plumbifere, la: Băiţa (jud. Bihor), Moldova Nouă şi Rusca Montană (jud. Caraş-Severin), Poiana Mărului (jud. Braşov).

Crofesima. Denumire dată de geologul austriac Ed. Suess (1831-1914) păturii din interiorul scoarţei terestre, cuprinsă între 1 200 şi 1 700 km adâncime, având densitatea 4-5 şi fiind constituită din crom, fier, siliciu şi magneziu. V. Structura Pământului.

Crom. (gr. chroma-culoare). Element chimic din grupul al şaselea al sistemului periodic, descoperit în 1797 de chimistul francez N. Vauquelin. Nu se oxidează nici în aer, nici în apă şi are o foarte mare rezistenţă la acţiunea acizilor chimici. Zăcăminte se găsesc în Republica Africa de Sud, Zimbabwe, India, Iran, Turcia, Filipine, S.U.A., Grecia, Pakistan, Yugoslavia, Noua Guinee, Cuba etc.

Cromit. V. sub Cromite.

Cromite. (gr. chroma-culoare). Grup de spineli (v.) cromiferi, al căror conţinut în Cr2O3 variază în limite foarte largi (18-62%), FeO de la 0-18%, în MgO de la 6-16%, în Al2O3 de la 0-33%, în Fe2O3 de la 2-30%. Uneori, conţin, sub formă de amestecuri izomorfe, TiO2 până la 2%, V2O3 până la 0,2%, MnO până la 1%, precum şi ZnO, NiO, Cao, CoO. Toate speciile acestui grup de minerale se întâlnesc în natură în condiţii identice (se formează exclusiv în rocile magmatice ultrabazice, fin diseminate sau în concentraţii compacte, în cuiburi, lentile şi stocuri). După aspectul lor exterior, cromitele se aseamănă atât de mult între ele, încât speciile nu se pot deosebi decât prin analize chimice. Principalele minerale din acest grup sunt: cromitul propriu-zis (FeCr2O4) care se întâlneşte în meteorite şi în scoarţa terestră, magnocromitul, alumocromitul şi cromopicotitul. Cromitul se prepară şi singur. Zăcăminte mai importante de cromite se găsesc în Rusia, Turcia, Yugoslavia, Norvegia, Zimbabwe, Cuba, Noua Caledonie, India etc. În România cromitele se întâlnesc sub formă de lentile în masivul serpentinitic din sudul Banatului (la Ogradena, Dubova, Plavişeviţa, Tisoviţa şi Eibenthal), în Munţii Şureanu, Parâng etc.

Cromleh. Monument megalitic cu caracter sacru, din epoca bronzului, alcătuit din pietre verticale dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari. V. Menhir.

Cronoizoplete. (gr. chronos-timp, isos-egal). Linii de egală umiditate în sol, ce delimitează zone al căror nivel este urmărit în timp.

Crossopterigieni. (gr. krossai-grindă în consolă, pteron-aripioară). Sublcasă de peşti, foarte veche, cu mare importanţă pentru evoluţia vertebratelor tetrapode şi cu mare răspândire în Paleozoic şi Mezozoic, care s-a menţinut până azi prin singura specie, descoperită în anul 1939 în Oceanul Indian, la gura fluviului Chalumna (Africa de Sud), Latimeria chalumne. În Paleozoic au trăit în bazine cu apă dulce, iar din Mezozoic până azi s-au adaptat la viaţa marină. Genuri mai importante sunt: Osteolepis (Devonianul mediu), Holoptychus (Devonianul superior), Undina (Jurasic), Macropoma (Cretacicul superior).

Croşet. Cordon litoral sub formă de săgeată curbată.

Crotovină. Galeria de acces şi culcuşul săpate de rozătoare în sol, care, după ce au fost părăsite de animalul respectiv, sunt umplute cu material al solului adus de la alt nivel. Crotovinele se găsesc în profilul solului până la 1,5-2 m, în toate solurile de stepă şi de silvostepă cu textura uşoară sau mijlocie şi care nu sunt umezite de apa freatică.

Crov. Mică depresiune circulară sau alungită, care se formează în regiunile de stepă, pe loess sau pe formaţiuni loessoide, prin tasare naturală, ca urmare a proceselor de sufoziune. Crovurile au uneori lungimi şi lăţimi care ating sute de metri, iar adâncimea este, în medie, de 2-4 m. Pot forma numeroase lacuri temporare sau permanente de stepă şi sunt caracteristice în: Câmpia Tisei, Câmpia Română (în special în Burnaz, Găvanu-Burdea şi în Bărăgan), Ucraina etc. Prin îngemănare şi extindere crovurile dau depresiuni mai mari numite găvane şi padine. Sin. Găvan, Padină, Coşcovă, Rovină, Strachină, Farfurioară de stepă.

Crupă. Formă de relief compusă din doi versanţi, coastă sau flancuri care se unesc după o linie (cărarea crupei), care este în acelaşi timp cumpăna apelor. Crupa este totdeauna prelungirea unui mamelon. Deci, crupa este o colină mică, rotunjită. Crupa de deal este prelungirea alungită şi rotunjită a unei înălţimi deluroase.

Crustă. O formaţiune mai mult sau mai puţin dură, rezultată prin precipitare, intercalată în sol sau în roci friabile. După compoziţie poate fi: calcaroasă, feruginoasă, de sare, de gips. Termenul se aplică cu precădere pentru crustele calcaroase întâlnite în regiunile aride şi semiaride. Aceasta poate să apară sub următoarele faciesuri: concreţiuni calcaroase, strat uniform de calcar pulverulent, crustă dură foioasă şi cu discontinuităţi, crustă continuă foarte dură. Pentru concreţiuni şi stratele cu calcar pulverulent se foloseşte şi termenul de caliche (caliş), iar pentru celelalte, carapace calcaroasă. Crusta feruginoasă se găseşte în solurile feralitice sau în orizontul B al podzolurilor şi se mai numeşte cuirasă sau platoşă (bogată în fier şi aluminiu). V. Structura Pământului.

Crustacee. (lat. crusta-coajă). Clasă de artropode acvatice (în special marine, uneori şi de ape dulci), cu respiraţie branhială sau tegumentară. La cele mai multe crustacee, tegumentul chitinos este impregnat cu carbonat de calciu, ceea ce îi dă o mare rigiditate şi a favorizat fosilizarea lor. Se împart în: Arheocrustacee, care sunt exclusiv fosile, cunoscute din era paleozoică şi din care fac parte trilobiţii (v.), şi Eucrustacee, cu reprezentanţi fosili şi actuali. Eucrustaceele cuprind: Entomostraceele, crustaceele inferioare, cu dimensiuni mici (ex.: Balanus din Eocen şi Actual; Leperditia din Silurian-Carbonifer; Bairdia din Silurian şi Actual; ordinul Copepode, necunoscute ca fosile; etc.) şi Malacostraceele, crustacee superioare, cu corpul format constant din 20 de segmente (ex.: Hymenocaris din Cambrian; Proidothea din Oligocen; Gammarus din Miocen şi Actual; Squilla din Cretacic şi Actual; Celionassa din Jurasic şi Actual; Ranina din Eocen şi Actual etc.).

Cryptozoon. Concreţiuni calcaroase cu structură concentrică, cunoscute din cadrul depozitelor lagunare subcontinentale precambriene şi considerate urme ale algelor albastre incrustante.

Cuarţ. Dioxid de siliciu natural (SiO2), foarte răspândit în natură (circa 16% din scoarţă), care se întâlneşte în constituţia celor mai variate roci şi minereuri (în majoritatea rocilor magmatice, intruzive şi efuzive, în special în cele acide; în pegmatite; ca mineral hidrotermal în filoane; în rocile metamorfice; în aluviuni, ca nisip şi pietriş, şi în unele roci sedimentare, ca gresii, conglomerate etc.). Cuarţul prezintă frecvent macle (ex.: macla Dauphiné, macla braziliană şi macla japoneză). De obicei este incolor (cristalul de stâncă), dar se întâlneşte sub culori diverse: ametistul-violet; citrinul-galben-auriu sau galben ca lămâia; rauchtopazul-fumuriu sau colorat în nuanţe cenuşii ori brune; morionul-brun închis, negru; prasenul-colorat alocromatic în verde cu incluziuni aciculare de actinot; aventurinul-galben sau roşu-brun cu irizaţii etc. Ca varietăţi criptocristaline sunt de amintit: calcedonia (v.), crisoprazul-verde (v.), opalul (v.), geyseritul (v.), tripoli (v.), kieselgur (v.), diatomit (v.), silex (v.) etc. Are luciu sticlos, duritatea 7, este transparent şi se topeşte la temperatura de 1 713oC. Are diverse întrebuinţări. Zăcăminte importante sunt în Rusia, în Brazilia (Minas Gerais), Uruguay, S.U.A., Madagascar, Mexic etc. În România apare în cantităţi mari în: şisturile cristaline din Carpaţii Orientali, Munţii Vâlcan (Uricani), Munţii Poiana Ruscă (Luncan), Munţii Petreanu (Hobiţa), Munţii Gilău (Mânăstireni); sub formă de cuarţite la Iacobeni-Broşteni (jud. Suceava), Măcin, Cerna (jud. Tulcea) etc.; în filoane pegmatitice sau de cuarţ pur, în Carpaţii Meridionali, Apuseni şi în Dobrogea; în filoane hidrotermale în Dobrogea, Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali etc. Cristale mari, frumoase, s-au găsit: în regiunea Baia Mare (diamante de Maramureş), la Roşia Montană (jud. Alba), în Masivul Vlădeasa (din Munţii Apuseni) etc.

Cuarţit. Rocă metamorfică de mezozonă, formată prin recristalizarea gresiilor silicioase. Conţine, în cantităţi mici, muscovit, epidot, biotit, turmalină, granaţi, hornblendă etc. Are textură masivă, rezistenţă mare la compresiune (2 000-2 500 daN/cm2 şi chiar 4 000 daN/cm2), la acizi (îl atacă numai acidul fluorhidric-HF) şi la intemperii. Este alb, galben-cenuşiu-roşietic şi poate fi chiar negru (cuarţitul manganifer). Se prelucrează şi se lustruieşte greu şi are o aderenţă redusă la lianţi. Se întrebuinţează ca piatră spartă pentru betoane şi pentru drumuri, uneori ca piatră brută şi, mai rar, cioplită pentru construcţii, ca materie primă pentru fabricarea cărămizilor "silica" etc.

Cuaternar. (fr. quatrieme-al patrulea, denumire dată, în 1829, de către J. Desnayer, pentru a patra "eră" a Pământului). Ultima perioadă a Neozoicului, ce conţine depozitele cele mai recente ale Pământului. Delimitarea acestei perioade este destul de greu de stabilit pe consideraţii de ordin stratigrafic, deoarece se constată o concordanţă aproape perfectă între depozitele pliocene şi depozitele cuaternare marine sau continentale. Se consideră totuşi ca formaţiune de bază a Cuaternarului depozitele care, în general discordante peste Levantin (aşa-numitul etaj sicilian), conţin un amestec de floră şi faună ce indică o răcire a apelor (Cyprina islandica, Buccinum undatum etc.), deci începutul glaciaţiunilor, precum şi acelea în care se întâlnesc primele urme ale hominizilor. La începutul Cuaternarului, calota glaciară nordică coboară foarte mult spre sud, instaurând în Europa, America de Nord şi Asia glaciaţia manifestată prin glaciaţia (glaciaţiunea) scandinavă (pe suprafeţe mari) şi glaciaţiunea alpină (mai restrânsă), întreruptă de o serie de interglaciaţiuni. Perioada cuaternară se subdivide în Pleistocen (Glaciar sau Diluvium) şi Holocen (Actual, Postglaciar sau Aluvium), care pe baza desfăşurării fazelor de glaciaţiuni, are următorul aspect: Cuaternar inferior sau Pleistocen ce cuprinde: Pleistocenul inferior cu fazele Elster (glaciaţiune continentală, scandinavă) şi Günz şi Mindel (glaciaţiune montană, alpină); Pleistocen mediu (cu fazele Saale-scandinavă, şi respectiv Riss-alpină); Pleistocen superior (cu fazele Vistula-scandinavă şi respectiv Würm-alpin); Cuaternarul superior sau Holocen. Fauna şi flora Cuaternarului se deosebesc foarte puţin de fauna şi flora actuală şi sunt o continuare, cu mici modificări, a celor neogene, dar, în ansamblu viaţa perioadei se caracterizează prin variaţia ei în timp şi în spaţiu datorită migraţiilor care au avut loc din cauza schimbărilor de climă. În prima parte a Cuaternarului au mai existat Mastodon şi Machairodus, din Pliocen, şi au dat fosile caracteristice, dintre nevertebrate: Unio pictorum, Viviparus deluvianus, Hydrobia grandis, Planorbis, Pupa. În Pleistocen au dat fosile conducătoare numai mamiferele, formând asociaţii de faună caldă în interglaciaţiuni (ex.: Elephas antiquus-strămoşul elefantului actual; Rhinoceros, Mercki, edentatele din America de Nord, azi dispărute, Megatherium şi Glyptodon, Equus caballus etc.) şi de faună rece în timpul glaciaţiunilor (ex.: Elephas primigenius sau mamutul cu doi fildeşi puternici şi păr lung pe corp, Rhinoceros tichorhinus, de asemenea cu o blană deasă, Ursus spelaeus, Felis spelaeus, Hyena spelaea etc.). Spre sfârşitul Pleistocenului, când se stabileşte o climă temperată, se întâlnesc: Cervus megaceros, Bos primigenius (bourul), Bizon priscus (zimbrul) etc., ultimul fiind cunoscut şi în fauna actuală. Din punctul de vedere petrografic, formaţiunile cuaternare sunt reprezentate prin: depozite marine, lacustre şi palustre (turbă), fluviatile (terase, conuri de dejecţie, delte), glaciare şi periglaciare (argile cu blocuri, ösere şi kames-uri, morene, grohotişuri, curgeri de blocuri etc.) şi eoliene (loess şi dune). Depozitele cuaternare marine sunt mai puţin răspândite decât cele continentale şi se găsesc numai în regiunile în care au avut loc deplasări ale liniilor de coastă, care au marcat o regresiune (ex.: la nordul Mării Negre şi al Mării Caspice, în regiunea Scutului Baltic etc.). Sunt caracteristice pentru Cuaternar formaţiunile mării cu Yoldia arctica, ale lacului cu Ancylus şi ale mării cu Littorina littorea, care au ocupat succesiv amplasamentul actual al Mării Baltice şi ţinutul din jurul ei, după retragerea glaciaţiunii scandinavice şi înainte de comunicarea acestora cu Marea Nordului. Din punctul de vedere orogenetic, perioada cuaternară este mai liniştită (numai ultimele manifestări ale mişcărilor valahice din Pliocenul superior, manifestate în California şi în ţara noastră, şi slabe cutări ale depozitelor cuaternare în Algeria, Tunisia, pe coasta caucaziană a Mării Negre şi în nordul Mării Caspice), iar mişcări epirogenetice s-au produs în zona Mării Baltice, în regiunea fluviilor Tamisa şi Rin, a căror confluenţă poate fi urmărită pe fundul Mării Nordului. Vulcanismului din Cuaternar i se atribuie: formarea vulcanilor din Islanda; prezenţa unor produse vulcanice peste formaţiunile glaciare din Italia (ex.: Munţii Albani de lângă Roma); erupţiile vulcanilor Vezuviu, Etna etc.; arhipelagul Santorin din Marea Egee; cenuşile vulcanice intercalate în loessul din America de Nord etc.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin