Domnul Fiul …, începem cu originile familiei dumneavoastră

Interesant. Prieteni neevrei. Printre medici erau şi neevrei. Nu era ceva radical, „nu ne împrietenim decât cu evrei” ....
A, nu, pot să vă spun ca o curiozitate că unul dintre prietenii lor era preotul bisericii de la spital, cu care se stătea de vorbă cu plăcere la un pahar de vin câteodată.
Aveau obiceiul să plece în vacanţă, eu ştiu, undeva, odată pe an ....
Niciodată. Niciodată. Eu regret mult lucrul ăsta. Nici măcar o singură dată nu ştiu să fi plecat într-un concediu, la băi, într-un concediu cum am fost noi ăştelalţi. Nici măcar o singură dată în viaţa lor. N-au ştiut decât de muncă.
Despre rudele lor, aici trebuie să ne uităm un pic ... mi-aţi zis de ... de tată am notat (aoleu): David, Iosif, Rubin, Mina, Reghina şi Fani.
Da.
Dacă totul merge bine ar însemna că acuma se înregistrează. Şi am ajuns în sfârşit la dumneavoastră.
Da.
Prima întrebare. Când şi unde v-aţi născut?
He he! La Bacău, în 25 iunie 1926.
Despre grădiniţă, vreau să vă întreb dacă aţi practicat aşa ceva sau aţi fost crescut în casă? Au avut grijă de dumneavoastră, aţi avut fraulein sau dădacă sau lucruri de genul ăsta?
Nu, am fost la grădiniţă.
Când, la ce vârstă aţi fost la grădiniţă?
Înainte de 6 ani, fiindcă şcoala primară am început-o la 6 ani, cum era pe vremea aceea.
Înţeleg. Era obiceiul ca până pe la 2-3 ani să fie crescuţi în casă copiii, nu era ca acuma creşă.
Nu, nicidecum, şi de născut ne-am născut acasă, nu la creşă, nu la maternitate.
Şcoala pe care aţi început-o la şapte ani...
La 6!
La 6 ani, era şcoală evreiască?
Nu, era şcoală de stat.
Ce vă plăcea cel mai mult în şcoala aia? Care erau cele mai simpatice materii?
Era şcoală primară, nu se făcea pe materii în mod deosebit. Am avut învăţători foarte buni, pe care n-am să-i uit. Două clase le-am făcut cu soţul, două clase cu soţia învăţătorului.
Cum îi chema?
Cârjă.
Domnul şi doamna Cârjă. De numele lor, vă mai aduceţi aminte de numele mic?
Nu, noi le spuneam Domnul Învăţător.
Mi-i descrieţi un pic pe oamenii aceştia?
Da. El era de o blândeţe deosebită. Ea era mult mai iute.
Erau în vârstă?
Da. La vremea aia erau trecuţi cred de 50 de ani, sau aşa ni se părea nouă. Copilul întotdeauna vede pe cel care are ceva ani mai în vârstă. Mi se păreau oameni bătrâni. Însă învăţători deosebit de buni, şi d-aia ne erau dragi. Amintiri? Deci amintiri din şcoală.
Vreau să vă întreb despre ei. Excelau în informaţia pe care v-o predau la şcoală sau erau genul acela, de pedagog, care ştie să se exprime, care este foarte expresiv în gestică, în tonalitatea vocii, în tot ceea ce spune, erau oameni care comunicau şi altfel decât prin simpla informaţie pe care o scriau pe tablă?
Da. Însă informaţia pe care ne-o dădea scrisă pe tablă, informaţia care era scrisă în programa şcolară, era clară, era frumoasă, era plăcută relativ la transmis, respectiv la primit.
Înţeleg.
Îţi spuneam de amintiri. Îmi amintesc că eu n-am fost pedepsit decât o singură dată în toată şcoala primară, când am fost pus în genunchi. Aşa era obiceiul atunci. În momentul în care m-a găsit prin clasa a 4-a învăţătorul, domnul Cârjă, citind Dox-uri pe sub bancă. Ştiţi ce sunt Dox-urile?
Nu.
Era o colecţie denumită „Aventurile submarinului Dox”.
Desene animate? Adică desene?
Nuuu, desene animate pe vremea aia? Nu desene, nu, erau călătorii, am câteva numere aici, reeditate acuma după 1990, am să vă dau să citiţi de curiozitate. Erau o mare pasiune aceste Dox-uri. Au mai fost la vremea aceea şi alte colecţii de felul acesta: spre exemplu a fost Al Capone. Aţi auzit.
Binenţeles.
Apărea în fascicole, şi noi copiii aşteptam venirea zilei din săptămână – că săptămânal apăreau – în care apăreau astea, cu multă nerăbdare. A mai fost apoi Bill Gazon.
Vi le cumpărau părinţii?
Da sigur. Sau ne dădeau bani să-i [să le] cumpărăm noi. Alergam înaintea poştaşului, că era abonament, până la colţul străzii, ca să-l luăm cu 5 minute mai devreme. Era, era frumos. Da. Şi-mi mai aduc aminte relativ la lectura de atunci, că nu ştiam încă să citesc, când mama citea seara, cu glas tare – pe vremea aia nu era radio, nu era televizor – grozăviile Siberiei. Era tot un roman în fascicole, care pe noi, copiii, ne-a impresionat în mode deosebit. Cam atât despre literatura de pe vremea aia, de literatura copilăriei.
V-aduceţi aminte de colegii de clasă? Oameni care se ocupau cu şotii la adresa dumneavoastră, de exemplu? Sau dumneavoastră eraţi „omul cu şotia” ?
Eu cam eram cu şotia, dar mi-era teamă. La vremea aia mi-era teamă de învăţător. Îmi aduc însă aminte de un coleg care este astăzi o personalitate în ţară. Şi anume de Dolfi Drimmer.
Dolfi Drimmer?
Da. N-aţi auzit de el? A fost ... sau mai este încă, că n-am auzit în ultima vreme, rectorul Universităţii Română-Americane, care la un moment dat a fost contestată, se părea că închisă.
Şi el tot evreu.
Da, sigur. Părinţii lui aveau o fabrică de panglici, undeva chiar în apropierea şcolii. Era cel mai bun elev din clasă. Era serios, noi eram nai năzbâtioşi, mai cu fotbalul, mai cu nu-ştiu-ce, rea grăsuţ, aşa arată şi acum, l-am văzut la televizor de multe ori, trăsăturile i-au rămas, chiar dacă a îmbătrânit, ca noi toţi. Era cuminte şi aşezat, în timp ce noi ne zbenguiam.
În timpul războiului mi-aţi povestit de tatăl dumneavoastră că era concentrat la Breţcu, după aceea că a fost …
Unde?
La munci ….
Da ….
Dumneavoastră ce aţi făcut în timpul războiului?
În primii doi ani de zile, adică între 13 ani jumate şi 16, am încercat să câştig pâinea aşa cum puteam pentru cei care rămăseseră acasă: mama şi sora. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă angajez, dacă se poate spune aşa ceva, că nu existau angajamente scrise, cu contracte, cum e acum, la un antreprenor de construcţii.
Intraţi cu învoială.
Cu învoială, da. Mi-aduc aminte, se numea Alexandru Foit, spre exemplu, care s-a purtat frumos şi îngăduitor cu mine, care eram încă un copil, nu împlinisem încă 14 ani, şi am lucrat pe lângă un zidar mai bătrân, cade de asemeni s-a purtat frumos. Dar munca era muncă! Adică, nu că pe vremea aia nu erau lifturi, ascensoare de urcat materialul, dar nici măcar scripeţi nu erau, să ridici pe o sfoară. Căram varul cu targa, şi cărămizile cu samarul. Dacă ştiţi ce-i aia samar.
Da.
Asta pă trepte, până la – mi-aduc aminte prima construcţie la care am lucrat, era o clădire cu două etaje, la care urcam în felul acesta pe schele, cu samarul în spate. Sau cu targa în mână. Asta a fost prima treabă. Apoi am făcut multe altele. Am fost mulţumit când am putut lucra într-o făbricuţă, spre exemplu, unde eu eram şeful meu…
Astea erau lucruri ocazionale, nu era ceva să rămâneţi acolo pe mai mult timp. De exemplu, aici la construcţii, s-a construit casa, s-a terminat şi treaba.
Da, dar aveam pe rol o altă lucrare. Însă iarna nu se lucra. Astea erau treburi de vară. Şi iarna însemna să şomezi. Şi atunci mi-am găsit de lucru la o făbricuţă - nu era mare, era cu vre-o 6-8 lucrători, cam aşa – de unsoare de căruţe şi de lumânări. Cum era munca acolo, ce să vă spun. Hm! Făceam muncă şi de zi, şi de noapte. La unsoarea de căruţe lucram vara numai în chilot, ne umpleam de păcură, că cu păcură şi cu smoală se lucra la treaba asta, ca să ne spălăm apoi cu gaz. Ca să ne spălăm apoi cu gaz, altfel nu se ducea … era pielea băşicată. Dar … era bucata de pâine câştigată. Aveam ce duce acasă. Fiecare bănuţ – pus în mâna mamei cu grijă. Din ce-I dădeam ei, îmi dădea pe urmă, cât credea de cuviinţă, ca să am să mă duc duminica la cinematograf, şi câteodată pentru o şomeră, aşa se numea, o prăjiturică mică, cea mai ieftină, la cofetărie, duminica. Am fost mulţumit. La lumânări lucram în tură, şi de noapte. Şi am să vă spun o întâmplare, din care să vedeţi cum se trăia atunci, pe vremea aia, poate şi în vremurile de azi o mai fi, dar mai puţin cred. Lucram împreună cu o femeie. Doi eram noaptea. Eu aveam vreo 14 ani, 15, femeia era femeie în toată firea, douăzeci şi ceva sau treizeci de ani, era însărcinată în perioada aceea de care vreau să vă spun. Lucram doi fiindcă aşa se cere la lumânări de făcut. Cred că şi în ziua asta se face asemănător, cu două butoaie de lemn, manevrate cu mâna, cu manivela – nu vreau să răpesc timp ca să explic mai mult - , fapt este că, într-o noapte, în făbricuţa în care lucram, într-un fund de grădină undeva – făbricuţa era amenajată într-un fost grajd tot de mine, care aveam cunoştinţe de zidărie, şi de zugrăveală şi de toate alea, aşa - ce s-a întâmplat? Învârtind la butoaiele alea, de fabricat lumânări, femeii i-a venit timpul de naştere. Au început durerile naşterii. Eram numai eu cu ea, pe la ora nouă jumate – zece, intrasem în schimb pe la 6 – 7, era iarnă, era întuneric de-acuma, şi eu copil, m-am speriat de-a binelea. Femeia a început să se zbată, să geamă, şi eu singur, în fundul grădinii în clădirea aceea ce mă făceam? Disperat, am alergat în stradă, să cer ajutor: nu mă pricepeam a face nimic. Şi am avut norocul să nimeresc – parcă văd şi acum – când lumea venea de la cinematograf, la ora la care se cam termina ultimul film ...
Ultima reprezentaţie ...
Da. Şi s-au îndurat de mine, la disperarea mea, doi oameni, un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie probabil, să-mi vină în ajutor. Şi au venit cu mine, i-am adus în făbricuţă acolo, mi-au cerut apă, mi-au cerut cârpe, mi-au cerut nu-ştiu-ce, şi a născut femeia acolo, în fabrica aceea, nu-mi aduc aminte şi cum o chema pe ea, în făbricuţa aia ... Ce mă făceam eu dacă nu se îndurau oamenii aceia, dacă se nimerea o altă oră, mai în toiul nopţii, şi nu găseau ... Nu ştiu ...
Interesant...
E un lucru care a rămas bine întipărit în minte. Situaţii de felul acesta nu cred că erau chiar aşa de rare, la vremea aceea.
Mda, viaţa era destul de grea. Făbricuţa a cui era?
Făbricuţa avea trei stăpâni, ca să vedeţi! Unul era un avocat, Cristian se numea, un om foarte cumsecade - care m-a ajutat după 23 August să-mi termin studiile apreciind poate munca mea – care era cu banii, el finanţa. Era unul, nu mai ţin minte cum se numea, neevreu şi el, care era cu firma, era firma lui, nu putea avocatul să ţină, ştii cum erau legile atunci. Şi era un evreu, Weissmann, care era un fel de ... să-i spunem director tehnic.
Organizator.
El era. Da. Foarte priceput, foarte iute, şi la chimie, că trebuiau nişte combinaţii oarecum chimice acolo ... la făcut lumânările, la făcut unsoarea de căruţe. Cam aşa arăta organizarea acestei făbricuţe ... la care mai am o amintire. Că unul dintre ei, toţi erau pentru mine boieri, unul dintre ei a atacat într-un birou, a încercat să atace, pe una dintre fetele care lucrau acolo.
Unul dintre ăştia trei?
Da. Nu mai spun care. Şi a trebuit să intervin, m-am simţit obligat, am spart un geam, uşa încuiată, cu nu-ştiu-ce, şi am zis că ... n-aveam decât 14 ani, 15. Iar fata era – intră în subiectul de care scriem? - ...
Da ...
Vecină de-a mea. Chiar din aceeaşi curte. Sigur, nu puteam s-o las acolo, oricare ar fi fost, dar în mod deosebit în situaţia asta, la necaz ... Trece omul prin multe ...
Aţi ... v-aţi continuat lucrul la ...
Fabrică?
La fabrică ... după ce s-a întâmplat ?
Fata n-a mai venit. Eu aveam nevoie de pâine. Ce făceam? E adevărat că, paralel cu treburile acestea, când nu prea era de lucru iarna, aşa cum aveam eu 15 ani 16, 17, până la 18 ani, predam şi lecţii de vioară. La nişte copii, în particular, cum era pe vremuri. Erau vre-o două familii, spre exemplu era o familie Leibovici, a cărui băiat, care pe vremea aia avea vre-o opt ani, nouă ani, şi a ajuns – şi l-am întâlnit după 23 august, după ani de zile – medic undeva la Galaţi ...
Erau evrei?
Da. Leibovici.
În timpul războiului aveau ... reuşeau să plătească lecţii de vioară ?
Da. El era contabil, lucra undeva. M-am mulţumit cu cât îmi dădeau. Şi am mai avut lecţii de vioară. Am mulţumirea asta să ştiu, chiar dacă nu i-am mai întâlnit, într-un loc, la o familie Klein, rudă cu familia de care spuneam mai înainte, un băiat, Avram îi spunea, căruia îi dădeam lecţii de vioară, care a ajuns pilot la avioane în Israel. Şi de care mai ştiu şi acum, mai aflu din când în când, prin prietenul meu, acuma la pensie.
Despre mama dumneavoastră ce puteţi să-mi spuneţi? În timpul Holocaustului era casnică şi dânsa, reuşise să-şi găsească ceva de făcut sau ...
Nu ... Stătea acasă. Pe vremea aia, o femeie, mai ales la vârsta aceea, avea în jur de 45 de ani, nu se găsea cu uşurinţă de lucru. De altfel casa se ţinea întreţinută. Noi fiind scoşi afară din casa noastră, am stat undeva la marginea oraşului, într-o casă cu chiler, ştiţi ce-i chilerul? La construcţiile joase, mai ales cum erau cele de la ţară, un acoperiş aplecat foarte aproape de pământ, creează o încăpere care de obicei era o bucătărie. În acest chiler am stat ... aşa i se spune în Moldova.
E o încăpere cu plafonul oblic?
Da.
Acolo exact în zona unde e mai jos...
De la acoperişul casei, până la aproape înălţimea unui birou, era un acoperiş oblic. În încăperea aia era chilerul. Cu lut pe jos, mama trebuia să de multe ori aproape secată, lutuiască, cu lampă de gaz, cu fântâna în stradă, de unde mergeam toată mahalaua să luăm apă, şi nu cu cumpănă, nu cu găleată, era cu o prăjină cu un cui la capăt, în care noi puneam găleata noastră, toarta găleţii, o aruncam în fântână şi o trăgeam în sus de ea dup-aia până o apucam cu mâna. Cum era aia? nu mai spun. În nici un caz ... Acum se fac analize de toate felurile, nimeni nu se îngrijea de analize la vremea aia. Că era tulbure, că era mă rog ... Într-o mahala, de la marginea Bacăului, numită Câmpul Poştei.
După război ... Îmi spuneaţi că în timpul războiului tatăl dumneavoastră mergea, mergea la muncă ziua, dar noaptea venea acasă.
Nu întotdeauna.
Nu întotdeauna?
Nu. Însă, uneori mă duceam eu la muncă, când eu n-aveam de lucru. Şi el putea să-şi găsească [timp de odihna]... mă duceam eu la muncă în locul lui. Exista posibilitatea asta... Şi el lucra la vremea aia la o moară. La cărat saci. Un fel de hamal.
După război, dânsul şi-a găsit de lucru în Bacău? Cu ce s-a ocupat? Spuneaţi că după 23 august n-a avut nici o obligativitate să meargă la moara respectivă, să ...
Da, bineînţeles. A lucrat la o fabrică textilă. O fabrică „Izvoreanu”. Da, renumită în Bacău. Aşa cum exista o fabrică de pielărie a lui Fildermann. Acel Fildermann cunoscut din viaţa politică. Apărătorii evreilor din vremea aia. De altfel fabrici de pielărie erau mai multe la Bacău, şi mai mărunte. Asta al lui Fildermann era o fabrică mare, dar exista şi o fabrică a lui Davidovici, şi una a lui Abramovici ... fabrici de pielărie ... vreau să spun cu asta că industria Bacăului era în mare parte ţinută de evrei.
Mi-aţi spus ...
... care, să nu spunem că fac uz de naţionalism, dar au dat multora pâine, printre care şi fratele mamii, de care spuneam, Berl, care era tăbăcar de meserie şi lucra la fabrica lui Abramovici.
La sfârşitul războiului vă întorseserăţi în casa din care aţi fost evacuaţi?
Da.
Era părăginită sau fusese folosită de altcineva?
Nu, fuseseră nemţi acolo. Ne-am întors. Erau de fapt două clădiri. Era casa bătrânească, care era o casă foarte veche, avea peste 150 de ani, acoperită cu şindrilă, cu prispă, cum era pe vremea aia, şi care servise, v-am mai spus eu cândva, drept han de poştă. Şi asta fusese lăsată moştenire de cei care au adoptat-o pe mama.
Da.
V-am spus şi de asta. A izbutit tata, din munca lui, să facă o casă, alăturată ăsteia, în aceeaşi curte bineînţeles, n-avea alt pământ ... cu două trei încăperi şi o bucătărie.
Mi-aţi descris-o ...
Casă la care noi am ţinut foarte mult cu toţii ... era casa noastră. Cea veche aproape că s-a prăbuşit singură. Avea acoperişul spart, era şubredă.
Deci n-o mai folosea nimeni?
N-am mai folosit-o, după război, s-a prăbuşit singură. Şi am avut noroc că tata, gospodar, muncitor, a reuşit să ne facă adăpost încă înainte de al Doilea Război Mondial.
Cum s-au purtat vecinii cu dumneavoastră? Am înţeles că vecinii erau toţi evrei.
Da, şi de-o parte şi de alta.
După război v-aţi întors în casele dumneavoastră. Cred că n-au fost acolo, pe stradă, oameni care să fi rămas în casă după ce aţi fost dumneavoastră evacuaţi ...
Ba da. Au fost şi cazuri de felul ăsta.
S-au bucurat să vă vadă? S-au bucurat să fiţi din nou vecini?
Da, bineînţeles.
Mai ales că avuseseră şi vecini nemţi, dacă spuneţi că nemţii au stat în casele acelea.
Păi să vă spun. Uitându-ne din stradă către casă în stânga stătea un frate de-al tatei. Stătea şi bunicul. În dreapta era o familie Marcovici. Oameni, cum să spun, de rând, dacă se poate admite expresia. Fratele tatei venea de la ţară, alungat tot de persecuţie. Venea din Schileni, un sat de lângă Bacău, unde a făcut agricultură. Cel din dreapta era zugrav de meserie – Marcovici. Vecinii ne erau ca şi ... unii erau rude de-a binelea,– fratele tatei – ceilalţi ca şi rude, cu toate că nu eram rude. Aşa se trăia pe vremea aia. De altfel mai de pe toată strada, oameni cumsecade, de pe urma cărora, cu excepţia unuia singur poate, n-am avut de suferit în timpul războiuului. Iar de la acel unul singur, a fost nu o suferinţă materială, ci una morală. Ne-a dispreţuit, ne-a înjurat, dar nu ne-a bătut, a spart geamuri.
Care era viaţa după război?
Ce-am făcut eu după război?
Da.
Da ... era o problemă. Eram la o încrucişare de drumuri unde am căzut pe neaşteptate. Nimeni n-a ştiut când o să se termine războiul şi cum o să se termine războiul pentru noi. Şi nu eram pregătiţi nici sufleteşte încotro s-o luăm. Poate în afară de soră-mea, care a avut ideea fixă cu medicina. Mie, aşa cum v-am spus, mi-a plăcut muzica. La un moment dat, eram convins că trebuie să fac carieră din asta, şi visam să mă fac, nici mai mult nici mai puţin, ofiţer la muzica militară. Motiv pentru care am plecat la Bucureşti, numai eu ştiu cum şi cu ce, că bani nu erau, părinţii nu aveau, nu-şi găsiseră de lucru, şi m-am vârât la un conservator, Conservatorul De La Pergola se numea, în italiană, la clasă de clarinet. De ce de clarinet? Ori v-am spus, ori am omis, pentru că în timpul războiului, la liceul evreiesc, care era liceu teoretic, a fost nevoie de suflători. Era lipsă de suflători. Erau viori mai multe, pian, nu-ştiu-ce, nu erau suflători. Şi unii dintre noi am zis „ne facem suflători”. Acolo am avut coleg de orchestră pe Sergiu Comisioner, Comisiona în ziua de azi, care cânta la trompetă, şi este, am din nou plăcerea să o spun, dirijor celebru. Celebru pentru că este undeva în Spania, vine deseori şi dirijează filarmonica din România, mă rog: e o plăcere, îmi pare rău numai că n-am izbutit să-l şi întâlnesc. Da. Am plecat la Conservator, să fac Conservatorul. N-aveam palton, n-aveam de mâncare, de acasă nu mă puteau ajuta, trebuiau şi nişte bani de taxe, de unde Dumnezeu? De frig mai mult, nu puteam face iarna, erau ierni grele la timpul ăla fără palton, a trebuit să vin acasă. Am venit acasă şi cu ajutorul şi acelui avocat Cristian de care am vorbit, care avea locuinţă şi în Bucureşti, era un om cu dare de mână şi cu suflet bun, m-a ajutat să intru în facultate, să-mi termin liceul.
Ultimele patru clase ... ?
Ultimele patru clase. Am dat la Piatra Neamţ ultimele două clase, a 7-a şi a 8-a, după ce la Bacău am dat a 5-a şi a 6-a de liceu cum era pă vremea aia. Bacalaureatul l-am dat în 45 la Botoşani, la liceul Laurian, şi am izbutit cu ajutorul avocatului Cristian, Dumnezeu să-l ierte, că nici el n-o mai fi de mult, am izbutit să intru la facultate, o facultate subvenţionată de Ministerul Transporturilor, de căile ferate de atunci. Cu obligaţia ca la terminarea ei să fac serviciul la calea ferată. Între timp însă a venit naţionalizarea ...
Asa unde era, în Bucureşti?
În Bucureşti, pe Dumbrava Roşie. Cred că şi acuma este.
V-aţi gândit vreodată să faceţi Alia, să plecaţi în Israel atunci, după război?
Care evreu nu gândeşte la aşa ceva? Una dintre probleme, din punct de vedere politic dacă vreţi, s-a pus aşa: cum se rezolvă problema evreiască? Mulţi, cei care au fost mai buni vizionari, au spus „se rezolvă prin obţinerea ţării strămoşilor, a Palestinei”, cum era numită pe vremea aia. Eu, antrenat de vâltoarea vieţii politice de atunci am zis „se poate rezolva şi altfel: prin comunism”. Amarnic m-am înşelat. Şi am pornit pe calea asta. Pe care mi-am dat seama ceva mai târziu că era o cale greşită. Dar n-am mai avut încotro. Din fericire copiii au aflat calea bună, şi ei se află, cu nepoţii, în Israel. Eu continui să trăiesc aici şi cu sufletul şi cu gândurile în jurul lor, şi în jurul ţării aceleia care a fost a doua patrie ... sau poate aia a fost prima şi asta în care trăiesc aici e a doua...
Dacă tot aţi ales să rămâneţi în ţară şi să nu plecaţi, după facultate care a fost primul loc de muncă.
Eu am făcut cerere aşa cum era la vremea aia ... am făcut întâi armată, la Regimentul 2 Căi Ferate Chitila.
Chitila?!!!
Da. Am avut perioada de instrucţie, am fost în şcoala regimentară, cum era pe vremea aia. Mi-a plăcut viaţa în armată, nu mi-a plăcut lipsa de libertate, eu obişnuit fiind cu viaţa liberă.
V-aţi mai vărsat oful cu şotii pe seama unora sau a altora?
Da cum să nu. De asta nu m-am vindecat decât poate acum la bătrâneţe şi poate nici acum.
Sper să nu ...!
Deci cum era cu şotiile în armată? ... una bună şi mergem mai departe.
Nu erau şotii, dar îmi aduc aminte de întâmplarea de care v-am povestit mi se pare ... Şotie? Vreţi o şotie?
Nu, întâmplare, lucruri care v-au marcat.
Să vă spun o întâmplare de la tragerea cu grenada. Este într-una din scrisorile astea şi am intitulat-o „Stângaciul”, fiindcă istorioara se învârte în jurul unuia dintre camarazi care era stângaci. Ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat: am plecat la instrucţie. În ziua aia aveam trageri cu grenada. Pe lângă noi, plutonierul companiei, militar bun, care ne însoţea şi ne îndruma, ne instruia, ne-a spus mai întâi cum se face tragerea cu grenada: se ia grenada în mâna dreaptă, se percutează, în mâna stângă se ţine arma, aveam ZB-uri, ca pe vremuri, cu patul în pământ, cu ţeava în mână, se fandează de două ori după percutarea grenadei, şi se aruncă grenada. Se făcea tragerea de către unul, în jurul lui fiind adunată grupa, aşa eram împărţiţi, pe grupe.
Şi era grupa cerc în jurul lui?
Da. Semicerc. Şi cu plutonierul alături. Ce s-a întâmplat. La un moment dat a venit răndul celui care era stângaci să facă tragerea asta. Cu grenadă de război, în toată regula. O grenadă defensivă, din aia periculoasă...
Aoleu, din aia fragmentară ...
Da. A făcut aşa cum am fost învăţaţi mai înainte la teorie. A sprijinit patul armei în pământ, ţeava armei în mâna stângă, a percutat grenada şi a dat s-o arunce. Dar fiind stângaci, nu i-a venit bine s-o arunce cu dreapta, aşa cum era. Şi atunci a dat să treacă grenada în stînga şi arma în dreapta. Dar la mişcarea asta, greoaie aşa, a scăpat grenada pe jos, percutată gata. Şi a început aia să bâzâie. O comandă „culcat!” ne-a pus pe toţi la pământ, în mod automat, plutonierul s-a aplecat, dovadă de eroism în toată regula, a pus mâna pe grenadă, şi a aruncat-o iar. Cu riscul să-i explodeze în mână, bineînţeles. Într-adevăr, n-a apucat grenada să atingă pământul acolo unde a căzut, şi a fost explozia. Noi, culcaţi la pământ, n-a păţit nimeni nimic, în afară de spaima pe care am tras-o cu toţii. Iată o întâmplare, nu o farsă. Despre acest plutonier Turcuman v-am povestit eu o coincidenţă cândva.
O avem pe casetă.
În orice caz, o aveţi întruna din scrisori, şi e intitulată chiar „Plutonierul Turcuman”.
O să ajungem şi la ea. Încet încet ... Aţi scăpat de armată.
Da.
Şi aţi venit înapoi în Bucureşti.
Într-un fel cu părere de rău, pentru că în armată, şi asta am omis a spune, am dus nelipsita mea activitate artistică. Adică am fost, pot să mă laud acuma, nu e un pericol să se spună că din orgoliu o fac, nu mai are importanţă la vârsta asta, am fost fondatorul orchestrei regimentului. Şi s-a întâmplat aşa. E interesant. Am avut nevoie de instrumentişti. Trebuia să fac muzică, nu puteam trăi fără muzică nici acolo! Îmi trebuiau întâi instrumentişti. De unde îi iau? Ştiam de unul care era învăţător şi cânta la vioară, ştiam de altul care se pricepea la chitară, dar eram prea puţini. Şi am cerut voie, aveam „trecere” de altfel la comandantul regimentului, ca la adunarea dintr-o seară, să-i aleg pe cei de care aveam nevoie. Şi i-am ales după culoare, nu te supăra. Care a fost mai negru l-am întrebat „băi, tu la ce cânţi de fapt?”. „La clarinet, să trăiţi!”. „Dar tu?”. „Eu cânt la cobză”, altul, era la modă pe vremea aia, „io la ţambal” ... am ales de acolo şi am făcut orchestra regimentului. Îmi trebuiau instrumente, de unde să iau instrumente? Eram în şcoala regimentară pe vremea aia, şi plutonierul major, gospodarul companiei, când a auzit de necazul meu că n-am instrumente, zice „las’ că-ţi fac eu rost de ele. În podul cutare de la cazarma regimentului există instrumente vechi. Cândva regimentul a avut fanfară, la care s-a renunţat, aşa că instrumente de fanfară găseşti acolo”. M-am dus acolo, şi am ales cu vre-o doi trei dintre băieţii care ştiau instrumente de suflat, am ales un clarinet, am ales o trompetă, am ales mai multe, ce era nevoie. Aveau garniturile uscate, mai erau nelustruite ... am cerut voie şi cu doi trei din ei am plecat pe Calea 13 Septembrie în Bucureşti, pe lângă arsenalul armatei – era pe vremea aia – la un atelier de reparaţii instrumente pentru armată. Le-am dat acolo şi am venit cu ele după un timp puse în ordine, lustruite nu spun cum, şi aveam instrumente. N-aveam piele pentru tobă, tobele le găsisem dar probabil pielea fusese mâncată de guzgani în pod acolo. Ce facem? „Las’ că aranjez”, spune comandantul de companie – de data aceasta – „trebuie tăiat un viţel pentru regiment. Tăiem viţelul şi pielea o tăbăcim”. Trebuia un tăbăcar. Seara, la adunarea regimentului ... „care-i tăbăcar?”. „Eu, eu ...”, s-au găsit vre-o doi. Am tăbăcit pielea, am făcut toba. Şi am avut ... am avut o orchestră de toată frumuseţea, cu care ne distram şi pe la balurile de la Chiajna, este un sat în apropiere de Chitila, şi la balurile unde am avut plăcerea să dansez şi cu soţia colonelului, că veneau la bal ... şi ne-au făcut uniforme pe măsură, cizme, cu haină ofiţerească ... mă rog, a fost o întreagă tevatură ...
Trecem de armată din nou la muncă, pentru că ăsta a fost pivotul ...
Fără muncă nu se poate!
Aţi început să lucraţi. Îmi spuneaţi că aţi terminat facultatea destul de bine, cu notă destul de mare, şi aţi putut alege să lucraţi în Grozăveşti?
Nu mă pot lăuda, nu din cauza notei mari ...
N-am zis că vă lăudaţi, am zis doar că spuneaţi ...
Nu ... aş vrea ... aş fi vrut să fie aşa ... a fost o notă obişnuită, n-am fost ca sora mea un element excepţional în facultate. Însă, ca în totdeauna, munca a stat la baza principiilor mele. Am făcut cerere, cum era pe vremea aceea la Forţele de Muncă, chiar şi cei care absolveam şcoli, facultăţi, pentru un post, şi am făcut cerere pentru mai multe locuri. Îmi amintesc că am făcut cerere la Centrala de Electricitate [Comisia Centrală De Electricitate], aşa se numea pe atunci organizaţia superioară tehnică, făcea parte tot din minister, pe urmă a devenit Ministerul Energiei ... La Transporturi, undeva, auto, şi în încă vreo două locuri. Şi aşteptam să vină de undeva aprobarea. Nu aveam preferinţă unde anume. Pâine să fie, şi de muncit. N-am aşteptat mult: vre-o zece zile, şi a venit prima dată de la Centrala Energiei Electrice. Şi am acceptat-o imediat, şi am intrat. M-au trimis mai întâi la birouri.
La Grozăveşti?
Nu ...
Centrala nu că era o centrală, era Organizaţia Centrală a ... nu?
Da, care a devenit pe urmă minister.
Aşa.
De altfel nu le spunea centrale pe vremea aceea, le spunea uzine. După aceea li s-a spus centrale. Şi am făcut muncă de birou. Eu nu mă împăcam cu biroul ... eu fusesem obişnuit cu munca muncă, ce-i aia să mâzgăleşti hârtie ... ? v-am spus eu ... cu toate că şi asta are rostul ei, îmi dau seama de asta acuma ... Şi am făcut cerere să fiu trimis în uzină, în Grozăveşti. Şi mi-au aprobat cererea. M-am dus în Grozăveşti, am făcut serviciul de inginer stagiar, cum era obiceiul, în tură, pe lângă inginer, şeful de tură, uzina avea trei secţii – cazane cu aburi, turbine cu aburi şi partea electrică - , fiecare avea şeful de secţie respectiv. Eu eram coordonator, şeful de tură era pe toate trei secţiile, şi eu făceam serviciul de stagiar pe lângă şeful de tură, învăţam de la el. Dacă e nevoie de ceva ...
Nici o problemă, cere.
Da. Şi v-am povestit parcă cum am urcat în ierarhie, da?
Cum s-a întâmplat vizita ministrului?
Ministrul Gaston, v-am spus ...
N-am înregistrat.
Vreţi să repet?
Da.
Stagiar fiind, şi zic eu conştiincios, m-a obişnuit viaţa să fiu aşa ....
N-am înregistrat pentru că eram în troleibuz când am venit, ţineţi minte ...
Da da da ... aşa ... am vrut să cunosc, mi-am dat seama că este necesar, instalaţiile, în primul rând ... fiindcă nu am găsit scheme. Cum nu găsesc acum istoria comunităţii din Făgăraş, spre exemplu, atunci nu găseam scheme. Dar ... aveam realitatea! Şi am început a face eu scheme. Aveam posibilitatea asta fiindcă stagiar fiind aveam libertate, şi târându-mă pe canale, am făcut schema pe circuit. Circuit de apă de diverse presiuni, circuit de combustibil, era şi combustibil lichid şi gazos, mă rog, mai multe, circuit de apă re răcire, de apă de alimentare, uite cum e într-un desen. Şi multe locuri între care trebuie să intri, cu armăturile respective. Şi ajunsesem în felul acesta, când era nevoie să te orientezi, după o schemă, să se apeleze la mine. „Unde este armătura cutare?” ... căpătasem o oarecare personalitate, îmi dădea satisfacţie. Am vrut însă să duc până la capăt munca asta, şi cu toate că aveam serviciul în tură, tură făceam până la ora 6 să zicem, de la 6 dimineaţa la 6 seara, antrenat de muncă am rămas într-o seară târziu, până către ora 8.30 – 9 ... nu ţin minte exact cât era. Şi ce făceam? Având pe un caiet în care luam la faţa locului pe genunchi scheme, făceam acum schema generală. Pentru asta era însă nevoie de o coală mare de hârtie, care nu încăpea pe masă, şi pe care am întins-o in birourile în care nu mai era nimeni la vremea aceea pe-acolo, pe jos. Descălţat de pantofi ca să pot călca pe hârtie, cu un teu [riglă compusă din două segmente perpendiculare, în formă de T], cu riglă, cu creioane, cu ce aveam, colorate, că erau culori diferite după aburi, după apă, după combustibili, mă rog, mă ocupam de treaba asta. Ministrul Gheorghe Gaston Marin venea din când în când în uzină. Venea fiind cea mai mare uzină electrică din ţară.
Ministrul Energiei?
Da. Era de-acuma minister. Şi uzina capitalei, şi cea mai mare din ţară, cu 80 de megawaţi, cît avea la vremea aia, era mare. Acum o singură maşină e de 500 Mw, şi chiar de 1000 ... dar mă rog ... geamurile de la birouri dădeau către sala de la turbine chiar. Intrând acolo a văzut lumină în birou şi a văzut o umbră agitându-se p-acolo, şi a fost curios. L-a întrebat ce-i pe şeful de tură ... şi cei care-l mai înconjurau, să vină să vadă ce-i în birou. Şi au dat peste mine, în ciorapi numai, umblând pe schema aia. „Cine eşti şi ce faci aici?” m-a întrebat. Eu înlemnisem. Ministrul avea o figură impozantă, de o frumuseţe, spătos, înalt – în paranteză spus, am aflat că acuma este în Israel, fiindcă Gheorghe Gaston Marin este evreu, n-am ştiut la vremea aia – şi i-am spus că fac o schemă. „Zi-mi cine ţi-a cerut schema?”. „Nimeni”. „Am vrut să învăţ instalaţia, nu există scheme în uzină, există totdeauna necazuri când trebuie orientare, trebuia cineva să o facă. „Da?”. „Da!”. „Bine băiatule”. M-a bătut pe umăr. Ca după ... între timp eu am fost detaşat la Uzina Doiceşti, şi ridicat de rang, terminasem stagiul, şi la uzina Doiceşti, lângă Târgovişte, m-au numit şeful secţiei combustibili. Uzina era pe cărbuni. Nu era încă în funcţie, era încă în construcţie, dar pe cale să fie pusă-n funcţiune. Se făceau probe de punere în funcţiune.
Eraţi căsătorit deja?
Da. Soţia era deja în Bucureşti. Din Târgovişte, ştiţi că printre scrisorile mele există una intitulată „lăcomia strică omenia”, despre gazda mea de acolo ... da. Am plecat acolo. Într-un fel bucuros că am fost avansat, intram de-acum în viaţa publică, în viaţa cunoscută din domeniul tehnic, dar pe de altă parte necăjit că trebuia să-mi las soţia, copilul nu era pe atunci, la Bucureşti ... Ca într-o noapte, după vre-o trei luni de zile, aşa, uzina era gata gata să fie pusă în funcţie, să mi se bată în geam, era unul dintre colegi. Se pare chiar inginerul şef, care mi-a spus „Băi Fiule, te îmbraci, şi mâine dimineaţă cu primul tren pleci la Bucureşti, la ministru”. Înlemnisem, n-am ştiut pentru ce, n-am ştiut ce e ... am plecat. M-am dus la ministru, şi-mi spune „aşa-i că tu eşti acela care făceai scheme?”. „Da, tovarăşul ministru”. „Ştii ce? Eu am încredere în tine, că te-am văzut la treabă. Preiei şefia uzinei”. Am înlemnit, că n-aveam decât vre-o 26 de ani ... şi mă înspăimânta, ştiam ce înseamnă Grozăveştiul ... într-adevăr, grozav ... am încercat să mă apăr, să mă eschivez ... nu, n-a fost chip. Şi în felul acesta am ajuns şef de uzină la Gozăveşti, care la vremea aceea era cea mai mare uzină electrică din ţară, când aveam doar 26 de ani. Ce-am pătimit pe urmă din cauza asta, nu vă mai spun. A fost viaţă grea, şi cu mare răspundere.
Aţi fost membru în partid?
Da, păi nu se putea altfel. Ajunsesem şef de uzină, nu se putea. De altfel eu am mărturisit, şi o spun şi acuma, eu am fost de partea ideilor socialiste. Poate nu comuniste, poate nici nu-mi dădeam seama bine care era diferenţa dintre socialism şi comunism. Însă am fost şi pot să declar că sunt şi acum socialist, fiindcă cred că meritul mare al societăţii omeneşti îl poartă cei care muncesc.
Atitudinea faţă de regim ... mi-aţi spus că s-a schimbat radical, aşa ... la 180 de grade. Aţi început prin a fi socialist şi prin a simpatiza regimul. Cum s-a schimbat ...
Spuneam că eu am căutat, în felul meu, o soluţie pentru problema evreiască. Cei patru ani de război, de persecuţie, de antisemitism, nu se puteau şterge doar prin evenimentul de la 23 August. A rămas, şi o să rămână cât oi trăi, bine întipărit în fire şi în memorie. Am căutat şi am crezut, din toată inima am crezut, mi se pare că pe vremea aceea nici nu fuzionaseră cele două partide, cel socialist şi comunist – fuzionare e puţin zis, de fapt înghiţire - ... am crezut în asta. Şi cred şi în ziua de azi ... pe mine, mărturisesc, capitalismul mă cam sperie ... este cam prea sălbatec ... socialismul parcă cred că este mai drept.
Credeţi că are o faţă mai umană ...
Dacă ar fi numai faţa .. cred că are o adâncime mai umană.
Care a fost momentul în care v-aţi dat seama că socialismul fusese înghiţit de ceva care în nici un caz nu era uman? De comunismul ăla ...
Greu să vă spun. Am fost atât de absorbit de munca şi de răspunderea pe care o aveam, fiindcă trebuie să vă spun că am fost şef de uzină electrică timp de 17 ani, la Grozăveşti şi apoi prin altele ...
Da, chiar vă rog să spuneţi itinerarul care a urmat după Grozăveşti ...
Da, dar să vă răspund la ce-aţi întrebat. Am fost atât de absorbit de munca pe care o făceam, de răspunderea pe care o aveam, fiindcă să răspunzi de o centrală electrică, în situaţia de atunci în special, când deficitul de energie electrică era cumplit, vă amintiţi că se făceau sacrificii la consum, până la a sta cu opaiţul să citeşti şi să înveţi ... nu m-a lăsat să mă îngrijesc prea mult de politică. N-am făcut politică decât în măsura în care am fost silit, un fel de a spune de a face politică. Că făceam cursuri la care trebuia să mă duc, la şcoli de educaţie politică, ce se cerea pe vremea aia.
O defilare ...
Da, da. Păi încă înainte de a intra în posturile astea de răspundere pot să vă spun că am făcut parte din acea armată civilă ... vă amintiţi de după 23 August, care se numea Gardă Naţională, am purtat uniformă, mergeam la 7 Noiembrie la defilare, am purtat armă, armă de paradă, nu adevărată.
Aţi simţit greutăţi, aţi avut greutăţi în timpul comunismului pentru că eraţi evreu?
Nu. Cel puţin eu unul nu le-am simţit decât mai târziu, după Gheorghiu Dej, pe vremea lui Ceauşescu.
Despre perioada asta vreau să vorbim.
Care?
Despre ultimii 25 de ani de comunism.
Ultimi 25 de ani?
Da. Din 70, hai să zicem 65-70 încoace.
Da, am început să simt atunci persecuţiile comuniste, de data asta. Şi asta prin faptul că, este îndeobşte cunoscut azi, toţi cei care aveau rude prin străinătate, erau scoşi din posturile de răspundere, din armată, din administraţie, din multe locuri.
De asta am vrut să vă întreb, care a fost drumul dumneavoastră de la Gozăveşti încoace până la pensionare, pentru că probabil reflectă înăsprirea atitudinii sistemului faţă de evreu ...
Da. Trebuie să vă spun că era mare vid de cadre pregătite la vremea aceea. Şcolile mai mult sau mai puţin superioare nu izbutiseră să scoată destule cadre, industria creştea văzând cu ochii, nevoia de energie electrică, odată cu industria care creştea, după cum bine a spus Lenin, trebuia să fie cu un pas înainte, înaintea industriei, şi nu erau cadre. Şi atunci noi am servit, cei din Grozăveşti, de pepinieră de cadre. Şi am fost trimişi în special la uzinele care trebuiau puse în funcţie. Am lucrat în exploatarea centralelor electrice. Trebuie poate explicaţia că exista exploatare, întreţinere şi reparaţie de centrale. Eu am lucrat în exploatare. Adică beneficiam de ceea ce se făcea ca investiţie, beneficiar, aşa ne numeam în mod oficial, beneficiam şi de reparaţii, mă ocupam de exploatare şi de întreţinere. Aşa după cum spuneam, datorită vidului de cadre de la vremea aceea, am ajuns – vidului de cadre şi poate şi destinului aş putea spune – am ajuns de la Gozăveşti la uzina Ovidiu 2, Constanţa. Era pe vremea aceea uzina Canalului. 2, pentru că 1 era uzina mamă, o uzină pe motoare diesel, care a fost la începerea lucrărilor de pe Canalul Dunăre - Marea Neagră. Şi am lucrat acolo ca şef de secţie reparaţii cazane cu aburi, la Ovidiu 2. Aveam la vremea aceea un director, Popa Stoica se numea, un om foarte capabil, foarte sociabil, foarte drept şi la locul lui, a ajuns în ultima vreme când mai ştiam de el, director la Reactorul Atomic de la Măgurele, Bucureşti. El s-a mutat la un moment dat cu funcţia lui de la Combinatul Energetic Constanţa la Combinatul de la Bacău, energo-combinat îi spunea. Dacă mi-aduc bine aminte era Energo-Combinat 3. El a ţinut la mine, şi m-a luat cu el. Eu eram bucuros, pentru că plecam în zona în care m-am născut, am copilărit şi unde trăiau părinţii. Am plecat acolo, am fost pentru scurt timp şeful serviciului distribuţie la marii consumatori de energie din Bacău ... nu m-am împăcat nici de această dată cu lucrul de birou, şi mi-am dorit tot uzină. Şi în felul ăsta am ajuns şeful Uzinei Electrice Buhuşi. Era uzină electrică care fusese cândva a fabricii de postav, trecuse la Ministerul Energiei, se îmbogăţise cu vreo două trei motoare mari şi noi, şi am fost acolo trei ani de zile. Că după 3 ani de zile acolo se creaseră de-acum uzine mai mari – la vremea aia era Uzina Electrică din Buhuşi, cu cei 6 Mw ai săi cea mai mare uzină electrică din Moldova ... pare curios acum când un grup are 500-1000Mw ... conta, şi asta mi-aduc aminte şi asta poate că arată mai bine situaţia energetică de atunci, 100Kw cât avea o uzină hidraulică din Bacău. Când nu putea, din lipsă de apă, să dea cei 100Kw în reţea, ţipa dispecerul.
Şi de aici unde aţi ajuns?
Aşa. Când au apărut uzinele mari, erau Uzina Comăneşti, Uzina Şipoteni, apăruse Uzina Borzeşti din Bacău, cu unităţi energetice din ce în ce mai mari, începuseră să crească, uzina de la Buhuşi devenise relativ mică, şi m-au cerut cei din Minister, la Uzina electrică Brăila. Am rezistat eu că nu vroiam să plec de pe lângă casă, lângă părinţi, dar am fost nevoit totuşi să plec la Brăila, cu ordinul nu ştiu ce număr de pe vremea aia, când erai obligat ca un militar dacă exista ordinul ministrului, să te supui. Şi am plecat la Brăila. Nu mi-a părut rău după aceea, fiindcă în Brăila am trăit cea mai frumoasă parte a vieţii profesionale.
Soţia a venit cu dumneavoastră cu copilul?
Da, săraca, sigur că da.
Deci începând cu Grozăveştiul, pe unde aţi umblat au venit şi ei ...
Cu traista-n băţ, aşa ... la Brăila deci. Da. Spuneam că a fost cea mai frumoasă parte a vieţii profesionale, fiindcă eram independent, fiindcă colectivul de acolo era inegalabil de bun din toate punctele de vedere.
De ce spuneţi independent?
Pentru că nu ţineam de şefia intreprinderii de la Galaţi. Noi eram persoană juridică, cum se spune, şi pă vremea aia se spunea, şi cu independenţă tehnică relativ mare, aproape completă, nu ni se impunea să facem o treabă sau cealaltă, aveam libertatea să iniţiem la o adică o măsură tehnică, să rezolvăm o problemă tehnică, şi nu numai tehnică, uneori şi financiară.

Caseta 4
Deci ajunsesem ultima oară prin 1970 … puteţi să ne mai spuneţi odată unde eraţi în anii 70, pe la început?

La galaţi, la Combinatul Siderurgic de la Galaţi.
O să rămânem pentru un moment aici şi o să trecem la familie, la soţia dumneavoastră.
Hai să începem cu când şi unde v-aţi cunoscut.
Ne-am cunoscut la Bucureşti, când eram militar. Eu eram pe jumătate în uniformă militară, într-o permisie, la o verişoară, unde a venit şi ea. Acolo ne-am cunoscut.
Dânsa era din Galaţi?
Da.
Şi, puteţi să-mi povestiţi aşa, până la căsătorie, până la logodnă şi căsătorie cam care au fost evenimentele ... aţi aşteptat mult timp, aţi aşteptat să terminaţi armata? Cum a decurs totul? Aşa, pe scurt, în două trei cuvinte.
După ce ne-am căsătorit?
Nu, înainte, după ce v-aţi cunoscut până v-aţi căsătorit.
Da. Inedit este faptul că s-a făcut logodna, aşa era pe vremuri ... logodnă la care însă n-am participat. Fiindcă trebuia să primesc o permisie din armată, şi era o iarnă grea, ca asta, mi-aduc aminte că nu se putea ajunge din Bucureşti până în Chitila, unde era regimentul. Şi, n-am putut să plec. Şi atunci au făcut ei logodna în contumacie, cu fotografia pusă undeva, şi spunea „ăsta este logodnicul ei, dar nu poate veni”.
Logodna a fost făcută la sfat?
Nu, nu se făcea la sfat. Logodna, pă vremuri, se făcea religios, şi se făcea în casă, cu rabin, cum era pe vremea aia, cu o ceremonie religioasă. De altfel, din nefericire, după cum am spus eu, era a doua mea logodnă, fiindcă în 1946 eu am fost logodit cu o fată din Buhuşi care din nefericire, a murit în braţele mele când aveam 24 de ani, de tuberculoză, contractată în nişte condiţii cumplite de muncă într-o ... fabrica de postav Buhuşi, cunoscută de altfel, care imediat după război nu avea geamuri, nu avea condiţii de muncă ... A contractat o răceală puternică la plămâni, după care nu şi-a mai putut reveni. Era slăbuţă, era ieşită cu familia cu toţi din războiul şi prigoana de care se ştie, şi nu a supravieţuit.
Era evreică?
Evreică. Şi era, se spunea, una din cele mai frumoase fete din Buhuşi.
Cum o chema?
Rifcuţa.
Aşa-i spuneaţi dumneavoastră?
Aşa-i spunea toată familia.
Mai ştiţi numele complet? Numele de familie şi numele mic.
Sigur ... cum se poate uita aşa ceva? Familia a fost Brucker. Tatăl ei a fost maistru în fabrica de postav Buhuşi, ea a lucrat la secţia de repansare.
Rifka Brucker o chema deci ...
Rifka Brucker. Rifcuţa, cum îi spuneam noi. La 24 de ani, după ce ne-am logodit după cum spuneam, cu ceremonia care s-a repetat pe urmă, s-a repetat pe urmă, poate din nefericire, poate spre, ştiu eu, spre fericirea mea că am putut să-mi găsesc scăpare ... eram într-o stare sufletească îngrozitoare, pe care soţia mea de după aceea, a înţeles-o foarte bine. Au fost multe nopţi cu coşmaruri în care mă trezeam cu gândul la dragostea dintâi, la Rifcuţa, şi am găsit în soţia mea, Neti, cum se numea, un adevărat tovarăş de viaţă, care m-a înţeles ... o fi suferit în felul ei, nu mă îndoiesc, dar m-a înţeles şi mi-a alinat durerea. Şi s-a reuşit cu încetul să fie estompată, dar nu uitată. Acu’ după 55 de ani aproape, de când s-a prăpădit, eu încă mai merg în pelerinaj, să zicem, la cimitirul din Buhuşi.
Înainte să mergem mai departe cu toată discuţia asta, când vreţi să ne oprim sau să schimbăm subiectul, îl schimbăm.
Da ...
Fără nici o ... nu trebuie să vă obosiţi, să vă stresaţi, să vă întristaţi ... în clipa în care vreţi să schimbăm subiectul, fără nici o problemă, schimbăm. Deci mergem până acolo unde vreţi dumneavoastră.
Da. E adevărat, după atâţia ani, 55 de ani de atunci, încă mă zguduie sufleteşte această tragedie. Însă, în acelaşi timp îmi doresc să pot vorbi de ea, ca de o uşurare sufletească. De aceea ... dacă e ceva de întrebat, întrebaţi.
Hai să ne întoarcem la soţia dumneavoastră. Spuneaţi că logodna s-a făcut aşa, în contumacie.
Da.
Puteţi să-mi descrieţi? Sunt sigur că după aceea aţi discutat cu dânsa amănunte despre ce şi cum s-a întâmplat. Puteţi să-mi descrieţi aşa în mare evenimentul ... n-am mai auzit niciodată de o logodnă evreiască. De nunţi am mai văzut, am mai auzit. De logodne, foarte, foarte rar. Puteţi să mi-o descrieţi aşa, în mare?
Logodna? Eu n-am participat la ea, aşa că nu ştiu. Aş putea mai degrabă să vorbesc de prima mea logodnă, aceea care, din nefericire, s-a terminat tragic.
Vorbiţi-mi despre ea atunci, de prima logodnă, cu Rifka.
La Buhuşi, în colonia făbricii, era ... erau locuinţe muncitoreşti. Într-o astfel de locuinţă stăteau şi ei. O familie cu 5 copii, 3 fete şi doi băieţi, de o sărăcie lucie, asta era situaţia atunci, dar de o cinste şi de o curăţenie care, zic eu, le-a făcut cinste.
Familia aţi cunoscut-o pentru că dumneavoastră eraţi lucrător acolo la Buhuşi?
Nu. E adevărat că eu am lucrat la Buhuşi, dar mult după aceea. Am cunoscut-o fiindcă este un orăşel apropiat de Bacău, şi imediat după 23 august, după ce ne-am eliberat, se poate spune cu întreaga gură „ne-am eliberat”, ne-am răspândit şi noi, prin străinătate. Străinătate era şi la Buhuşi, pentru noi cei care 4 ani de zile nu ne-am mişcat, ca de la domiciliu forţat din Bacău. Şi, acolo fiind, am cunoscut-o ... frumoasă frumoasă, tineri eram, ... sigur că s-au legat între noi sentimente care au dăinuit, au fost foarte puternice, vă asigur, dar care, din nefericire, s-au terminat aşa cum am spus.
Despre logodnă ...
Da, era vorba de logodnă, iată eu alunec în amintirile mele astea ale mele amărâte ... La logodnă, în casa aceea săracă, dar extrem de curată, în care nici mobila nu era a lor, este interesant poate de subliniat, casa era a făbricii, mobila din lemn de brad era tot a făbricii, cu scoarţe din cârpe împletite, cum se purta, poate încă se mai poartă la ţară, de o curăţenie pe care cele trei fete ale familiei o ţineau în mod exemplar, cu toată sărăcia, aşa cum era.
Puteţi să ne daţi numele părinţilor şi ale fraţilor fetei?
Da. Pe tată îl chema lupu: „Zeev”. Pe mamă o chema Goldiţa. Tatăl înmormântat la Bucureşti, mama tot la Buhuşi. Mama n-a supravieţuit decât câteva luni după moartea fetei. Apoi au fost încă două fete, Ţili şi Şeli, şi doi băieţi: Iancu, şi Bercu. Toţi evrei evrei din Buhuşi, un orăşel în care majoritatea locuitorilor erau evrei, în care cei mai mulţi dintre ei erau la fabrica de postav. Şi aş putea să adaug la asta până ajungem la logodnă, iată că mă depărtez de asta, că erau meseriaşi deosebit de buni evreii în fabrică. Eu am lucrat după câţiva ani de zile, soarta m-a adus în Buhuşi la uzina electrică de acolo, am şeful uzinei timp de vreo 3 ani, şi am avut strungar evreu, un autodidact în domeniul profesiei lui, şi pot să spun în deplină cunoştinţă de cauză, cât doi trei ingineri laolaltă. Strungar la strung. De asemeni, am avut sudorul, din fabrică era, dar lucra în uzină din când în când, că nu erau lucrări prea mari. Sudor evreu, care a salvat în chip eroic aş putea spune uzina de la o adevărată catastrofă. La un moment dat au luat foc într-o iarnă cumplită cu e asta de acum, a fost iarna lui ”53-”54, iată mi-aduc aminte în ajun de bobotează, din motive care nu e cazul să le spunem acum, au luat foc, a luat foc motorina din rezervoarele de motorină ale uzinei. Flăcările s-au prelins peste sala de maşini, peste capătul în care se aflau tuburi de oxigen pline. Omul nostru, evreu al cărui nume îmi pare rău că nu-l mai ţin minte, a ştiut de asta, şi-a dat seama că dacă flăcările ajung la tuburile de oxigen, se întâmplă o catastrofă. Erau trei, poate patru cinci tuburi de oxigen, pregătite pentru lucrări a doua zi. A trecut prin flăcări, fără nici o exagerare – prin flăcări - şi a scos pe umerii lui, cu riscul vieţii, tub cu tub, cele trei patru sau cinci tuburi de oxigen. E o întâmplare pe care nu o pot uita, aşa cum nu pot uita măiestria meseriaşilor evreii din uzină, inclusiv pe cea a celui care trebuia să-mi fie socru şi care era maistru la şesătură. Mulţi alţii. Dar, la logodnă tot n-am ajuns! Ha ha ha ha ha !
Cum a fost cu logodna, aţi aranjat-o, au aranjat-o părinţii fetei ...
Vreau să cred , şi nu mă îndoiesc că aşa a fost, că ei au fost mulţumiţi că-şi găseşte fata soartă. Cine putea să ştie că peste doi ani de zile se termina în mod tragic? Părinţii mei au fost şi ei mulţumiţi că îmi găsisem destinul, cum s-ar spune. Aşa că de acord, părinţii mei cu părinţii ei, bine înţeles – aşa era pe vremuri, şi aşa era bine, se înţelegeau bătrânii între ei, părinţii să le zicem – în ce condiţii urmau să trăiască tinerii, ca să li se asigure cât de cât o viaţă decentă. Locuinţă, mă rog, subzistenţă, etc. Aşa că asta a fost prima fază: înţelegerea între părinţi. După ce s-a hotărât că aşa trebuie să fie, că trebuie să ne luăm, aşa era bine, s-a vorbit cu rabinul era rabinul de la Buhuşi pe vremuri ... Ce de amintiri în jurul curţii acestui rabin, nu e timp probabil şi nu e cazul să vorbim de asta, dar sunt întâmplări inedite ... S-a vorbit cu el, s-a hotărât ziua, s-au chemat musafirii. S-a venit din Buhuşi, unde era familia ei, s-a venit din Bacău, de unde era familia mea, printre care, este interesant poate de reţinut, mulţi creştini. Noi aveam prieteni creştini, apropiaţi, pe care-i socoteam ca pe rudele noaste. Şi au participat cu toţii, într-o zi frumoasă, cu soare, la ceea ce a fost logodna. N-a fost masă, mese îmbelşugate, a fost modest ... a fost plăcut. S-a făcut şi o plimbare prin oraş pentru cei care nu cunoşteau oraşul, s-a trecut şi pe la curtea rabinului ... Era rabinul din Buhuşi doar! Şi faptul ăsta, care n-a avut urmarea dorită, s-a consumat şi au rămas doar amintiri.
După ce v-aţi logodit v-aţi mutat împreună?
Nuuuuuu ... nu era ca acuma! Hahahaha în nici un caz! Sigur că da. Ce să te muţi împreună. Nici măcar ... doar puteai să te ţii de mână fără teamă pe stradă. Dacă nu erai logodit nu îndrăzneai nici asta ... mă faci să zâmbesc, să râd la gândul că s-ar fi putut aşa ceva pe vremuri.
Revenim la soţia dumneavoastră. Logodna a fost în contumacie.
Da.
După logodnă ... descrieţi-mi căsătoria.
Da ... a trebuit să aşteptăm până la eliberarea mea. Şi într-o zi de iunie, 12, s-a făcut nunta. Ca la orice căsătorie, la orice nuntă evreiască, aşa cum se ţinea pe vremuri, acum, să-mi fie cu iertare, nici nu prea ai prilejul să le mai vezi ... tot aşa, au venit părinţii, s-au înţeles între ei, unde să stăm, cum şi din ce să trăim, mă rog, trebuiau nişte condiţii de trai pentru o familie care se întemeia atunci ... După care nu-mi mai aduc aminte amănunte chiar, ştiu că a fost nunta. Nunta a avut loc în casa socrului meu, în Galaţi, pe strada Bernard Andrei îi spunea, numărul 23, dar mai bine spus nu în curte ... adică nu în casă ci în curte. Aveau şi o grădiniţă, s-a întins masa mare, au venit rudele mele de peste tot, din Bacău, Bucureşti, erau de prin alte orăşele de prin Moldova, au fost rudele lor din Galaţi în mod deosebit, ei erau mai toţi, vorbesc de rudele soţiei mele, mai toată familia adunată în Galaţi, şi a fost masă mare, frumoasă, după ce, bineînţeles, am fost la şil ...
Asta vreau să-mi descrieţi ... momentele de la şil. Puteţi să le descrieţi puţin aşa mai în detaliu?
Aş spune vreo două vorbe despre şil, în primul rând. Erau ... mai sunt încă şi astăzi clădirile, două şiluri în aceeaşi curte, pe aceeaşi stradă, Bernard Andrei sau cum îi spunea mai tărziu Dornei, strada pe care se găseşte şi comunitatea din Galaţi astăzi. Într-unul din şiluri, denumit al meseriaşilor, un şil, un templu mare, de toată frumuseţea, nu cu arhitectura celui din Braşov, dar în orice caz, eram mândri de ce aveam ...
Făcut de meseriaşi ...
Sigur! Iar şilul alăturat, şil îi spuneam noi, este astăzi cantina comunităţii. S-a transformat în mod adecvat şi din şil s-a făcut sinagogă. În această cantină, fost şil la vremea aia, s-a făcut nunta. Aş vrea să remarc şi faptul că nu din întâmplare, nunta copilului nostru, din păcate atunci nu mai eram decât eu, ea nu mai era, s-a făcut în acelaşi loc, după 27 de ani de la naşterea fetei, după 31 de ani de la căsătoria noastră ... cum se face orice nuntă evreiască.
E, asta e! Cum se face o nuntă evreiască? Cum aţi făcut dumneavoastră o nuntă evreiască?
Eh, ce să spun. Eu în materie de religie nu pot spune că ştiu prea mult. Eram absorbit de profesie, de viaţa de toate zilele, însă sărbătorile le ţineam şi obiceiurile tradiţionale, nici vorbă să te abaţi de la ele. La nuntă, întâi am fost chemaţi la Tora. Eu, cu tatăl meu, cu tatăl ei, erau nişte evenimente, ce să vă spun, impresionau grozav. Am fost chemaţi la Tora, apoi din ce îmi amintesc s-a scris şi actul, pe care îl am şi astăzi ...
Ketuba?
Ketuba. Îl am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie.
Trebuie neapărat să-l scanez. E primul pe care-l găsesc în Braşov ....
He he he dar nu-i din Braşov e de la Galaţi venit!
Şi după ce l-aţi semnat ... ?
Acolo, la masă cu toţii, era impresionant, cu tatăl meu de-o parte, cu tatăl ei de cealaltă, mă simţeam prizonier, atunci nu mai scăpam. Vorbă să fie, că îmi doream din toată inima această fată, care m-a înţeles minunat ... [ îi dau lacrimile ...] iartă-mă ...
Nu-i nici o problemă ... [ pauză]
Problemele tehnice reparate. Revenim la rabinul din Buhuşi. Mai spuneţi-mi odată vă rog frumos...
Da. Spuneam că pe vremea când eu aveam vreo 7 ani, sora mea care-i vreo 4 ani mai mică decât mine, trei, au avut părinţii o problemă. Vroiau să-şi construiască o casă, n-aveau bani, trebuiau să-şi pună ipotecă pe casa bătrânească. Casă veche, acoperită cu şindrilă, cu prispă, cu tot, dar avea valoare. Cum era obiceiul pe atunci, de te aflai într-un impas sau în altul, te duceai să ceri sfatul rabinului. Care era cel mai apropiat şi renumit rabin? Cel de la Buhuşi. Aşa se face că părinţii, spre marele meu necaz, m-au lăsat pe mine acasă, mi-au dat câţiva lei ca să mă mai potolească, să mă mai liniştească, şi au luat-o pe sora mea, şi au plecat la rabin, la Buhuşi. Eram şi eu curios să văd, să ştiu ... n-am avut succes. Ce s-a întâmplat acolo, din cele ce mi s-a povestit după aceea. Au intrat la rabin, au spus despre ce este vorba, li s-a dat sfat în privinţa asta, în paranteză fie spus s-a făcut casa nouă. Şi, înainte de plecare, mama mea care era drept-credincioasă îi spune rabinului: „rabi, copilul ăsta, fetiţa asta, nu ştiu din ce cauză, ţipă fără motiv. Ce să fac cu el?”. Zice rabinul „lasă, că am să spun eu o rugăciune şi o să se vindece de necazul ăsta”. I-a pus mâna pe cap, a spus ce a spus, şi s-a terminat întrevederea, au plecat. N-au ieşit bine din casă, pă prispa casei, şi sor-mea, trei anişori, a început să ţipe cât o ţinea gura. Mama zice „măi fetiţo, ce ai, de ce ţipi? Nimeni nu ţi-a făcut nimic”. Zice „da, dar eu vreau să văd, după ce m-a binecuvântat rabinul, pot să ţip?”.
Vă rugasem să-mi descrieţi pe scurt educaţia, studiile pe care le-a făcut soţia dumneavoastră. Şcoală, liceu, facultate ...
Studii modeste, pă vremea aia. Fetele de oameni gospodari, făceau pe vremea aia ceea ce se numea şcoala de menaj.
Da, mi-aţi descris-o.
Da. Am mai spus, am vorbit despre ... a făcut, după terminarea şcolii primare, şcoala de menaj. Cu atâta s-a mulţumit fata. De altfel, fetele pe vremea aceea nu studiau mult. Nici în limba ebraică, nici la şcolile laice, decât minimul necesar, să ştie carte, să se descurce în viaţă ...
Înţeleg. Mergem la familia şi viaţa de zi cu zi ... După ce v-aţi căsătorit şi până aţi avut primul copil, puteţi să-mi descrieţi viaţa alături de soţia dumneavoastră?
Primul copil l-am avut cam după patru ani după căsătorie. În ăştia patru ani a trebuit să văd de ... să câştig pâinea de fiecare zi, care era datoria bărbatului de fiecare zi. Femeia ... mai casnică, cum se spunea pe vremuri. Ne-am căutat de lucru. Cum eram absolvent de facultate, am făcut cerere, aşa era pe vremea aia, ‘49, ’50, am făcut cerere la patru instituţii, printre care şi Centrala Energiei Electrice, aşa era denumit modulul care era organizat la vremea aia. Am făcut şi la transporturi auto, nu mai amintesc şi nu are importanţă unde. Fapt este că mi-a venit rezultatul pozitiv în primul rând de la Centrala Energiei Electrice. N-am ales. Ce a venit întâi, aia am făcut.
Mi-aţi descris tot episodul, Centrala, cum aţi ajuns la Grozăveşti, şi tot episodul de acolo. Sărim la primul copil. A! Între timp, viaţă religioasă n-aţi avut prea multă, mi-aţi zis de multe ori că eraţi până peste cap cu munca. Când s-a născut fiica dumneavoastră?
12 Februarie 1953. La Bacău, la maternitate, pe o iarnă ceva asemănătoare cu iarna asta de acum, cu zăpadă mai sus de genunchi, îmi aduc aminte. Sigur că a fost mare eveniment în familie, ca la fiecare. Mare bucurie. Mai venise pe lume încă un Fiul. De data asta o fiică!
Viaţa de zi cu zi alături de ele ... multă muncă, şi mi-aţi spus că v-au cam urmat prin ţară, pe unde a trebuit să umblaţi.
De la bun început, eu eram la Bacău tot în serviciul energiei electrice, eram şef serviciu distribuţia energiei electrice la Bacău ... o treabă de trambulină doar, ca să ajung în uzină, că specialitatea mea era producerea energiei electrice. Aşa se face că, fiind nevoie – aşa se umplea cu noi atunci toate golurile, erau cadre puţine şi absorbţia de cadre era mare în domeniul industriei, se construia mult, erau planurile alea de 10 ani– , am ajuns la Buhuşi, uzină cu 6Mw, o nimica toată la vremea asta, cea mai mare centrală pe vremea aia din Moldova.
Despre viaţa religioasă până când comunismul şi-a făcut simţită prezenţa mai acut ...
Poate că nu comunismul a fost de vină la faptul că m-am depărtat, nu depărtat dar am rămas mai indiferent, ci profesia. Aşa a fost soarta, să ajung cu treburi de răspundere în centrale electrice la o vreme când era deficit mare de energie în sistemul energetic care atunci se ţesea de-abea în România, şi din cauza aia eram solicitaţi şi zi, şi noapte, şi sărbătoare. Asta ne-a făcut să uităm, şi îmi pare rău că trebuie să spun, nu numai de religie, dar şi de familie, şi de copii. Noi ăştia care vedeam în profesie o datorie sfântă, şi făcusem pasiune pentru ea.
Mi-aţi povestit de toate peregrinările prin ţară, ani mulţi şi locuri de muncă şi mai multe. Mi-aduc aminte, nu ştiu exact unde am rămas, undeva prin anul 70-75 ... vreau să-mi povestiţi despre decesul soţiei şi de toată perioada de după, până în prezent. Foarte scurt, când s-a întâmplat?
N-am să vorbesc mult, că prea e tristă amintirea.
Un an.
În 1973, noiembrie, după o suferinţă cunoscută de mine doar de două săptămâni.
După 73 aţi rămas acolo, sau v-aţi mutat altundeva?
Am rămas în Galaţi, care era oraşul de reşedinţă al soţiei, şi unde erau rudele din partea ei, pe care atunci şi acuma, şi astăzi după atâţia ani de zile, le socotesc tot aşa de aproape sufleteşte ca şi pe rudele mele. Rudele ei sunt şi rudele mele. Astăzi aproape toţi sunt în Israel.
Fiica dumneavoastră era cu dumneavoastră sau stătea cu dânsa?
Cu cine cu dânsa?
Cu soţia.
Nu! Am stat împreună până în 73, am stat împreună. Numai că, în 72, fata a intrat la facultate, a făcut facultatea de electroenergetică, dorind să aibe o meserie apropiată de a mea, la Iaşi, şi a plecat la facultate. Era anul întâi când s-a prăpădit mama ei. Ce suferinţă a fost, nu e greu de înţeles.
Înţeleg. Spuneţi-mi despre .... despre prieteni, despre evenimente pe care le-aţi surprins până în 89, până la căderea comunismului, lucruri care v-au făcut să vedeţi înăsprirea vieţii. Au fost câteva momente pe care toţi românii le-au perceput ...
Nu ştiu exact la ce momente vă referiţi, dar dacă e vorba de prieteni, o să vă spun cu toată sinceritatea, că familia mea a fost mai curând familia din uzină, decât cea de acasă, ca timp rezervat, pentru că uneori 14, 16 uneori şi 24 de ore din 24, le petreceam împreună cu ei, în uzină, la treburi. A fost bine sau a fost rău ... greu de spus. Eu am avut însă satisfacţii profesionale mari, şi poate a fost o doză destul de mare de egoism, pentru că din cauza asta mi-am cam neglijat familia. Am mustrări de conştiinţă acuma. Nu folosesc la nimic, bineînţeles.
Când spuneţi neglijat, vă referiţi la timp, bineînţeles. Nu mă îndoiesc însă că ... calitatea momentelor a fost printre cele mai alese.
Spuneam mai înainte că culeg, am încercat să culeg din viaţă momentele vesele, iată una din ele în legătură cu ceea ce aţi spus. Pentru mine familia era locul unde veneam să mănânc, să mă odihnesc, ca să pot să-mi fac treaba din uzină. Aşa se face că, la un moment dat, când fetiţa avea vreo 5 anişori, şase, am luat bilete la teatru. Şi trebuia să mergem la o anumită oră. Eu eram în uzină ca întotdeauna, şi pregătit să vin în fugă să mergem la teatru. Am venit, dar cu întârziere. Soţia, care era deosebit de înţelegătoare şi întotdeauna alături de mine. Fata însă, era de 5 sau şase anişori, era foarte supărată. Mi-a spus aşa: „Tăticule, tu trebuia să te măriţi cu o turbină, şi să ai copil un căzănel, nu să ai familie ca noi!” ... 5-6 ani avea ...
Care era relaţia cu tot ce era în afara României, care era relaţia cu Vestul, cu Israelul.
Era situaţia care era. Dacă purtai numai corespondenţă, nu vorbesc de altfel de legături, erai deja suspectat. Eram ... lucram în centrală electrică, obiectiv strategic în economie. Mai aveam pe deasupra şi o funcţie de răspundere. Ani de zile am fost şef de uzină la Brăila. Asta făcea ca ochii celor din Securitate să fie îndreptaţi ca reflectoarele asupra mea. Mă jenam - nu că mi-era teamă, mi-era să nu-mi stingherească treaba profesională – să port corespondenţă mai apropiată cu cei la care ţineam. Scriam. Primeam tot mai rar.
Cui?
Aveam grijă .... păi aveam în Israel o soră a mamei cu soţul ei bătrân, şi foarte apropiat sufleteşte, îl aveam pe cumnatul Mişu de care am vorbit mai înainte, aveam nenumăraţi prieteni, ca spre exemplu Usher Klein, un prieten din copilărie, care mi-a rămas tot atât de bun prieten şi cu distanţa care ne desparte, şi apoi după 1955-1960 au plecaţi mulţi, foarte mulţi, nu atât dintr-ai mei cât din familia soţiei, aşa că marea majoritate, aş putea spune întreaga familie, în afară de sora mea şi nepoata de la Tecuci, se află astăzi în Israel.
Cum aţi văzut evenimentele din Israel. Întâi 67, războiul de 7 zile, şi după aceea 73-ul, războiul de Yom Kippur. Cum le-aţi resimţit dumneavoastră personal.
Aveam, aşa cum spuneam înainte, rude şi prieteni acolo. Vroiam să completez cu faptul că eu eram fizic aici, dar gândurile, inima, erau mai departe acolo, şi este şi acuma. De aceea tot ce se întâmpla, tot ce se întâmplă şi acum acolo, are asupra mea o puternică impresie afectivă. Sigur că nenorocirile de acolo, sunt pentru mine adevărate traume, nu numai pentru mine, bănuiesc că pentru toţi evreii de aici, din Diaspora. Războiul din 67 m-a ţinut încordat doar 6 zile! Ca pe urmă să refulez într-o bucurie şi o satisfacţie greu de descris. Nu spun cu rudele care rămăseseră ... ne întâlneam, ne bucuram. Am cunoscut ... nu că am cunoscut, eram prieten cu un maior, evreu, care făcea la aviaţie fotografii din avion, asta era specialitatea. Am fost pe la el întâmplător, în Bucureşti. Mi-a spus că războiul de 6 zile a fost prelucrat în unităţile militare de acolo ca adevăratul război fulger. Adevăratul război cum l-a vrut Hitler: Blitzkrieg. Mi-a crescut inima să se vorbească despre succesele militare ale evreilor în armata română cu admiraţi ... nu apreciere, admiraţie, era pentru noi mândrie.... Războiul de Yom Kippur m-a cam amărât, bineînţeles – şi ălălalt m-a amărât, că au căzut mulţi dintr-ai noştri – dar măcar cu sacrificiul făcut a fost şi un rezultat, pe când dincoace a fost mai chinuit. În sfârşit, este aşa cum spun: fizic aici, şi sufleteşte acolo. Asta-i situaţia.
Şi am ajuns în decembrie 89. Unde v-a prin ziua aia de 16 dec 89, că atunci a fost de fapt prima scânteie, Timişoara ...
Dă-mi voie o clipă ...
Da cum să nu. .. 89?
Aşa cum spuneam, în 89 eram pensionar.
Unde?
Eram la Tecuci. Singur fiind în locuinţa din Galaţi, mergeam la nepoata de acolo, care avea nevoie de ajutor, numai ea cu maică-sa, două femei. Acolo m-au prins evenimentele din 16 decembrie. Mi-aduc aminte şi exact unde eram. Ea lucra la o şcoală dintr-o comună alăturată: Movileni. Şi eu m-am dus să o întâmpin, să o iau acasă, că era vreme de iarnă. Şi am intrat cu ea la unul din salariaţii şcolii. Şi acolo la radio tocmai se vorbea de căderea lui Ceauşescu. Am venit amândoi ameţiţi acasă, de evenimente, bineînţeles, şi ajunşi odată amândoi acasă, am deschis televizorul, şi nu ne-am mai depărtat din faţa lui vre-o 3 zile, patru zile, până s-au consumat evenimentele acelea atât de ... de fierbinţi. Sigur că impresiile, dacă vreţi să ştiţi impresii, au fost diverse.
Aş vrea să ştiu dacă v-aţi gândit dumneavoastră atunci, în clipele alea, ce a însemnat 1989 pentru un evreu.
Nu ştiu, eu ştiu că 23 august a însemnat mult pentru evrei. Asta ştiu şi am simţit-o bine cu toţii. A fost eliberarea, aşa cum a fost, de către comunişti, de către ruşi, dar a fost eliberare. Am scăpat de spaima morţii de-a doua zi. Ce-am simţit în 89? Am simţit că există posibilitatea, perspectiva de a scăpa de cozi, de a scăpa de grija de a avea pe masă în fiecare zi cât de cât ceva ca să poţi să rezişti, să faci faţă zilei, am simţit bineînţeles, ca toată lumea, că se schimbă ceva în mod structural în viaţa societăţii, aşa cum de fapt s-a schimbat. Aş vrea să spun că noi, foarte mulţi dintre noi, am avut credinţă socialistă, ăsta-i adevărul. Am vorbit la începutul discuţiei noastre despre unchiul, fratele mamei ...
Unchiul Berl ...
Tăbăcar, care a fost socialist socialist. Am subliniat de pe atunci că era diferenţă între socialist şi comunist, că el n-a acceptat subjugarea, ca să-i spunem aşa, absorbţia de către partidul comunist a partidului socialist de pe vremuri.
Tocmai din perspectiva asta vă întreb, nu v-aţi ... n-aţi simţit teroarea dispărând.
Eu n-aş putea spune că am simţit teroare. Eu aveam o mare satisfacţie la vremea aia, satisfacţia profesională, şi asta mă absorbea cu totul, nu prea ştiam ce se întâmplă în jurul meu. Atâta ştiam că maşina, cazanul, instalaţia de care aveam grijă, pe care le mai modificam, le mai schimbam după cum doream ... am avut posibilitatea asta, fiind şef de uzină, m-au ţinut departe de evenimentele din politică. Simţeam doar că există lipsuri, fiindcă trebuia să stau la coadă pentru o sticluţă de lapte, aveam nepoţeii de-abea născuţi, nu? Micuţi la vremea aia, că este greu să aduci acasă ceea ce trebuia pus pe masă, aşa cum se ştie, nu mai e nevoie a vorbi despre asta ... Sigur că toate astea erau îmbucurătoare atunci, pe moment ... [ nu se înţelege]. Sigur că situaţia astăzi este mult schimbată.
Cum au evoluat lucrurile de la 89 încoace vă întreb? Cu activitatea evreiască.

Trebuie să vă spun că imediat după ieşirea la pensie, din dorinţa de a rămâne cu o activitate, indiferent unde, numai activitate să fie, îmi dădeam seama că nu mă puteam împăca cu o viaţă complet liberă, în care nu ştii ce să faci cu această libertate, după ce ani de zile am fost solicitat la maxim, am gândit că şocul ăsta ar putea să creeze traume. Şi atunci am căutat activitate. Şi am găsit-o repede, la Comunitatea Evreilor din Galaţi, unde mă găseam la vremea aceea. Şi am lucrat la Comunitatea Evreilor din Galaţi, cu avantajul că copiii fiind plecaţi din 86 în Israel, puteam să mă duc la ei pentru o lună, 2, 3. Am plecat acolo [în Galaţi], ne-am împăcat bine, dar totuşi n-am găsit eu făgaşul acela cu care eram obişnuit, partea aceea mai tehnică ...

Ce aţi lucrat?
Am făcut un fel de administrare, mă ocupam şi de cantină, era foarte greu cu aprovizionarea, era încă vremea lui Ceauşescu, şi asta era o problemă. Şi am avut satisfacţia să pot aduce şi carne, şi peşte, şi pâine şi ce trebuia pentru cei care erau în suferinţă din punctul ăsta de vedere, şi cantina comunităţii a fost de foarte mare ajutor.
Cam când aţi renunţat la ce aveaţi acolo şi aţi venit în Braşov?
Trecerea n-a fost directă de la Galaţi la Braşov, ci am avut un vis, o dorinţă, care s-a împlinit, şi care mi-a dat satisfacţie. Mi-am dorit să mai trăiesc din viaţă aşa cum am trăit în copilărie, din punct de vedere al activităţii gospodăreşti. În copilărie, am mai spus io nu ştiu pe unde, că am avut grădină, am avut grajd, am avut cai, am avut ... mi-am dorit să mai trăiesc din viaţa asta care mi-a fost atât de dragă cândva. Şi simţeam nevoia de activitate. Şi atunci cu ce brumă adunasem eu în decursul vieţii, dând ultimul bănuţ, ba şi împrumutându-mă pentru asta, o căsuţă de ţară, cu prispă ... în 1991, imediat după ... cu vreo 1500 metri pătraţi de grădină în jur, pe care am lucrat-o singur, ca agrement, n-am folosit materialiceşte nimic de pe urma ei ... ei nimic, poate că e greşit spus, am avut pentru casa mea şi pentru rudele mele tot ce se poate avea dintr-o grădină, zic eu, bine îngrijită. Îngrijită nu bine, cu pasiune. Pentru că aşa cum am făcut pasiune în tinereţe pentru casa părintească, am făcut apoi pentru uzină, pe urmă pentru grădinărit. Şi aveam de toate, printre care şi viţă de vie, pusă de mine. Trecuse pe rod, de 3 ani, îmi făceam vinul singur, mustuit, ba îmi luasem şi-un alambic, se făcea şi ţuică puţină, mai veneau vecinii ... şi era bine şi plăcut. Mi-a dat satisfacţii. Ce s-a întâmplat şi de ce am renunţat la asta: mă apropiam de vârsta de 70 de ani. Mi-am dat seama că singur fiind la vârsta asta, şi fără nici un ajutor, n-am să pot vedea de gospodăria asta care nu-i uşoară, dacă vrei să fie cum trebuie în gospodărie. Şi mi-am spus că trecând de 70 de ani, n-o să mai izbutesc să fac gospodărie. Ce să fac în cazul ăsta? De activitate aveam nevoie. Mai aveam o pasiune, de care n-am vorbit. Vedeţi? Toată viaţa – pasiuni. Ba uzina, ba grădina ...
Ba muzica ...
Muzica .. ba drumeţia. Asta era! Dragostea de natură moştenită de la tata, transmisă la ai mei, la copii şi la nepoţi ... Doream să-mi trăiesc viaţa - dacă nu mai puteam vedea de grădină - la munte. Unde la munte? Unde aveam prieteni. Nu rude. Aveam prieteni la Braşov, unde am făcut drumeţii deosebit de frumoase, aşa cum spuneam. A vrut Dumnezeu sau soarta, ştiu eu, să fac pasiune pentru tot ce făceam. Şi am făcut pasiune şi pentru drumeţie.
Ca un romantic de calitate, v-aţi îndrăgostit de toate lucrurile de care v-aţi apropiat ...
Exact ... mi-aţi spus de lucruri, dar şi de oameni. Mulţi oameni mi-au fost apropiaţi şi dragi şi-mi sunt încă. Da. Ce se întâmplă însă? Am cam ostenit şi cu drumeţia. Nu mai pot urca muntele cum îl urcam pe vremuri. Acuma îl cobor! Dacă mă duc cu un mijloc mecanizat în sus, spre vârfuri, spre culmi, fie că-i autobuz fie că-i telecabină, de coborât cobor cu plăcere fluierând şi cântând, dar la urcat îmi venea greu din cauza respiraţiei. Şi-atunci mi-am spus „mai trebuie căutat ceva”. Ce anume? O treabă activă, şi care să fie apropiată de aspiraţiile mele. Şi am găsit-o. Unde? La Comunitatea Evreilor din Braşov.
La care nu mi-aţi spus exact când aţi venit.
Eu am vândut gospodăria din Tecuci în
Caseta 5
Ziceam că aţi vândut gospodăria din Tecuci ...
În 1996. Şi aşa cum spuneam, de dragul muntelui, a pădurii, a dragostei în general pentru natură, mi-am luat apartamentul în care suntem acum, la Braşov, de care sunt foarte mulţumit, în afară de faptul că conferă un confort decent, conferă o privelişte minunată de pe terasă [aşa-i spune el balconului de la et.10], vezi munţii, vezi cerul, vezi oraşul, vezi multe care de la etajele de jos nu se văd. Ce-aş mai putea adăuga la ... ?
Aici în Braşov, aţi venit aici în Braşov pentru că v-aţi găsit ocupaţie la Comunitate?
Nu. Când am venit aici în Braşov nu ştiam că o să-mi găsesc ocupaţie la Comunitate.
Şi atunci cum a fost?
Ştiam că la Braşov sunt munţi, pădure, sunt izvoare, sunt pârâie, sunt cele ce-mi erau mie dragi, şi am nişte prieteni cu care fac drumeţii. Pentru asta am venit la Braşov. Dar aşa cum spuneam, s-a înregistrat sau nu, nu ştiu, ajung la un moment dat când mă apropii de 80 de ani, să nu mai pot urca cu uşurinţă muntele. Am o afecţiune, o suferinţă anume, nu mai e puterea, nu mai sunt plămânii din tinereţe, atunci urc cu ce pot, şi cobor cu piciorul. În lipsă însă de o activitate mai vie, mi-am căutat de lucru ... şi de cine să m-apropii? De ai mei. Ai mei înseamnă evreii. Comunitatea. Cu toate că mult timp ai mei, şi nu numai atunci dar şi acuma, sunt şi prietenii creştini pe care i-am apreciat, pe unii i-am iubit chiar, pe mulţi regret că au dispărut acolo unde ne ducem cu toţii. O să ... da, când îmbătrâneşti revii la matcă, cum se spune, şi am revenit la Comunitate. La Comunitate mi-am găsit, pot spune, o familie. La singurătatea în care sunt silit să trăiesc, Comunitatea este pentru mine o scăpare, un refugiu, ca să zic aşa. Este refugiul pe care-l găseşti, mai ales la o vârstă oarecare, în familie. Asta-i familia mea acum, aici, fiindcă din nefericire, restul familiei, familia de sânge, e undeva departe, şi aşa cum spuneam, inima gândurile sufletul sunt alături de ei dar aici sunt cu familia din Comunitate, familia fizică! Mia mult decât atât. Mi-am găsit şi foarte ocupaţii care mă aranjează foarte bine. Îmi fac plăcere.
Ocupaţii care vă fac plăcere ... în sensul că acum sunteţi, mai mult sau mai puţin oficial, bibliotecarul Comunităţii.
Vorba vine. Nu asta-i ocupaţia principală acolo. Ideea principală a fost să fac o monografie, o istorie a evreilor din Braşov. Am impresia că există un gol, o lipsă din punctul ăsta de vedere, şi dacă aş găsi şi colaboratori ar fi şi mai bine, pentru că este o mică operă, eu sunt mai bătrân, nu ştiu dacă am timp s-o termin.
Cred că suntem la capăt cu biografia. Vreau să vă mai întreb o singură chestie. O singură întrebare mai am ... viaţa religioasă acum, în Comunitate, cum vi se pare, cum şi în ce măsură participaţi la ea, şi ce vă doriţi, ce vă propuneţi, ce propuneţi Comunităţii, ce simţiţi că lipseşte?
Ce să zic de viaţa religioasă? Nu mai este ca pe vremuri, nu mai este heder nu mai sunt copiii pregătiţi .... de fapt nici nu sunt copii, n-ai pe cine pregăti, nu se mai ţin rugăciuni dimineaţa şi seara în fiecare zi, sâmbăta dimineaţa şi seara, e o dată pe săptămână sâmbătă. Eu spun Slavă Domnului că este măcar atâta. E ocazia să ne întâlnim cei zece, 12, 14 câteodată şi 16 bărbaţi, mai vin şi vre-o 3-4 femei, ce-o să se întâmple peste ani ... ăsta-i un gând pe care-l alungi ca pe orice gând care aduce idei rele ... Este păstrarea la minimum , aşa cum se poate, a religiei, aşa cum o ştim noi de la părinţi, de la bunici. Aşa cum spuneam, nu mai e ce a fost pe vremuri, dar a rămas ceva. Ce o să se întâmple peste ani cu ei, 10, 15, 20 de ani, acest minian nu o să mai fie posibil. Majoritatea sunt bătrâni, aşa este în firea lucrurilor, să dispari la un moment dat.
Mai am o întrebare, concluzivă aşa uitându-mă la biografia dumneavoastră. Mi s-a părut aşa ca un val, aţi început destul de aproape de iudaism şi de tot ce înseamnă Tora şi valurile pe care le-a făcut în rândurile oamenilor, v-aţi depărtat în favoarea tehnologiei, în favoarea muncii, şi acum încet încet văd că v-aţi întors la ... mai aproape de cele sfinte. Aţi simţit cumva o împăcare, o revenire la ... natural?
Se spune că fiecare apă revine la matca ei. Probabil că asta se întâmplă şi cu firea omului. Iată că la bătrâneţe te apropii de ceea ce ştii din copilărie, ceea ce ai simţit, ceea ce ai crezut că e frumos şi bun. Asta se întâmplă cred. Dar mai întrebat ceva la care aş fi vrut să răspund. Ce văd că ar fi necesar să se facă la comunitate ... şi e o treabă practică. Văd că ar trebui să ne întâlnim mai des şi mai mulţi. Suntem în definitiv 160 de evrei, şi facem cu chiu cu vai miniamul ăsta de 12 14 oameni. Sunt cei înapoiaţi din Israel, de ce nu vin? Ar trebui să vină cu regularitate. Ce ar mai trebui făcut: păi spuneam de istoria comunităţii acesteia. Trebuie să rămână, când n-om mai fi noi, când n-o mai fi posibil să fie minian, să rămână măcar amintirea comunităţii evreilor care au trecut prin Braşov. Să ne întâlnim mai des ... în jurul casei de rugăciuni iată că nu cu toţi, nu pe toţi îi poţi convinge că trebuie să se facă asta ... să căutăm şi alte prilejuri. S-a vorbit spre exemplu de o serie de filme din viaţa evreiască. Au fost solicitări şi din partea neevreilor să vină la aceste filme, să cunoască viaţa evreiască, şi asta este foarte bine, după părerea mea. De ce nu organizăm treaba asta? Lăsăm să treacă iarna, care este prilej bun pentru aşa ceva. Apoi, am vorbit despre un muzeu ... de asemeni urme pe care să le lăsăm în urma noastră. Noi n-o să mai fim, să fie măcar dovada trecerii noastre pe aici ... gândesc cu strângere de inimă ce o să se întâmple cu Templul, cu locaşul nostru de rugăciune, de care suntem aşa de mândri, şi care constituie, o spunem cu toată mândria, un monument de artă pentru oraş. Ce se întâmplă cu sinagoga veche, aceea părăsită, din păcate părăsită, din Str. Castelului? Ce se întâmplă cu templul din Făgăraş, care este batjocorit şi îmi pare rău că trebuie să spun asta şi mă doare că trebuie să spun asta, şi nu facem nimic, n-am făcut şi nu facem deocamdată nimic ca să îndreptăm lucrul ăla. S-a folosit cuvântul „ruşine” că există o asemenea lipsă de interes pentru vechile noastre locaşuri de cult, şi cred că din nefericire, cuvântul este îndreptăţit. L-au folosit neevrei. Din punctul ăsta de vedere mă doare, şi doresc din toată inima să facem ceva. Putem să facem ceva. Nu sunt bani suficienţi, e adevărat, dar sunt şi lucruri care se pot face şi cu mai puţini bani. Trebuie doar să vrem, să dorim, şi să acţionăm.

------------------------------------------------ the end --------------------------------------------

Deci poza 004, citesc pe spate „îţi trimit ca amintire din partea nepoţilor dumneavoastră şi din partea mamii, Feigele, te sărut cu mult drag, Zela, Moise şi Fani”. Zela, Moise şi Fani, adică Feigele, 1940 şi ceva. Cine este în poză?

Este verişoară primară, fiica unchiului Berl, de care am vorbit.
Persoana cea mai din stânga.
Din stânga. În dreapta este soţul ei. Este interesant de spus, este fiul unui evreu ... unui creştin botezat evreu. Botezat.
Cum îl cheamă?
Pe cine? Moişe.
Si între ei bănuiesc că e fiica lor.
E fiica lor, şi interesant de spus şi în legătură cu asta, faptul că după 34 de ani, am reluat legătura telefonică cu cea mică, de aici din poză. Mama nu mai este, a murit în Israel ... acolo au plecat cu toţii cândva.
Cum o cheamă pe fetiţă?
Feiga.
Bineînţeles după bunica.
După bunica.
Fotografia 005, Isac şi Estera, Estera fiind fata unchiului Berl.
Da.
Scuze, ştiţi cu ce ocazie s-a luat fotografia 004?
Au vrut probabil să trimită o amintire de acolo, din Israel, părinţilor mei. Către ei e adresată, nu către mine. Şi a rămas la mine.
Fotografia 005, Isac şi Estera ...
Estera este sora Zelei. Este cea mai mare dintre surori.
Şi lângă ea?
Lângă ea este soţul ei. Şi unul şi celălalt plecaţi în Israel, la un moment dat. Le-am pierdut urma. Am speranţa ca în primăvară, dac-oi fi sănătos, dacă m-o ajuta Dumnezeu, să plec acolo şi să revăd familia.
Ştiţi cam când s-a luat ... s-a făcut fotografia?
Cred cam în acelaşi timp cu astalaltă. De altfel scrie „Estera, fata lui nenea Berl”. Deci în jur de 1947, 8, după război bănuiesc.
Da, sigur că da, e făcută în Israel.