Domnul Fiul …, începem cu originile familiei dumneavoastră

Ei erau fraţi aţi soţiei dvs.?

Fraţi.

Ok.

Şi alţii, şi alţii, am o familie întreagă de medici acolo.

Cine?

Le spune Avramescu, de fapt iniţial a fost Abramovici, pe urmă Avramescu, în România fiind, a fost medic militar.

Ce grad de rudenie are cu soţia dvs.?

Ea, verişoară primară, şi ea medic şi el medic, el medic chirurg, bun medic chirurg, renumit şi aici şi acolo, in Israel, după ce a plecat, ea radiolog.

Unde sunt acum?

În Israel, la Tel Aviv, pensionari. Insă au o fiică care este tot medic.

Cum o cheamă?

Vanda Avramescu era ca fată. Ginere tot medic.

Cum îl cheamă?

Soifer, familia Soifer.

Numele mic îl mai ţineţi minte?

Al cui, al lui?

Mario.

Mario.

Ginerele ce grad de rudenie este? Nici nu ştiu.

Ginerele lui Avramescu, şi Felicia, sunt rudele mele, de care vorbeam la început, de la care am pornit discuţia. Apoi mai am, naşul de cununie, al meu, este la Beer Sheva.

Cum îl cheamă?

Zilderman.

Zi...?

Zilderman.

Zilderman, da. Şi are 94 de ani, este foarte vioi, se ţine bine, toată viaţa lui a lucrat, şi tot aşa, toate direcţiile, a ieşit la pensie aici, în România, după 52 de ani de serviciu, 52 şi câteva luni.

Sărim un pic înapoi în timp, in Bacău. Ce puteţi să-mi ziceţi dvs. despre petrecerile de Purim?

A, erau petreceri, nu mai ţin minte să fi fost aşa cum le-am apucat eu în copilărie, de multă vreme era frumos, erau aşa-zisele baluri de Purim, unde veneau nu numai evrei, veneau şi creştini cu plăcere, baluri mascate...

Unde se ţineau?

La comunitate, la săli care se închiriau special, sau acasă; la noi, spre exemplu, ţin minte, era un casă-vagon, erau vreo 4-5 camere la şir, ştiţi ce e casa tip vagon?

Da, da, lung şi cu camere aşa.

Şi veneau lăutari, tarafe de lăutari, ţigani, care ştiau muzică evreiască tot aşa de bine ca noi, şi apoi era câte două tarafe, în prima cameră şi în ultima cameră, ţin minte pe tata aducând la masă, eu ţin minte asta de bucate, nu mai spun, venea cu nişte căni de Odeca, de blid, pe masă, se petrecea, era muzică, era viaţă, era muzică evreiască, simţeai evreieşte.

Am şi eu o întrebare. De ce aţi zis de mâncăruri nu mai zic? Ziceţi şi de mâncăruri.

Păi eu zic ca românul, mâncarea este fudulie, băutura este ce este, de asta nu vorbesc de mâncare, este fudulie.

Era obicei cu măşti, cu pluguri, cu...?

Da, cu ce ţin minte, eram copil; nu spun că îmi aduc aminte că îmi făcuse pentru prima dată pantalon lung, până atunci era scurt, şi era ceva şi eram foarte mândru, şi cântau tarafele alea de ţigani, şi eu jucam într-o cămăruţă acolo, până a crăpat pantalonul, ce m-am necăjit eu din cauza asta, cum Dumnezeu am reuşit...sau îmi mai aduc aminte, tot în legătură cu pantalonii, au venit mascaţi la noi, din familie, în special ai unchiului Bern, care era un petrecăreţ renumit, şi avea copiii mulţi, şi băieţi şi fete, şi prieteni, şi mă rog, şi ţin minte, ce poate să ţină minte omul, un copil adică, că la un moment dat, spre stupoarea tuturor, unul dintre ei s-a descheia să dea pantalonii jos. Eu îngheţasem. Şi i-o dat, dar avea pe dedesubt alţi pantaloni! A dat şi pantalonii ăia jos, a doua pereche, avea o a treia pereche, şi nu ştiu câte perechi, vreo patru, cinci perechi, spre emoţiile...aşa, sau mai ţin minte una, dacă vreţi, şi cauţi să spun...

Da, da.

La un moment dat, acest unchi Bern, care v-am povestit ce el de om era, a venit să servească cu crenvurşti, erau din carne de vită, kosher, sau poate nu, asta nu mai ţin minte, dar i-a servit, cum credeţi, într-o oliţă de noapte, alături de el soţia avea un castronaş cu muştar, îşi făcuse nu ştiu ce aparataş că avea o ploscă cu vin ţinută pe sub haină, şi un maţ care era adus în faţă, şi altcineva din familie era cu paharul, şi servea câte un crenvurşti din acela, din oala de noapte, muiat in muştar alături, şi servea din furtunaş din...asta putea să facă, era la o petrecere de Purim!

Doamne fereşte! Unchiul Berl o să-mi rămână in...o singură întrebare mai am: ce măşti aveau? În ce se mascau?

În fel şi chip, şi nu ştiţi cum a fost cu Bulă când s-a mascat?

Da, ştiu gluma.

Ei, erau măşti.

Pomi, personaje din basme?

Da sigur, cu bărbi, cu evrei cu perciuni, cu pălării, cu ştramlăh din alea tradiţionale din toate felurile.

Despre ...tot despre tradiţii: de Yom Kippur, părinţii posteau?

Da.

Post negru?

Şi noi, copiii.

Vă dădeau dezlegare la apă?

Nu, era postul post, de copil, de când eram mic, ţineam condiţii cu mare greutate [], niciodată mai mult nu doream strugurii, că era toamna, nu doream mere, şi vedeam decât în ziua aia de post.

De Seder, masa de Seder?

A! Masa de Seder, atâtea amintiri frumoase în legătură cu masa de Seder, era masă de Seder cu adevărat, se stătea pe Essebett, ştii ce e?

Cum îi spune?

Essebett.

Essebett, pat de mâncare, aşa ceva.

Da, pentru masă, adică pe pat, [] era masa, se punea pentru tata o pernă, avea alături un scaun cu un lighean, cu apă, tot ritualul ăla, din când în când se spăla pe mâini, noi copii aveam mai mult sau mai puţin răbdare, al aşa ceva nouă ne era foame, voiam să găsim şi pasca ascunsă, să găsim şi cadoul, avea mult farmec toate obiceiurile astea; iar întâmplarea cu Elianudi v-am povestit-o, într-o istorioară, ce, e cazul să o spun aici?

Da.

Dacă eu am fost vrednic urmaş al unchiului Bern, îmi treceau prin cap fel de fel, aveam vecini...mi se pare că ai scris-o pe undeva, o seară de Seder era intitulată. Aveam vecini o familie Tuci, se numea, refugiaţi din Basarabia, asta era în timpul războiului. Avea două fete, Sividia una, Noua cealaltă, Dumnezeu să le ierte pe amândouă, că nu mai sunt. Eram cam de aceeaşi vârstă, in jurul vârstei de 16 ani aveam eu. Ele stăteau într-o cameră din casa noastră, din casa bătrânească de care am vorbit. În faţa geamului la casă, aşa cum era gospodăria, era un gârlici, ştiţi ce-i gârliciul?

Cârlig.

E o construcţie pentru intrarea in beci, şi era deasupra o platformă care era în dreptul ferestrelor, aşa că de acolo vedeai direct pe fereastră, din curte. Un amănunt important este...important pentru poveste, este că uşa se deschidea în interior. Se ştie despre Elianul, nu, este sfântul...

Ilie.

Da, care la un moment dat, printre alte obiceiuri de la Seder, cel mai mic dintre copii deschide uşa şi el intră în casă, ziceam noi, la paharele umplute cu vinul şi [] şi eram impresionaţi de faptul că pe masă erau şi lumânări, ca la orice sărbătoare. Când se deschidea uşa, Pesachul era în martie, aprilie, încă frig afară, în casă cald, se făcea un curent oarecare, şi flăcările se aplecau, şi spuneam, uite că a intrat Elianudi, şi noi copiii spuneam, uite, vezi, a şi scăzut vinul din pahare că a gustat de la fiecare! Mă rog, ăsta era obiceiul, şi ce mi-a trecut mie prin cap, drept distracţie: zic să... am căutat prin gospodărie două beţe, unul mare unul mai scurt, am bătut un cuişor în cruce, aşa, am căutat acasă in coşul de rufe un cerceaf care era pus pentru spălat, şi l-am îmbrăcat pe crucea aia care avea cam înălţimea unui om. Am umblat eu prin curte pe acolo, am găsit eu o oală de lut, servea la smântânit laptele şi am pus-o pe dos, oală mare, de vreo doi trei litri, în capul crucii aceleia, şi momâia asta aşa echipată, cu capul din oală, şi cerceaful ăsta, l-am sprijnit de uşă. Şi m-am dus pe gârlici...în casă ce se întâmplă, Pruci, care era un om mărunt, cu o bărbuţă, aşa, şi religios, îşi ţinea ritualul cum se cuvenea, eu, păcătosul, am găsit distracţii la treaba asta, ce să faci, minte de copil, sau [] şi mie-mi plăceau. Am aşteptat momentul în care unul din copii, dinte fete trebuia să deschidă uşa. S-a dus Laura, cea mai mică dintre fete. În emoţia de care vă spuneam, toată lumea se ridica în picioare, avea paharele pregătite, patru pahare, că erau în casă, a pus mâna pe clanţă şi a tras uşa, temător. In momentul acela, băţul acela, momâia aceea s-a prăbuşit in cameră. Oala s-a spart în mijlocul camerei, nu vă spun ce ţipete erau, nişte fete s-au speriat, pe urmă mi-am dat seama că prea era de oaie, putea cine ştie ce să se întâmple, să sară...ce-am apucat să mai văd, că înţepenisem şi eu, la un moment dat ce ispravă teribilă am făcut. Am observat doar bărbuţa bătrânului cum bătea, aşa, şi am început...de la ţipetele astea a ieşit tata. A şi strigat după el, şi el după mine. Casa era pe deal, eu am luat-o la vale, m-am dat de-a berbeleacul, cu tata după mine, şi eram mărişor, aveam vreo 16 ani.

Nică a lui Ştefan a Petrei! Ce mai...

m-a luat de guler din spate, m-a dus şi m-a târât mai mult pe deal in sus, şi mi-a spus pe bună dreptate, de bătut nu m-a bătut, da’ tu nu-ţi dai seama, că eşti mare, puteai să omori fetele, îţi baţi joc de ce ne este nouă mai sfânt, se poate, pentru asta n-ai să mai capeţi nu ştiu ce îmi promisese pentru...una din isprăvile cu Seder.

De Hannuka, sărbătoarea luminii, lumânări.

Da. Ţin mai puţin minte din timpul ăla, mai curând acum, din ultima vreme, de când cu Hanukkiada.

Din tinereţe...de Sukkot din tinereţe, se făcea sukka? Colibe?

La noi nu.

Nu se făceau, în curte num poate în altă parte. Câteodată primeam câte [], câteodată o pierdeam pentru isprăvi asemănătoare cu aceea de Seder, că aceea n-a fost singura, că au fost multe, asta era pedeapsa. Dar şi câte o bătaie din când în când. Bătaie de la tata, mama săraca mă păzeam se învârtea în jurul nostru să nu-i dai in spate, să nu-i dai in cap, dă-i mai la fund!

Despre sora dvs., nici despre dânsa n-am întrebat.

Da. Ea este medic pensionar acuma, a dus viaţă grea, foarte grea în tipul războiul fiindcă îşi aduce aminte şi acum de multe ori cum au fost daţi afară din şcoală, era în clasa a patra primară. A avut o învăţătoare foarte bună şi foarte cumsecade şi-şi aminteşte cum le-a spus, copii, îmi pare rău, dar voi nu o să mai învăţaţi in şcoala asta. O să învăţaţi in altă şcoală! Ca să-i liniştească. Ei erau în sinea lor bucuroşi că scăpau la joacă, însă i-a pus să se ţină de mână, câte doi, cum se făcea şi aşa, şi i-a urmărit cu privirea tristă, învăţătoarea. Iliescu se numea învăţătoarea, ţin şi eu minte, în mod deosebit mi-a fost dragă, chiar dacă nu mi-a fost mie învăţătoare.

Revenind la sora dvs. şi vreau să vă întreb unde a făcut liceul, facultatea, şi după aia cum a fost cu munca până a ajuns să lucreze în oraş.

A fost chinuită tare, dar de-o perseverenţă buna de exemplu. A fost dată afară din şcoală când era în clasa a patra primară, deci nu a apucat să termine complet nici şcoala primară. Am ajutat-o eu, eram cu patru ani mai mare, terminasem deja patru clase în liceu, gimnaziul, la vremea aia era ceva, şi am ajutat-o cât să se pregătească pentru clasa a patra, şi ce-am mai putut-o învăţa în casă. A fost nevoită să, datorită persecuţiilor, datorita situaţiei familiei la vremea aia, să intre ucenică la croitorie, la o croitoreasă, apoi a fost ucenica unui fotograf. Ucenicia pe vremea aceea însemna nu să înveţi meseria pentru care te duseseşi acolo, ci în primii ani, trei patru ani, să fii servitorul patronului, asta era. Trebuia să scuturi scoarţele, să ai grijă de copil, şi aşa mai departe, să spele podelele, că eu ţin minte că m-am dus o dată la fotograf s-o caut, ea spăla podele. Avea 12 ani la vremea aceea. Şi mai ţin minte de pe timpul ăla ce m-a impresionat, e că a mers câteva zile cu nişte ghete legate cu o sfoară, că se desprindea pingeaua, şi nu s-au putut da imediat la reparat. Asta era situaţia. Nu spun că bănuţul ăla care îl căpătase, îl punea în mâna mamei cum făceam şi eu, trebuia pentru pâine şi mălai, era o viaţă severă şi cruntă, în general viaţa nu alintă, dar la vremea aceea era şi mai şi fiindcă pe deasupra, mai ţin minte un fapt, trebuia să...trebuia pâine, totuşi, din când în când. Nu aveau voie evreii înainte de ora 10 la pâine, dimineaţa. Dacă însă te duceai după 10, nu mai găseai pâinea în timpul războiului, şi atunci ea copil fiind, pe vrea ai, de vreo 10 ani, 11 ani, s-a dus la coadă la pâine undeva, înainte de ora 10, crezând, sperând că n-o să-şi dea lumea seama că este evreică. Cineva a recunoscut-o, cineva cumsecade, între ghilimele, şi a luat-o la bătaie, copil cum era, care stătea chinuită să ia o pâine, să ia o bucată de pâine; noroc că sunt şi oameni cumsecade, brutăreasa, Teodoru, mai ţin minte şi cum se numea, a scăpat-o din mâna ăluia, şi a venit bietul copil, fără pâine acasă, plângând, bătut, nu mai spun, mă rog, asta a fost în timpul războiului. Ambiţia ei de a învăţa şi a ajunge medic pentru mine a fost exemplu întotdeauna. S-a terminat războiul, a trebuit să facă şcoală pentru asta. A luat-o de la clasa a cincea, nu, eu am dat-o in particular, dar ea nu; a vrut să ajungă la o şcoală sanitară, n-a putut din cauza condiţiilor materiale, nu exista şcoală sanitară la Bacău, a intrat la o şcoală de pielărie, şi a făcut şcoala fiindcă era făbrici de pielărie şi şcoli cu profilul ăsta. Ţin minte că eram militar, în uniformă, m-am dus cu mama la o şedinţă, şi am avut satisfacţia, marea satisfacţie, să fie cea mai bună elevă pe şcoală, aşa învăţa, dar ea şi-a dorit totuşi medicina, a fot ideea ei. A reuşit după ce a terminat şcoala aia de pielărie, să ajungă la o şcoală medie la Bucureşti, sanitară, tehnică sanitară, pe Pitar Moş era, renumita şcoală de pe Pitar Moş, şi a terminat-o, eu tocmai mă căsătorisem şi eram in Bucureşti, am reuşit să o mai ajut, dar ea a stat la internat, nu la mine, eu n-aveam cum să o ajut, stăteam într-o camă mobilată. Şi a ieşit felcer, aşa era, asistentă probabil, felcer îi spunea. A venit acasă la Bacău şi şi-a luat servici. Şi a lucrat la fabrica de hârtie Letea ca felcer, asistentă. Una din întâmplări, n-aţi cunoscut-o, aţi văzut-o în fotografii, plăpândă, aşa, mititică, pe cât de energică este, era şi este, a fost într-o noapte de servici, cabinetul medical al făbricii, şi a venit un accidentat cu picioarele zdrobite, prinse la o maşină. Ea era singură, în mijlocul nopţii, mai mult decât atât, mi-a spus că unul dintre cei doi, tovarăşii celui accidentat, care l-au ajutat să ajungă în cabinet, când a început ea să desfacă, să îndepărteze bucăţile de haine, primul ajutor să-l dea, ăla a leşinat, şi nu mai ştia de cine să se ocupe, de rănit, de ăla care leşinase, mă rog, a izbutit celălalt să dea un telefon să vină salvarea, picioarele zdrobite. Un caz.

Mi-aţi zis de întâmplarea cu rănitul. Mai departe, dânsa a rămas cu şcoala asta medie?

Nu, păi tocmai asta e, ea a făcut...întâmplarea cu rănitul, am vrut să spun de viaţa grea pe care a dus-o, câştiga o bucăţică de pâine; în acelaşi timp însă, cu toate că era absolventă de şcoală medie, nu era echivalentul unui liceu, ca să se echivaleze cu liceu, a trebuit să mai facă doua clase la seral.

Profesional?

Nu, liceu teoretic.

Era echivalent cu profesionala şi să echivaleze cu liceul trebuia să mai facă două clase.

Da, mă rog, nu contează asta, fapt e că a făcut parele cu serviciul care era serviciu de noapte şi nu era uşor, a făcut i cele două clase de liceu terminând excepţional cu toate mediile 10. ceea ce a făcut la vremea aceea să intre la facultatea de medicină, unde şi-a dorit ea să ajungă, fără examen, cu toate mediile de 10. Pentru prima dată, şi ultima dată când am mai văzut, medii cu 10 plus, probabil a entuziasmat profesorul, nu-mi explic altfel, de aia, alături de dragostea pe care i-o port, am purtat-o întotdeauna şi i-o port şi acum, îi port şi admiraţie pentru perseverenţa ei, pentru munca ei fără răgaz şi pentru ţinta ei pentru care şi-a dat libertatea tinereţii, a învăţat, n-a ştiut de viaţă, de petreceri, de..aşa cum trăiesc tinerii. Da.

În facultate, cum a fost? Unde a fost?

La Iaşi, facultatea de medicină la Iaşi.

A stat in Iaşi, la cămin?

La cămin, sigur, şi cu masă acolo, eu mă duceam cam o dată pe lună eram la Brăila pe vremea aceea, să o mai scot la o masă mai bună, era mâncarea...ţin minte, iată încă o întâmplare care poate semnifică ceva. Spunea că dacă nu erai atent şi te întorceai cine ştie cum, dispărea la cantină fiind, bucăţica de pâine care era pe masă, rămâneai fără bucată de pâine, aşa era situaţia atunci.

Şi bănuiesc că şi învăţătură foarte multă?

Da, eu o ţin minte, învăţa pe unde nu, în baie, în grădină, când mă duceam la ea câteodată în locurile alea unde-şi căuta singurătatea ca să înveţe. A învăţat bine, n-a avut nici măcar un examen amânat, in tot timpul facultăţii. Asta nu înseamnă că a ieşit un medic cât de cât celebru măcar acolo în oraş. A fost un medic destul de modest, dar eu pretind că pe cât de modest, pe atât de bine pregătită profesional, şi cu dragoste de profesie.

Cum s-a căsătorit dânsa?

Târziu, din cauză că a terminat facultatea târziu, datorită...am înşirat peripeţiile ei ca învăţătură...

La 27, 28 de ani?

La 29.

La 29 de ani?

29 de ani, s-a căsătorit târziu, şi nu în 1960 a avut copil, un singur copil, care se găseşte la Roman acuma, care este inginer dar nu face inginerie, e în şomaj, şi alături de care a venit şi ea, a renunţat la Iaşi, oraş mare, şi unde avea şi casă şi asta, şi a venit să pe lângă băiat, singurul ei copil.

Cum îl cheamă pe soţul dânsei?

Îl chema, fiindcă tatăl băiatului a murit, îl chema Robert, şi el era de undeva din Cernăuţi, deci Schwefel.

Robert Schwefel?

Da.

Şi pe băiatul de...

Se numeşte Emilian.

mi-aţi zis, avem şi poze cu dânsul.

Ştiţi, ăla bucălatul.

În copilărie, aţi avut activităţi sioniste? De orice fel?

Îmi pare rău că n-am fost decât asistent la activităţi sioniste, îmi pare foarte rău, adică mă duceam acolo unde erau activităţi sioniste, asistam, mă bucuram din toată inima, îmi doream să plec a doua zi dacă se putea în Palestina, la vremea aia, dar de activat, o activitate vie, n-am...sora mea în schimb, ea a fost în activitate vie, la Hashomer Hatzair.

Înţeleg. De câte ori aţi fost în Israel şi când?

De multe ori. Prima dată am fost în 1970.

Unde?

În Israel. La Lud.

La Lud?

Da.

Acolo era baza şi bănuiesc că...

Am fost şi în Haifa, am fost şi în Ierusalim, am văzut Cnesetul, pe acolo.

A doua oară?

La Nazeret...nu vă spun de impresii, impresiile au fost grozave; când într-un loc am auzit strigându-se, în 1970, hei sa bei iune, ştii ce înseamnă? Covrigei calzi, asta era în idiş, erau mulţi evrei din România, veniţi colo, şi care vorbeau idiş. M–am topit, am zis că am trecut în altă lume. Apoi am fost, după plecarea copiilor, copiii au plecat în 86, eu în 87, topit de dorul nepoţilor în special, eram la ei deja. Şi pe urmă am mai fost, cam la doi ani, 89, aşa, chiar înainte de revoluţie, apoi am fost în 92, am mai fost prin 96, 98, am fost în 2000, şi dacă mă ajută Dumnezeu...

Şi 2004.

Şi anul acesta.

Impresiile despre Israel, cum vi s-a părut viaţa, dinamismul?

Aşa cum spuneam, în 1970 în special, noi am trăit regimul lui Ceauşescu, şi regim economic, şi politic, şi „democratic”, ceea ce am văzut acolo mi s-au părut minuni, şi cu asta am rămas; într-adevăr Israelul este o ţară minune. Nu mi-am schimbat impresiile nici după aceea, după revoluţie, când am ajuns acolo. Şi mi se pare chiar curios, vă rog să credeţi, eu ţin mult la România, am rădăcinile aici, m-am născut, am copilărit, mi-e dragă natura, muntele şi pădurea, şi totuşi, mi-e dor de Israel.

Ştiu, ştiu ce înseamnă.

Şi mi-e dor, curios, nu numai de rudele mele, de copil, de nepoţi, de rude, mi-e dor de ţară, poate că oi fi eu o fire mai sensibilă, dar aşa o simt.

Aţi ascultat Europa Liberă? BBC? Vocea Americii?

Când? Pe vremuri?

Pe vremuri.

Nu, n-aveam timp.

Nu?

Serviciul nu-mi permitea, eram supraocupat.

Înţeleg.

În SUA, dvs. aveţi rude în SUA? De vizitat i-aţi vizitat?

Nu.

Nu i-aţi vizitat. Legătură...după război n-aţi ţinut?

Cred că pentru ultima dată am primit în timpul foametei din 46 de aici, un pachete de la ei în care ţin minte, ne-a surprins, era şi usturoi.

Fiica dvs. a avut probleme pentru că era evreică?

Sigur, sigur că da, şi ea şi ginerele, mai ales că cumnatul care a plecat, fiindcă au fost daţi, cum se spunea pe vremuri, la munca de jos, cumnatul care era tehnician de exemplu a ajuns vopsitor, aici.

În ce perioadă?

[] prin 60.

Şi fiica dvs., ce fel de probleme a avut din cauza originilor?

Nu, din punctul ăsta de vedere n-aş putea spune, ea era în perioada de stagiatură, in primii ani de absolvire a facultăţii, a trebuit însă ca să treacă de la şantier, spuneam de şantierul de pe lângă combinatul siderurgic, la Galaţi, la catedră, la un liceu energetic, unde şi eu eram profesor, şi a putut, lăsând deoparte modestia, pentru că aveam oarecare preţ acolo, să-i fac loc şi ei, aşa, înainte de plecare, fiindcă era mai uşor de plecat din şcoală decât de pe un şantier.

Deci nu s-a întâmplat să vină acasă să spună, uite, am avut o problemă pentru că sunt evreică?

Nu.

Bun.

În familia dvs. soţia dvs. aprindea lumânări vinerea, mi-aţi spus că da?

Da.

Fata face la fel acum bănuiesc?

N-aş putea să jur. In Israel.

În Israel!

Acasă, de Seder, chiar, de Seder cum se întâmpla când aveaţi deja copil şi eraţi căsătorit, mergeaţi la prieteni, mergeaţi la sinagogă, acasă?

Încercam eu să fac, dar nu ieşea ceea ce putea să facă tata, încercam ca să vadă copilul, să ştie copilul.

Orice e mai mult decât nimic e de apreciat. Deci dvs. Oficiaţi de Seder acasă?

Cum puteam, cum mă pricepeam.

În povestirea aia cu banana...

Da.

Noul fruct nevăzut niciodată, despre care bunic e vorba?

Neapărat despre tatăl tatei, fiindcă tatăl mamei, nici ea nu l-a cunoscut bine, că a murit când avea ea vreo 4 ani.

Înţeleg. Unde s-a întâmplat?

În Bacău.

Cam în ce an? Aveaţi 4-5 ani?

Eram mai mare, cam 7, 8 ani, prin 36, 37, cam aşa.