Douglas lloyd

Încă nu era liber, dar cu toate acestea simţea plăcerea apropiatei libertăţi. După ce legă bagajele în curele, părăsi camera stăpânului său şi se îndreptă spre capătul barăcilor, unde era cantonată centuria din Minoa, şi, intrând în compartimentul său, îşi adună puţinele lucruri pe care le avea şi le băgă într-o desagă. După ce împacheta tot, înfăşură cămaşa galileeanului şi o băgă peste celelalte lucruri.
Procedeul acesta i se păru şi lui neobişnuit, dar moliciunea acestei cămăşi al cărei material fusese tors şi ţesut la ţară avea ceva care-l atrăgea. Când o atingea cu mâna, i se părea că simte un fel de linişte în toată fiinţa, ca şi când contactul cu ea i-ar fi dat o nouă încredere în sine. Îşi aduse aminte de o legendă pe care o auzise în vremea copilăriei lui despre un inel care purta stema unui prinţ. Prinţul îl dăruise unui biet legionar care-l ferise din calea unei săgeţi şi astfel îl scăpase de moarte. La mulţi ani după aceea, găsindu-se în mare strâmtoare, soldatul acesta a întrebuinţat inelul pentru a cere prinţului o audienţă. Nu-şi mai aducea aminte de amănuntele restului întâmplării, dar i se părea că această cămaşă are aceleaşi calităţi ca şi inelul prinţului, îţi inspira încredere şi siguranţă.
Până la Poarta Mieilor avea drum lung de făcut, dar, îndemnat de cele aflate de la Melas în timpul plimbărilor lui, mai fusese o dată pe acolo. Poarta aceasta nu prea era întrebuinţată decât de oamenii care veneau la oraş din satele regiunii de miazănoapte. Dacă cineva se îndrepta spre Damasc şi ţinea să rftj fie oprit de nimeni în drum, Poarta Mieilor îi oferea cea mai bună siguranţă. Fusese curios s-o vadă şi el. Nu se gândea să evadeze, dar ar fi vrut să vadă şi el cel puţin o dată poarta aceasta care se deschidea spre ţara făgăduinţei. Melas îi spusese că e destul de uşor.
Poarta nu era păzită şi regiunea din apropiere părea pustie. Melas nu sosise încă, dar întârzierea lui nu-l făcu să se neliniştească. Probabil el însuşi sosise prea devreme. Se întinse în iarba ;de pe marginea drumului, alături de un turn clădit din piatră de calcar şi aşteptă.
Într-un târziu auzi pârâitul ritmic al curelelor de sandale şi ieşi în drum.
— Nu te-a văzut nimeni când ai plecat? întrebă Melas gâfâind după ce lăsă de pe umăr legătura grea şi se aşeză să se odihnească.
— Nu! în tabără totul era liniştit. Dar pe tine?
— Când am plecat, m-am pomenit cu legatul în drumul meu, răspunse Melas şi începu să râdă. M-a băgat în sperieţi! Mă strecuram încet în lungul pereţilor de la barăci şi când am trecut prin curte am dat peste ei.
— Ce făcea acolo? întrebă Demetrius nerăbdător.
— Sta singur... pe treapta scării... din faţa unei intrări.
— Te-a recunoscut?
— Da... sunt sigur că m-a recunoscut, dar n-a zis nimic. Haide, să plecăm! La ce să ne mai pierdem vremea aici în faţa porţii? Va trebui să ajungem cât mai departe înainte de răsăritul soarelui, zise Melas şi trecu pe sub bolta porţii dărăpănate.
— Nu ţi s-a părut că legatul este beat? întrebă Demetrius.
— Nu... În orice caz nu părea să fie beat din cale-afară, răspunse Melas cu sfială. El a părăsit sala banchetului înaintea celorlalţi; părea ameţit şi arăta ca şi când n-ar fi fost în toate minţile. Eu a trebuit să întârzii, ca să aştept pe beţivanul de stăpânul meu şi să-l întind pe pat, dar au întârziat atât de mult, încât m-am hotărât să plec înainte de întoarcerea lui. Probabil nici nu va băga de seamă că eu lipsesc, în viaţa mea n-am văzut încă niciodată pe centurion atât de beat ca astă-seară.
Îşi continuară drumul prin întuneric, străduindu-se să nu se abată. Melas se împiedică de colţul unei pietre şi trase o înjurătură.
— Spui că ţi s-a părut că nu este în toate minţile.
— Da... era ameţit şi se legăna pe picioare, ca şi când cineva l-ar fi pocnit în moalele capului. Când l-am văzut pe treptele intrării unde se oprise, mi s-a părut că se uită la mine cu ochii rătăciţi. Probabil el nu-şi dădea seama unde s-a oprit.
Demetrius domoli pasul, ca şi când ar fi vrut să se oprească.
— Melas, începu el cu glasul sugrumat, îmi pare foarte rău... dar eu sunt obligat să mă întorc la el.
— Ce, eşti... Grecul se strădui să găsească un epitet cât mai greu cu care să-l apostrofeze. Mi-am dat seama mai demult că trebuie să fii o nătăfleaţă. Ţi-e frică să pleci din serviciul unui individ care n-a ezitat să te pălmuiască în faţa unui grup de ofiţeri, pentru a le dovedi cât este de brav. Bine faci; întoarce-te la el şi rămâi sclavul lui pentru totdeauna! Cred că nu va fi tocmai plăcut, mai ales acum după ce omul acesta şi-a pierdut mintea.
Demetrius îi întorsese spatele şi se depărtase.
— Noroc la drum, Melas, strigă el fără nici o supărare.
— Ar fi mult mai.bine dacă ai încerca să scapi de cămaşa aceea, răspunse Melas cu glasul cutremurat de revoltă. Datorită acesteia, elegantul tău stăpân şi-a pierdut mintea! A înnebunit din prima clipă când a încercat s-o îmbrace. Lasă-l în pace şi vezi-ţi de treba ta. Omul acesta este urmărit de blestem. Galileeanul s-a răzbunat împotriva lui!
Demetrius nu-l mai ascultă, ci-şi continuă drumul prin întuneric. Melas se luă după el şi-l urmă până la poarta pe sub care trecuseră, străduindu-se să-l oprească.
— Este urmărit de blestem! ţipă el. Este blestemat!
CAPITOLUL VII
În insula Capri iarna era de scurtă durată, dar gerul era întotdeauna cumplit, după cum spunea împăratul Tiberiu, care nu putea suferi frigul. Cerul întunecat îl deprima, şi din cauza umezelii îşi simţea pârâind încheieturile îndurerate. Acesta este locul cel mai pustiu din tot Imperiul roman, îşi zicea el.
Din ziua când trecuse răspunderea administrării imperiului asupra prinţului Gaius, distracţia lui favorită era arhitectura. Construia mereu vile impunătoare care se profilau pe cerul boltit deasupra insulei, dar cu ce scop nici zeii înşişi nu ţi-ar fi putut spune.
Cât era ziua de lungă, primăvara, vara şi toamna, stătea la soare sau în umbra unui cort, dacă se întâmpla să fie prea cald, şi supraveghea pietrarii care lucrau mereu la câte o vilă nouă. Lucrătprii aceştia admirau şi ei clădirile făcute de împărat, deoarece Tiberiu era un arhitect foarte priceput, şi tocmai de aceea îi ascultau sfaturile. Nu admitea niciodată ca pasiunea lui pentru estetică să se manifeste în detrimentul bunului-simţ. Uriaşe cisterne pentru păstrarea apei pe vârful unui munte erau concepute cu priceperea unui instalator cu experienţă şi mascate cu arta caracteristică unui sculptor de geniu.
Deocamdată nouă dintre aceste vile superbe erau complet gata, înşirate pe o porţiune de teren mai ridicată şi despărţite unele de altele cu grădini spaţioase, şi toate dovedeau c-au ieşit din mintea şi punga irascibilului şi bătrânului cezar care ocupa vila lovis. Aceasta le domina pe toate celelalte, ceea ce de altfel confirmau şi farurile înalte ce se ridicau din mijlocul atriumului uriaş şi plyi de ecouri.
Tiberiu nu putea suferi iarna, din cauză că nu avea ocazia să se mai încălzească la soare şi să supravegheze felul în care visurile sale devin realitate. Ştia că nu mai are vreme lungă de trăit şi se revolta văzând că zilele i se strecoară printre degetele înţepenite, întocmai ca nisipul fin al unui ornic, care indică sfârşitul.
Când primele ploi reci aduse de vânturile golfului loveau în uşi şi zgâlţâiau tăbliile ferestrelor vilei sale cu cincizeci de camere, împăratul se retrăgea în singurătatea înveninată de nemulţumire a izolării la care era condamnat din pricina vârstei. Nu mai primea pe nimeni, Rudele n-aveau voie să treacă pragul somptuosului său apartament. Nu primea delegaţiile venite de la Roma şi orice tratative cu reprezentanţii statelor străine erau întrerupte.
Prinţul Gaius însă, pe care împăratul îl dispreţuia, se simţea mulţumit de vremea rea, deoarece atâta timp cât împăratul se găsea în hibernare el era liber să-şi exercite în imperiu puterile cu care fusese învestit şi uneori se întâmpla să şi abuzeze de ele. Tiberiu ştia foarte bine ce se întâmplă şi din pricina asta pufnea şi se frământa neputincios, deoarece -ajunsese la o limită de vârstă, dar nu mai dispunea de energia necesară pentru a-şi exprima multiplele motive de l nemulţumire. Vreme de un ceas cel mult, aceste motive clocoteau adânc în sufletul său, ca pe urmă să se liniştească.
În timpul iernii scurte, nimeni nu avea voie să se apropie de el pentru a-i vedea decrepitudinea decât servitorii care-l îngrijeau şi un grup de medici plictisiţi, care-i înfăşurau ciolanele bătrâne în cataplasme cu oţet aromat şi-i ascultau cu indiferenţă înjurăturile profane.
Dar primele raze ale soarelui primăverii îl determinau să devină numaidecât alt om. Când lumina limpede începea să tremure pe patul său şi-i tăia vederea ochilor inflamaţi, Tiberiu se ridica din pat, îşi desfăşura cataplasmele şi alunga medicii, poruncea să-i aducă tunica, toga, sandalele, boneta şi bastonul, chema cântăreţul din syrinx şi pe | grădinarul-şef şi ieşea încet în peristilul palatului, împărţea porunci repezi cu glasul răguşit şi imediat după aceea totul împrejurul său l părea c-a început să se trezească, împăratul Tiberiu nu fusese din fire înzestrat cu îndelungă răbdare şi nimeni nu se aştepta din partea lui ca la vârsta de optzeci şi doi de ani să se mai schimbe. Acum, după ce primăvara se anunţase în mod oficial cu ţipete şi îndrăzneţe gesticulări făcute cu bastonul, vila lovis începu să se mişte cu o grabă care ar fi înspăimântat chiar pe bătrânul zeu care-i împrumutase numele. Muzicanţii din Macedonia şi vracii din India, barzii din Arhipelagul Ionic şi astrologii din Rhodesia, împreună cu dansatoarele egiptene, se trezeau din somnolenţa lor hibernală; trebuiau să apară în faţa maiestăţii-sale nemulţumite, care-i întreba cum de-şi permit să trăiască - pe socoteala contribuabililor şi a imperiului secătuit de sărăcie - felul acesta respingător de viaţă trândavă.
Pentru a salva aparenţele, un slujitor era expediat în mare grabă până la vila Dionisos - alesese râzând înveselit numele acestui zeu pentru palatul ocupat de soţia sa - ca să se intereseze de sănătatea împărătesei, amănunt care pe el în realitate nu-l interesa aproape deloc. N-ar fi rămas câtuşi de puţin nemulţumit dacă ar fi aflat că bătrâna lulia nu se simte bine. De fapt într-un rând făcuse toate pregătirile necesare pentru asasinarea acestei bătrâne matroane, dar planul nu reuşise, deoarece împărăteasa, fiind informată de ceea ce se unelteşte împotriva ei, n-a fost de acord cu planul bătrânului ei soţ.
Primăvara sosise de astă dată mult mai devreme decât de obicei şi într-o singură zi toate boschetele înfloriră. Aerul trepîda de ciripitul păsărilor, grădinile erau pline de flori, florile erau pline de zumzetul albinelor şi Tiberiu se simţea extrem de mulţumit. Ar fi dorit ca cineva să împărtăşească această mulţumire a sa, cineva care să fie destul de tânăr pentru a se putea bucura de frumuseţea răspândită împrejurul lui; cine altul ar fi fost indicat pentru o astfel de alegere afară de Diana?
Prin urmare, în aceeaşi după-amiază un curier al palatului trecu apele golfului Neapole şi de aici încalecă şi plecă în mare grabă la Roma. Peste un ceas fu urmat de una dintre luxoasele carigi imperiale căptuşite cu perne, ca dovadă că drumul de la Roma la Capri era greu de făcut şi doamnele erau obligate să plece fără întârziere la drum, deoarece împăratului nu-i făcea plăcere să aştepte. Mesajul trimis Paulei Gallus era scurt şi stăruitor. Tiberiu se interesa dacă ar putea însoţi pe Diana până la Capri, şi în cazul când va fi de acord va trimite imediat după ele. Mai adăugase că o carigă imperială este pe drum, aşa că vor fi obligate să plece imediat ce carigă va sosi la destinaţie.
Odată cu înserarea zilei a treia de la plecarea din Roma, Paula şi Diana coborâră din barca imperială pe cheiul din Capri şi, urcându-se ostenite în luxoasele lectice care le aşteptau, fură duse în susul potecii prăpăstioase ce ducea la vila lovis. Bătrânul împărat le ieşi în cale cu vizibilă mulţumire şi avu fericita inspiraţie să le spună să facă baie şi să se retragă în apartamentele lor, unde vor putea să se odihnească netulburate până a doua zi la amiază. Paula Gallus primi această invitaţie aproape cu lacrimi de recunoştinţă şi se grăbi să profite de binefacerile ei.
Diana, a cărei rezistenţă fizică nu fusese atât de epuizată, mai întârzie lângă bătrânul împărat, spre marea mulţumire a acestuia; îşi petrecu mâna pe sub braţul lui şi admise s-o conducă în salonul său personal, unde după ce se întinse într-un fotoliu confortabil apropie un scaun şi i se aşeză la picioare, sprijinindu-şi mâinile pe genunchii lui slăbiţi, apoi se uită atât de înduioşată la obrazul brăzdat de creţuri al împăratului, încât bătrânul îşi drese glasul de câteva ori la rând şi-şi şterse nasul coroiat ca ciocul unei acvile.
Este un gest atât de frumos şi amabil din partea lui să-i trimită vorbă c-ar vrea s-o vadă. Şi cât de bine arată! Fără îndoială se simte foarte mulţumit că primăvara a venit din nou. Va putea să se aşeze în fiecare zi la soare, unde probabil va supraveghea clădirea unei noi vile. Ce va clădi anul acesta? Probabil o nouă reşedinţă? Diana ridică ochii plini de zâmbete spre el.
— Da, răspunse împăratul, voi clădi o nouă vilă. O vilă foarte frumoasă, adăugă el şi se uită îngândurat pe deasupra ei. Probabil cea mai frumoasă dintre toate. Aceasta va fi destinată pentru frumoasa şi admirabila Diana. Nu-i mai spuse că acest gând abia acum i-a trecut prin minte, ci o lăsă în credinţa că acum îi divulgă un plan pe care multă vreme îl păstrase secret.
Ochii Dianei străluceau de mulţumire şi, întinzându-se spre el, îi mângâie înduioşată mâna scorojită de bătrâneţe. Apoi cu glasul tremurat îi spuse că este cel mai scump bunic pe care a putut să-l aibă cineva în lumea aceasta.
— Va trebui să-mi ajuţi să fac planul vilei, fetiţa mea, zise bătrânul Tiberiu entuziasmat.
— Acesta este motivul pentru care ai trimis după mine? întrebă Diana.
Bătrânul îşi încreţi buzele într-un zâmbet şi încercă să-i confirme această amăgire, dând uşor din capul slăbit şi alb.
— Despre asta vom mai vorbi şi mâine, zis el.
— În cazul acesta eu voi pleca imediat la culcare, zise Diana şi se ridică în picioare. Bunicule, îmi dai voie ca mâine dimineaţă să prânzesc împreună cu tine?
Tiberiu râse mulţumit.
— Cred că pentru tine ar fi prea mult să-ţi cer un astfel de sacrificiu, protestă el. Tu trebuie să fii foarte obosită, şi eu am obiceiul să prânzesc în zorii zilei.
— Voi veni şi eu! îi făgădui Diana. Apoi întinse mâna şi-l mângâie pe creştet: Noapte bună, maiestate!
Se lăsă într-un genunchi şi-l salută ceremonios, apoi se retrase, rămânând cu faţa mereu întoarsă spre el, şi când ajunse la uşă îşi ţuguie buzele frumoase şi-i trimise un sărut de pe vârful degetelor.
Bătrânul împărat al Romei se simţi foarte mulţumit.
Se făcuse amiază şi razele soarelui dogoreau. De vreme îndelungată Tiberiu n-avusese ocazia să se simtă atât de mulţumit. Fata aceasta veselă îi redase plăcerea de viaţă. De ultima dată când o văzuse devenise neobişnuit de matură şi de încântătoare, în faţa fetei acesteia care trepida de viaţă se simţea aproape ca un adolescent. Dacă Diana i-ar fi spus că i-ar plăcea ca insula Capfi să fie proprietatea ei, bătrânul Tiberiu i-ar fi dat-o fără să ezite.
După ce prânziră se plimbară împreună până la celălalt capăt al esplanadei impunătoare. Diana părea încântată, iar împăratul se ţinea după ea cu paşi mărunţi şi târşâindu-şi tălpile sandalelor în lungul mozaicului. Da, gâfâi el, vor avea loc de ajuns pentru vila cea nouă la capătul din partea aceasta a clădirilor. Nimic nu va putea împiedica vederea admirabilă ce se deschide spre golf. Se opri în loc şi o apucă de braţ ca să se sprijine, apoi ridică bastonul în mâna slăbită şi-i făcu semn spre partea de miazănoapte-apus. În partea aceea va fi mereu bătrânul Vezuviu ca s-o primească în fiecare dimineaţă.
— Vezi acolo cum clipesc în lumină acoperişurile albe ale clădirilor din Pompei şi Herculanum? Iar în cealaltă parte şi în imediata apropiere se vede micul Surrentum. Vei sta la fereastră şi vei putea urmări tot ce se petrece în somnorosul şi micul Surrentum.
Văzând că picioarele bătrânului au început să tremure, Diana îi propuse să intre în foişorul din apropiere care marca limita extremă dinspre răsărit a vilei neocupate Quirinius, unde nu se instalase încă nimeni, împăratul se lăsă cu greutate pe un scaun rustic şi ridicând mâna slăbită îşi şterse fruntea de sudoare. O bucată de vreme nici unul dintre ei nu zise nimic, ci aşteptară ca moşneagul să-şi recapete respiraţia normală. Obrazul bătrânului tresări şi bărbia începuse să-i tremure uşor, ca şi când ar fi vrut să spună ceva.
— Ai devenit o fată foarte frumoasă, Diana! începu el cu glasul tremurat şi subţire, după ce o examina cu ochii lui slăbiţi. Probabil foarte curând te vei mărita.
Zâmbetul vesel al Dianei îi dispăru de pe obraz şi plecă pleoapele. Scutură din capul cu bucle negre şi printre dinţii încleştaţi îi scăpă un hohot de plâns. Tiberiu respiră şuierător şi bătu cu vârful bastonului în pavajul de mozaic.
— Ei, ce este? întrebă el. Te-ai îndrăgostit de un bărbat nevrednic de tine?
Obrazul Dianei deveni grav şi îi răspunse în şoaptă.
— Da, bunicule, dar nu de unul nevrednic. Cred că ţie-ţi voi putea spune, continuă ea cu ochii plini de lacrimi. Sunt îndrăgostită de Marcellus.
— Foarte bine... adică de ce să nu te îndrăgosteşti? Ce este cu Marcellus? întrebă moşneagul şi se plecă spre ea ca s-o privească în luminile ochilor tulburaţi de lacrimi. Este cea mai fericită alegere. În tot imperiul nu există al doilea bărbat atât de cinstit ca bătrânul Gallio. Te sfătuiesc cu toată stăruinţa să te căsătoreşti cu Marcellus. Afară de asta tu ţii foarte mult la Lucia. Ce te împiedică să te căsătoreşti cu fratele ei?
— Marcellus, murmura Diana deznădăjduită, a fost trimis foarte departe şi probabil va lipsi ani de-a rândul. A fost numit comandant al fortului din Minoa.
— Minoa! exclamă Tiberiu şi tresări, apoi îşi îndreptă trupul slăbit. Minoa! repetă el indignat. Vizuina aceea infectă şi pestilenţioasâ? la să-mi spui şi mie cine a dat ordinul acesta, căci aş vrea să ştiu şi eu!
— Prinţul Gaius! răspunse Diana cutremurată de revoltă.
— Gaius! ţipă împăratul şi după ce se ridică în picioare cu greutate lovi cu bastonul în aer. Gaius! repetă el cu glasul ascuţit. Avortonul acesta beţiv. Nebunul acesta primejdios! Cum de şi-a permis o astfel de ticăloşie faţă de fiul lui Marcus Lucan Gallio? Va să zică la Minoa... Ei bine, vom vedea ce se va întâmpla! şi întinzând mâna uscată o încleşta pe braţul Dianei. Haide, să ne întoarcem acasă; Gaius va avea acum ocazia să afle ceva de la împăratul său.
Sprijinindu-se cu greutate pe braţul ei şi cheltuindu-şi energia cu exclamaţii de revoltă, Tiberiu se îndreptă spre vila lovis; din când în când se oprea în loc şi dădea drumul la câte o avalanşă de imprecaţii atât de neaşteptate, încât Diana se simţea mai mult mirată decât consternată de vorbele pronunţate de el. Mai avusese ocazia să audă şi înainte de asta pe Tiberiu pierzându-şi cumpătul când se întâmpla să fie nemulţumit, dar astăzi era pentru prima dată martora unei scene atât de violente de furie. Se spunea despre el că în astfel de cazuri se poartă ca un nebun adevărat şi că latră cum ar lătra un câine şi chiar se repede să muşte, dar probabil toate acestea erau numai zvonuri lipsite de temei.
Nu vru să asculte de Diana, care-l sfătui să se odihnească puţin înainte de a dicta mesajul către Gaius, şi abia intraseră în peristilul vilei când începu să strige să-i trimită pe scribul şef al palatului. O duzină de slujitori apărură din toate părţile ca şi când s-ar fi grăbit să-l ajute, dar avură grijă să se oprească la oarecare distanţă. Diana reuşi să-l conducă până în atrium, unde-i întinse pe o canapea şi-l lăsă în grija servitorului său, apoi dădu fuga până în camera ei, unde se trânti pe pat şi cu obrazul îngropat în pernă începu să se cutremure de un râs isteric, până când o podidiră lacrimile.
După ce se linişti, luă în mână o oglindă de bronz şi, ştergându-şi obrazul, ieşi pe coridor şi bătu la uşa camerei în care era maică-sa. Văzând că nu-i răspunde nimeni, o deschise şi văzu pe Paula Gallus că tresare şi deschide un ochi somnoros cu care se uită la ea.
— Mamă, începu Diana şi, traversând camera, se aşeză pe marginea patului ei, ce crezi că s-a întâmplat? Va aduce pe Marcellus acasă, adăugă ea cu glasul în şoaptă.
— De, răspunse Paula, care nu se trezise încă pe deplin, mi se pare chiar de la început ţi-ai făcut planul să-l determini să ia această hotărâre, nu-i aşa?
— Fireşte c-am plănuit, totuşi mi se pare nebănuit, stărui Diana.
— S-ar putea să fie, dar numai după ce va da ordinul. Te sfătuiesc să te ţii de capul lui ca nu cumva să uite.
— O, sunt sigură că nu va uita. De astă dată nu va uita. N-am văzut încă pe nimeni atât de revoltat ca el după ce i-am spus. Mamă... ar fi trebuit să-l vezi şi dumneata. A fost înspăimântător.
— Ştiu, încuviinţă Paula şi căscă somnoroasă. Eu am avut ocazia să-l văd mai demult în starea aceasta.
— Orice s-ar spune despre el, adăugă Diana, sunt convinsă că este un moşneag adorabil.
— Este un bătrân fără minte! murmură Paula.
Diana îşi ascunse obrazul la pieptul ei şi îngână extaziată:
— Marcellus se va întoarce acasă! Gaius va fi revoltat după ce va constata că ordinul dat de el a fost contramandat, dar nu va putea face nimic, nu-i aşa? Apoi, văzând că Paula nu-i răspunde imediat, adăugă: Ce zici, mamă, va putea face ceva?
— Deocamdată nu cred că va putea... răspunse ea pe un ton în care părea că se simte un fel de prevenire. Dar nu trebuie să uităm că Tiberiu este foarte bătrân, draga mea. Are obiceiul să ţipe şi să bată din picioare, ca peste un ceas să uite tot ce s-a întâmplat. Afară de asta s-ar putea să şi moară foarte curând.
— În cazul acesta Gaius va deveni împărat în locul lui? întrebă Diana speriată.
— Draga mea, la întrebarea aceasta nimeni nu ţi-ar putea răspunde.
— El nu-l poate suferi pe Gaius. Ar fi trebuit să-l auzi ce spunea!
— Da, dar astfel de porniri nu dovedesc puterea imperială; sunt simple scene făcute de un om în vârstă. Viitorul împărat va fi ales de lulia şi de clica ei. S-ar putea ca cel ales să nu fie Gaius. Ei se ceartă adeseori împreună.
— M-am întrebat: nu s-ar putea oare ca Tiberiu să numească pe tata în calitate de succesor al său? Ştiu că ţine la el.
— Despre aşa ceva nu poate fi vorba, zise Paula şi făcu un gest de protest.
— Bine, dar tata este un bărbat de valoare! declară Diana cu toată convingerea.
— Bărbaţii de valoare nu ajung niciodată împăraţi, dragă Diana. Ar fi un procedeu contrar obiceiurilor consacrate. Tatăl tău nu poate fi ales pentru că el nu are priceperea de a înşela lumea şi a se purta ca un făţarnic. Este un om brav şi drept. Dar afară de asta nu este nici epileptic... Cred că ar fi mai bine să dai fuga şi să ai grijă ca ordinul să plece fără amânare.
Diana se depărta câţiva paşi, apoi se întoarse de se aşeză din nou pe marginea patului şi zâmbi misterioasă.
— Ei, haide, dă-i drumul! o încuraja Paula. Mi se pare că este vorba despre un secret, nu-i aşa?
— Mamă, are intenţia să clădească o vilă impunătoare pentru mine.
Paula începu să râdă.
— Acestea sunt prostii! răspunse ea. Până la amiază nu-şi va mai aduce aminte că ţi-a făgăduit aşa ceva. Ca să fiu sinceră, ar fi mai bine să uite. Închipuieşte-ţi că vei fi obligată să trăieşti aici!
— Împreună cu Marcellus, ripostă Diana. Cred că el ar dori ca şi Marcellus să locuiască aici.
— Şi ce să facă aici?
— Despre asta n-am vorbit. Paula o mângâie încet pe mână.
— În orice caz fereşte-te să-i aduci aminte de subiectul acesta. Lasă-l pe el să vorbească. Făgăduieşte-i tot ce-ţi cere, căci el va uita. Tu nu ai nevoie de o vilă aici la Capri. Şi nu cred c-ai vrea ca Marcellus să trăiască în mijlocul acestei atmosfere odioase. Iute de fire cum este, n-ar trece mai mult de o săptămână şi ai rămâne văduvă. Haide, fetiţa mea, pleacă acum! Şi ţine-te de el să expedieze ordinul!
Lucia presimţea că Marcellus trebuie să fie şi el pe bordul acestei corăbii. Trecuse un ceas de când prora neagră a vasului apăruse la cotitura fluviului şi de atunci cele trei rânduri de vâsle aduseseră coca grea în plină vedere, iar ea sta singură în pergola, sprijinită de balustradă şi urmărea manevra cu toată atenţia.