Douglas lloyd

— Sunt şi cazuri când un proces public sau un asasinat pol provoca proteste, îi explică senatorul. În astfel de împrejurări este preferabil şi mult mai practic ca pe vinovaţi să-i trimiţi în Minoa.
— Prin urmare, tată, procedeul acesta este un fel de exil! zise Marcellus, care se ridică în picioare şi, plecându-se spre biroul tatălui său, se propti cu pumnii încleştaţi pe tăblie: Poţi să-mi dai şi alte amănunte referitoare la localitatea aceasta înspăimântătoare?
Gallio dete încet din cap.
— Cunosc toate amănuntele în legătură cu ea. Ani de-a rândul eu şi patru colegi ai mei în Senat am supravegheat ceea ce se petrece în acest fort. Făcu o pauză şi se ridică încet în picioare, iar obrazul lui îmbătrânit deveni livid. Cred că acesta este motivul pentru care Gaius Drusus Agrippa... Senatorul pronunţă numele acesta scrâşnind din dinţi - a născocit acest fel de răzbunare împotriva fiului meu, fiind informat că eu ştiu unde te trimite. Ridică braţele deasupra capului şi, încleştând pumnii, bătrânul Gallio se cutremură de revoltă: Dacă aş crede în zei, i-aş implora să-l condamne la chinuri veşnice!
Cornelia Vipsania Gallio, care avea obiceiul să stăruiască ceva mai mult asupra numelui al doilea de fiecare dată când îl pronunţa -deşi nu era decât fiica adoptivă a soţiei lui Tiberiu de care divorţase -ar ti putut să aibă un rol important în societate dacă s-ar fi străduit car de puţin.
Dacă simpla dorinţă a Corneliei ar fi putut determina pe soţul ei să caute graţia împăratului, Marcus Lucan Gallio ar fi pătruns în cercul celor mai intimi prieteni ai împăratului şi orice favoare ar fi dorit pentru el însuşi său pentru familia sa i s-ar ti acordat fără nici un fel ele greutate. Sau dacă Cornelia şi-ar fi dat osteneală să intre în graţiile insuportabilei bătrâne care era lulia, familia Gallio ar ti avut de tăcut un drum mult mai scurt pentru a putea ajunge la toate onorurile. Dar Corneliei îi lipsea această energie.
Era o femeie încântătoare, deşi aproape împlinise patruzeci de ani; extrem de cultă, graţioasă stăpână a casei, soţie plină de afecţiune, mamă îngăduitoare, dar probabil cea mai leneşă femeie din întregul imperiu. Se spunea că uneori sclavii se găseau de luni întregi în serviciul casei, ca abia mai târziu să poată constata că ea nu este invalidă.
Prânzul şi-l lua la amiază, întinsă în aşternut, iar după-amiezile şi le petrecea în camerele apartamentului ei său în grădina însorită, picuind de somn cu câte o carte în mână şi trecându-şi indiferentă degetele prelungi şi delicate prin ciucurii auriţi ai cingătoare!; toţi oamenii casei dădeau în brânci ca s-o servească, în acelaşi timp toţi ţineau la ea, deoarece era fire blândă şi bună, cu care te puteai înţelege foarte uşor. Afară de asta ea nu dădea niciodată ordine decât atunci când era vorba despre confortul ei propriu. Sclavii - conduşi de priceperea şi loialitatea bătrânului Marcipor său a autoritarului Decimus, când era vorba de cei de la bucătărie - vedeau de întreţinerea casei, tară să aibă nevoie de sfaturile ei şi fără teamă că ea nu va fi de acord cu ceea ce vor face. Era optimistă din fire, probabil din pricină că frământarea implica anumite eforturi, în rare ocazii se întâmpla însă ca ea să rămână consternată de întâmplările nenorocite şi neaşteptate ce interveneau, dar pentru foarte scurt timp, şi în astfel ele cazuri începea să plângă, ca pe urmă să se liniştească.
Ieri însă se întâmplase ceva care tulburase adânc liniştea ei obişnuită. Senatorul ţinuse o cuvântare, şi în timpul după-amiezii Paula Gallus venise la ea în vizită şi o informase despre ceea ce s-a întâmplat. Paula fusese profund consternată.
Cornelia nu se miră câtuşi de puţin când află că celebrul ei soţ şi-a exprimat părerile defavorabile referitoare la felul în care guvernul conduce treburile administrative ale imperiului, deoarece îl auzise de multe ori exprimându-şi aceste păreri în timpul cât se plimba neliniştit pe mozaicul din dormitorul ei; dar cu toate acestea se sperie. aflând că ieri în faţa Senatului a dat frâu liber motivelor sale de nemulţumire. Nu crezu necesar să întrebe pe Paula de-motivele care o lac să pară atât de speriată. Paula nu dorea ca senatorul Gallio să aibă din pricina asta nemulţumiri cu cei de la curtea împăratului, în primul and Diana nu va mai putea continua strânsa prietenie dintre ea şi Lucia dacă tatăl acesteia va stărui să atace pe Prinţul Gaius. În al doilea rând între ea şi Cornelia exista o veche înţelegere tacită, şti mcurajeze alianţa dintre familiile lor, în momentul când Diana şi Marcellus vor face constatarea romantică şi neaşteptată că există unul Pentru altul.
În momentul când o informă pe Cornelia că senatorul se j aventurează pe un teren primejdios. Paula nu făcu nici o aluzie la] aceste amănunte, dar cu toate acestea merse destul de departe, pentru a-i atrage atenţia că prinţul Gaius - deşi în toate celelalte domenii era un nătâng - este foarte iscusit în născocirea pedepselor destinate celor j care încearcă să-l critice.
— Bine, dar ce pot eu să fac în această împrejurare? gemu: îndurerată Cornelia. Fără îndoială nu-mi vei cere să-i fac reproşuri i pentru discursul pe care l-a ţinut. Soţului meu nu-i place s-audă pe ] cineva sfatuindu-l ce poate şi ce nu poate să spună în faţa Senatului.
— Nici pe soţia sa? întrebă Paula şi ridică sprâncenele de J patriciană.
— Cu atât mai puţin pe soţia sa! ripostă Cornelia, între noi există! o înţelegere tacită ca Marcus să-şi exercite profesiunea fără amestecul î meu. Singura mea datorie este să-i conduc casa.
Paula zâmbi sarcastic şi puţin după aceea plecă, lăsând în urma ei! atmosfera care trepida de ameninţări. Cornelia ar fi preferat ca j senatorul să fie ceva mai puţin sincer. Când încerca anume, devenea j un bărbat extrem de amabil. Evident, Gaius era un destrăbălat şi un j nebun, dar la urma urmelor el era prinţul regent al imperiului şi nu era l nevoie să-l invectivezi în adunările publice, căci te pomeneai trecut pe lista neagră. Paula Gallus era o femeie mult mai prudentă ca să admită ca Diana să fie implicată în astfel de afaceri. Dacă situaţia se va agrava, fără îndoială nu vor mai avea ocazia să vadă decât rareori pe j Diana în casa lor. Or, pentru Lucia eventualitatea acestea ar fi o| lovitură destul de gravă şi ar putea influenţa şi viitorul lui Marcellus, i El nu dovedise decât neînsemnate atenţii acestei fete. totuşi Cornelia nu-şi pierduse nădejdea că sfârşitul va fi cel dorit de ea.
Din când în când, dar numai pentru scurtă vreme, îşi tăcea! gânduri din pricina lui Marcellus. Visul ei de totdeauna fusese să vadă pe Marcellus încălecat pe un cal alb, în fruntea unei impunătoare armate, trecând în lungul străzilor, petrecut de aplauzele şi aclamaţiile j unei mulţimi nenumărate de oameni. Evident, o astfel de paradă nu putea să se desfăşoare decât dacă ai trecut prin anumite primejdii, dar j Marcellus nu era laş. Nu-i lipsea altceva decât prilejul pentru a dovedi tuturor din ce fel de aluat este plămădit. Probabil un astfel de prilej nu se va mai oferi de aici înainte. Cornelia plânse îndurerată şi, din cauză că nu avea pe nimeni cu care ar fi putut vorbi despre această chestiune, îşi descarcă sufletul în faţa Luciei. Ea la rândul ei impresionată de deznădejdea fără precedent a mamei sale, încercă s-o liniştească.
Dar astăzi Cornelia scăpase de spaima ce o copleşise în ajun, nu pentru c-ai fi avut motive să creadă că nu are de ce să se teamă, ci din pricină că din punct de vedere temperamental era incapabilă să se concentreze asupra unui subiect, nici chiar atunci când era vorba despre o catastrofă care se apropia.
Pe la ora patru, când Cornelia tocmai începuse să-şi pieptene căţeluşul cu părul zburlit, senatorul intră în luxosul ei salon şi, lăsându-se pe un scaun, se uită întunecat împrejurul său.
— Eşti obosit? întrebă Cornelia înduioşată. Sigur că da. După lungul drum pe care l-ai facut călare. Mi se pare că n-ai fost mulţumit de vederea cailor aduşi din Hispania. Ce s-a întâmplat?
— Marcellus a primit ordin să se prezinte la datorie, răspunse Gallio răstit.
Cornelia lăsă căţelul din braţe şi, plecându-se spre el, îl privi cu interes.
— Nu eşti de părere că s-a întâmplat exact ceea ce trebuia? Am aşteptat zi de zi să intervină ceva. Probabil avem motive să fim mulţumiţi. Va fi obligat să plece foarte departe de noi?
— Da! răspunse senatorul şi dete din cap abătut. Foarte departe. A primit ordin să ia comanda fortului Minoa.
— Comanda! O, ce noroc pentru el. Mînca! Fiul nostru va deveni comandantul unui fort roman la Minoa. Avem toate motivele să fim mândri.
— Nu! draga mea, răspunse Gallio şi scutură din capul albit. N-avem nici un motiv să ne mândrim. Minoa este localitatea unde trimitem oamenii de care dorim să scăpăm pentru totdeauna. Acolo nu au nimic altceva de lucru decât să se certe şi să se încaiere. Garnizoana este o adunătură de sceleraţi, porniţi mereu pe revoltă. Tocmai de aceea suntem foarte des obligaţi să schimbăm comandantul. Urmă o lungă pauză în timpul căreia senatorul rămase abătut: de astă dată comisia desemnată de Senat pentru controlarea fortului Minoa n-a fost consultată în privinţa numirii comandantului. Hui nostru a primit ordinul de plecare direct de la Gaius.
Lămurirea aceasta fu prea dureroasă, chiar pentru o femeie atât de chibzuită, cum era Cornelia, începu să plângă cu hohote; îşi băgă mâinile în părul lucitor care-i cădea pe umeri şi începu să se zbuciume, murmurând reproşuri care deveneau din ce în ce mai articulate. Cutremurată de suspine, ţipă la soţul ei, care rămase tot atât de mirat ca şi ea însăşi:
— Marcus, de ce ai săvârşit această faptă? Cum de ai putut aduce nenorocirea aceasta pe capul fiului nostru? Crezi că era atât ele important ca să denunţi pe Gaius în faţa Senatului cu preţul unui astfel de sacrificiu pentru Marcellus şi pentru noi toţi? O, aş ti preferat să fi murit înainte de a se întâmpla ce ni se întâmplă acum!
Gallio îşi plecă fruntea în palme şi nu încercă să-i spună că vina este şi a lui Marcellus. Fiul său avea destule griji, fără să mai fie nevoie şi de reproşurile pe care i le-ar fi făcut Cornelia.
— Unde este acum? întrebă ea cu glasul sugrumat, încercând să se stăpânească. Trebuie să vorbesc cu el.
— Probabil se pregăteşte de plecare, murmură Gallio. Ordinul este să plece imediat la destinaţie. O galeră îl va duce la Ostia, ele unde mâine dimineaţă va pleca o corabie pe care se va îmbarca.
— Corabie? Ce fel de corabie? Dacă trebuie să plece, de ce nu pleacă în condiţiile cuvenite rangului său? Fără îndoială va putea închiria sau cumpăra un vas, pentru a face călătoria cum se cade s-o facă un tribun.
— Dragă, pentru aşa ceva nu avem timp de ajuns. Vor pleca astă-seară.
— Cine vor? Marcellus şi mai cine?
— Demetrius.
— Preamăriţi să fie zeii! oftă Cornelia şi începu din nou să plângă. Dar Marcellus de ce nu vine să mă vadă? îngână ea printre suspine.
— Va veni numaidecât, răspunse Gallio. A dorit să vin en mai întâi, ca să te anunţ. Şi sper că-l vei primi cu acelaşi curaj ca orice matroană romană. Tonul cu care vorbea senatorul devenise aproape sever. Fiul nostru a avut parte de câteva zguduiri neplăcute, dar le-a suportat cu bărbăţie şi cu liniştea caracteristică celor mai bune tradiţii ale noastre. Totuşi cred că nu i-ar face plăcere dacă te-ar vedea câ-ţi pierzi cumpătul din pricina aceasta.
— Să-mi pierd cumpătul! zise Cornelia şi se uită mirată la el. Ştii foarte bine că n-aş fi în stare să fac aş ceva, indiferent de ceea ce ni s-ar întâmpla.
— Draga mea, nu este nevoie ca cineva sa ia otravă, nici să întrebuinţeze pumnalul, pentru a se sinucide. Poţi tot atât de bine să te sinucizi, şi totuşi fiziceşte să rămâi în viaţă. Gallio se ridică în picioare şi, apucând pe Cornelia de mână, o ajută să se ridice şi ea. Şterge-ţi lacrimile, iubita mea, zise el cu blândeţe. Când va veni să te vadă, încearcă şi primeşte-l în aşa fel ca să fie mândru de tine. Probabil de aici înainte îl vor aştepta zile de încercări grele, şi amintirea curajului ce-l vei dovedi acum în faţa lui să-i servească de îndemn în momentele când se va simţi abătut.
— Bine, Marcus, voi încerca. Cornelia îl apucă de braţ şi se strânse lângă el. Trecuse vreme atât de lungă de când nu mai simţiseră nevoia imediată de a sta atât de strânşi unul lângă altul.
După ce Marcellus petrecuse singur o jumătate de oră cu maică-sa - datorie de care la început se temuse - plecă, pentru a sta de vorbă cu soră-sa. Bătrânul Gallio informase pe Lucia, iar aceasta îi trimisese vorbă cu Tertia că-l va aştepta sub pergola din grădină până când va putea să vină s-o vadă.
Înainte de toate însă trebuia să se întoarcă în camera lui, pentru a lăsa perna de mătase pe care maică-sa stăruise s-o ia cu el. Încă un obiect ce trebuia adăugat la povara bagajelor lăsate în grija lui Demetrius, dar ar fi fost lipsă de atenţie din partea lui să refuze acest dar, mai ales ţinând seama de marele curaj cu care primise această nenorocire ce-i lovise pe amândoi. Cornelia plânsese, dar atitudinea ei nu se abătuse câtuşi de puţin de la disciplina pe care şi-o impusese.
Marcellus găsi bagajele adunate în învelitori şi strânse în curele, gata pentru plecare. Demetrius însă nu era nicăieri, întrebă pe Marcipor care apăruse în cadrul uşii, pentru a vedea dacă au nevoie de prezenţa lui, iar acesta îi spuse cam tară voie că acum un ceas l-a văzut plecând călare în cea mai mare grabă. Marcellus primi această informaţie fără să-şi trădeze mirarea. Era foarte probabil că, deşi târziu, grecul constatase că din echipamentul lor lipseşte ceva şi plecase de acasă, uitând să-şi ceară voie. Ar fi imposibil ca Demetrius să profite de această ocazie pentru a încerca să evadeze. Nu se poate, îşi zise Marcellus. Dar întâmplarea aceasta avea nevoie de o explicaţie, deoarece, dacă ar fi avut nevoie de un obiect despre care a constatat că le lipseşte, n-ar fi strâns bagajele în curele înainte de a se întoarce acasă.
Lucia aştepta sprijinită de balustradă, uitându-se spre Tibrul pe apa căruia se vedeau corăbii cu pânze mici în care se frângeau aproape orizontal razele soarelui şi galere care înaintau atât de încet, încât ai fi zis că nici nu se mişcă, dacă pe marginea lor nu s-ar fi văzut
umbra cu mişcări ritmice ale vâslelor lungi care se propteau în apă şi se ridicau iarăşi. Una dintre galere, ceva mai mică decât celelalte, se îndrepta spre chei. Îşi făcuse mâinile punte peste ochi şi urmărea cu atâta atenţie silueta neagră a vasului, încât nici nu auzi pe Marcellus apropiindu-se.
Se opri lângă ea fără să zică nimic şi înduioşat îşi petrecu braţul împrejurul mijlocului ei feciorelnic. Ridică un braţ şi-l cuprinse şi ea, dar nu se întoarse să se uite la el.
— Nu cumva este galera cu care vei pleca tu? întrebă ea şi-i tăcu semn spre vas. Dacă nu mă înşel, este o triremă şi are prora foarte înaltă. Aceasta este una dintre galerele care ies în calea corăbiilor la Ostia.
— Da, este dintre acelea, răspunse Marcellus, mulţumit că discuţia lor a luat această întorsătură liniştită. S-ar putea să fie chiar galera cu care voi pleca eu.
Lucia se întoarse încet în braţele lui împreunate, ridică palmele catifelate ale mâinilor şi-l mângâie înduioşată pe obraz. Se uită la el şi zâmbi, dar buzele îi tremurau puţin: „încearcă să fie curajoasă", îşi zise fratele ei şi se gândi că probabil atitudinea lui de acum o va face să înţeleagă că este de acord cu purtarea ei.
— Sunt mulţumită că vei lua şi pe Demetrius cu tine, zise ea cu glasul ferm. A cerut el să te însoţească?
— Da, răspunse Marcellus. Apoi, făcând o pauză, adăugă: Da... a dorit să vină cu mine. Câteva clipe rămaseră nemişcaţi unul lângă altul şi degetele fetei se jucau cu şnurul de mătase cu care tunica lui era încheiată la gât.
— Ţi-ai împachetat toate lucrurile de care ai nevoie? Amândoi erau conştienţi de stăpânirea ce şi-o impuseseră în această împrejurare şi se simţeau mulţumiţi.
— Da! răspunse Marcellus, apoi dete din cap şi zâmbi, ca şi când totul s-ar fi desfăşurat în mod normal şi n-ar fi plecat mai departe decât la o vânătoare: Da... draga mea, totul este pregătit pentru a putea pleca. Urmă o pauză ceva mai lungă.
— Evident, ar fi imposibil ca tu să prevezi de acum când te vei întoarce.
— Sigur că nu, răspunse Marcellus, şi după oarecare ezitare adăugă: Cel puţin deocamdată.
Apoi cu totul pe neaşteptate Lucia scoase un ţipăt îndurerat şi, ascunzându-şi obrazul la pieptul fratelui ei, începu să plângă cu sughiţuri domolite. Marcellus îi ţinea strâns trupul cutremurat ele suspine.
— Nu, dragă surioară, murmură Marcellus. Să ne păstrăm cumpătul! Ştiu că nu e uşor, dar va trebui să ne purtăm într-un fel demn de originea noastră de romani.
Trupul Luciei păru că devine rigid şi, lăsându-şi capul pe spate, ridică ochii plini de lacrimi spre el, scăpărând de revoltă.
— Să ne purtăm ca romani! ţipă ea în bătaie de joc. Da, să ne purtăm ca romani! Dar ia spune-mi ce răsplată primesc aceşti romani pentru că sunt curajoşi... pentru că se prefac că este frumos şi nobil să renunţi la tot ce ai... şi că e glorie să suferi şi să mori pentru Roma? Pentru Roma, pe care eu o urăsc din adâncul sufletului! la gândeşte-te ce ţi-a făcut Roma... ţie şi nouă tuturor! De ce nu ne lasă să trăim în linişte? Imperiul roman... ce este acest Imperiu roman? Un uriaş furnicar de sclavi! Nu înţeleg sclavi ca Tertia şi Demetrius; ci ca mine şi ca tine... toată viaţa ne ploconim, ne umilim şi ne linguşim: legiunile noastre prădează şi ucid în toate părţile... şi pentru ce Pentru a face Roma capitala universului, spune lumea. Dar de ce trebuie ca universul întreg să fie condus de un bătrân nebun, ca Tiberiu, şi de un beţiv netrebnic cum este Gaius? Nu pot suferi pe nici unul dintre ei!
Marcellus nu încercă să determine pe soră-sa să-şi oprească avalanşa aceasta de revoltă, căci îşi zise că va fi mult mai bine să se poată răcori şi să termine pentru totdeauna cu ce are de spus. Acum o simţea pierdută în braţele sale şi-i auzea bătăile violente ale inimii.
— Te simţi mai bine? o întrebă el cu glasul binevoitor. Cu obrazul mereu ascuns la pieptul lui, fata dădu din cap. Ridicând în mod instinctiv privirea, dădu cu ochii de Demetrius, care se oprise la depărtare de câţiva metri de ei şi se uita în altă parte. Va trebui să-l întreb ce vrea, murmură el şi-şi desprinse braţele de pe trupul ei. Lucia se întoarse din nou spre fluviu, căci nu voia ca grecul să constate că aproape şi-a pierdut stăpânirea de sine.
— Fiica legatului Gallus vă aşteaptă, stăpâne, îi spuse Demetrius.
— Eu nu pot să mă întâlnesc cu Diana în starea aceasta, zise Lucia cu glasul sugrumat. Mă voi plimba pe aleile grădinii în timpul cât tu vei vorbi cu ea. Apoi, ridicând puţin glasul, adăugă: Demetrius, adu pe Diana aici în pergola. Fără să mai aştepte aprobarea fratelui ei, urcă repede scara circulară care ducea spre boschetele de trandafiri şi spre dulbina havuzului. Luând tăcerea stăpânului său drept o confirmare a ordinului primit, Demetrius plecă să-şi facă datoria, dar Marcellus îl chemă înapoi şi sclavul se întoarse.
— Crezi că ea este informată? întrebă el şi încruntă din sprâncene.
— Da, stăpâne!
— Ce te determină să faci această afirmaţie?
— Fiica legatului Gallus pare c-a plâns, stăpâne. Marcellus tresări şi clătină din cap.
— Nu ştiu ce aş putea să-i spun în această împrejurare, murmură el mai mult pentru sine, dar Demetrius nu făcu nici o încercare pentru a-l ajuta. Totuşi, voi fi obligat să vorbesc cu ea, oftă el resemnat.
— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius şi plecă din nou. Întorcându-se spre balustradă, Marcellus văzu silueta surorii sale care se plimba abătută printre boschetele de trandafiri şi inima îi tresări de milă. Până acum n-o văzuse pe Lucia niciodată atât de mâhnită. Nu era deci de mirare că se ferea ca Diana s-o vadă în starea aceasta. Presimţea că apropiata lui întrevedere cu Diana va fi neobişnuit de grea. Până acum nu prea avusese ocazia să rămână singur cu ea, nici chiar pentru câteva clipe numai. De astă dată nu numai că vor rămâne singuri, dar se vor găsi amândoi într-o situaţie extrem de dificilă. Nu ştia ce atitudine va trebui să ia în această împrejurare.
O văzu că se apropie, trecând prin peristil, mişcându-se uşoară şi graţioasă, dar fără vioiciunea ei obişnuită. Cum se poate ca Demetrius să-i spună să vină aici în pergola fără ca el s-o însoţească, deşi ea cunoştea drumul pe unde trebuie să apuce. Fir-ar afurisii de Demetrius... În după-amiaza aceasta purtarea lui este cu totul neobişnuită. I-ar fi fost mult mai uşor să iasă în calea Dianei şi s-o salute, dacă ar fi fost şi el de faţă. Marcellus apucă în lungul aleii ca s-o întâmpine. Lucia a avut dreptate: Diana a crescut şi în atitudinea aceasta de astăzi este mult mai drăguţă decât îşi aducea aminte c-ar fi văzut-o vreodată. Probabil ştirile pe care le primise acum alungaseră şi ultimele resturi de adolescenţă din înfăţişarea ei. Dar, indiferent de motivele ce au determinat această schimbare, Diana devenise cu totul pe neaşteptate o femeie matură, îşi simţi inima că începe să bată mai repede. Zâmbetul frăţesc cu care se pregătise s-o întâmpine i se păru nepotrivit, dacă nu lipsit de sinceritate, şi, după ce Diana se mai apropie, privirile lui deveniră tot atât de grave ca şi ale ei.
Întinse amândouă mâinile spre el şi-l privi pe sub genele lungi, încercând să-şi stăpânească lacrimile şi să zâmbească. Marcellus n-o văzuse până acum în felul în care o vedea astăzi şi contactul fugar al mâinilor lor îl tulbură. Uitându-se adânc în ochii ei negri, i se păru că abia acum îşi dă seama de prezenţa ei, de linia fină a trupului ei. de sprâncenele frumoase, de bărbia energică şi totuşi delicată, de buzele ei pline care acum erau întredeschise din cauza spaimei, dincolo de care i se vedeau dinţii strâns încleştaţi.
— Îmi pare bine c-ai venit, Diana, zise Marcellus, care ar fi dorii ca vorbele acestea să fie protectoare, dar nu erau deloc. Ar fi vrut să adauge: „Lucia va veni imediat" - dar nu-i spuse nimic şi nici nu-i dădu drumul de mâini şi se miră că este în stare să stea nemişcată atâta vreme.
— Este adevărat că vei pleca astă-seară? întrebă ea cu glasul stins.
Marcellus se uită în ochii ei şi se întrebă cum de fata aceasta mereu neastâmpărată, veselă şi capricioasă a putut să devină atât de fermecătoare.
— De unde ai aflat? întrebă el. Cine te-a informat atât de repede? Eu am aflat abia acum trei ceasuri.
— Crezi că amănuntul acesta ar putea să aibă vreo importanţă? întrebă ea, apoi se opri, ca şi când s-ar fi gândit ce să-i mai spună. A trebuit să vin, Marcellus, continuă ea cu tot curajul, deoarece ştiam că tu nu vei mai avea timp să vii la mine şi să-ţi iei rămas bun.
— A fost un gest foarte... Era gata să pronunţe cuvântul „amabil", dar presimţi că răspunsul acesta ar fi prea rece şi prea banal şi, uitându-se la Diana, constată că este cu ochii plini de lacrimi. A fost foarte drăguţ din partea ta, zise el înduioşat, şi strângând-o mai tare de mâini o apropie de el. Fata păru că ezită, apoi se supuse.
— Fireşte, n-ar fi trebuit să vin, declară ea cu respiraţia întretăiată, dar timpul este atât de scurt. Prezenţa ta ne va lipsi tuturor. Apoi întrebă, ceva mai sfioasă: Spune, Marcellus, îmi vei trimite veşti despre tine? Şi văzându-l că nu-i răspunde imediat, clălină din cap şi murmură: N-ar fi trebuit să-ţi pun întrebarea aceasta, căci acolo unde te duci tu vei avea destul de lucru. Vom afla unul despre altul datorită Luciei.
— Bine, draga mea, tu nu te gândeşti că mie-mi va face plăcere să-ţi scriu, se grăbi Marcellus să-i răspundă, şi cred că-mi vei scrie şi tu... destul de des... Făgăduieşte-mi că-mi vei scrie!
Diana zâmbi printre lacrimi şi Marcellus îi urmări gropiţele clin obraji cum se adâncesc şi apoi dispar. Inima îi tresări când o auzi întrebându-l în şoaptă:
— Îmi vei scrie chiar astă-seară? Şi-mi vei trimite scrisoarea cu galera care se va întoarce?
— Da, Diana, îţi voi scrie.
— Unde este Lucia? întrebă ea nerăbdătoare şi-şi retrase repede mâinile dintr-ale lui.
— În grădină, pe aleea boschetelor de trandafiri, răspunse Marcellus.
Şi înainte de a-şi putea da seama de intenţia ei, o văzu că se depărtează în fugă. În momentul când ajunse în vârful scării, se opri şi, întorcându-se spre el, îi făcu semn cu mâna. Era gata s-o strige să-l aştepte, căci vrea să-i mai spună ceva, dar incertitudinea în care se găsea acum îl determină să renunţe. Ce i-ar mai putea spune Dianei? se întrebă el. Ce i-ar putea făgădui şi ce i-ar putea cere să-i făgăduiască? Nu, va fi mult mai bine pentru amândoi să se despartă în felul acesta, îi trimise un sărut şi fata dispăru din vedere. Era posibil. chiar probabil ca de aici înainte să nu mai revadă pe Diana niciodată.