Drept comercial

16. Contencios administrativ. Contestaţie împotriva deciziei pronunţate de DGFP şi prin care este menţinută în mod nejustificat măsura dispusă de organul de control cu privire la refuzul rambursării TVA şi a dobânzii aferente.

Prin cererea înregistrată sub nr. 376/CA/29.10.2002, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Constanţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfiinţarea parţială a Deciziei nr. 173/01.10.2002, cu consecinţa restituirii sumei de 218.745.205 lei TVA şi plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin decizia atacată a fost menţinută în mod nejustificat măsura dispusă de organul de control cu privire la refuzul rambursării sumei de 218.745.205 lei, reprezentând TVA aferent materialelor achiziţionate în nume propriu (198.130.636 lei) şi amplasării unei piscine (20.614.569 lei).

În opinia reclamantului refuzul restituirii TVA reprezintă o eroare, cu atât mai mult cu cât temeiul legal invocat, atât de organul de control, cât şi de DGFP Constanţa este decizia nr. 3/04.03.2002, care a fost anulată parţial printr-o hotărâre a Curţii de Apel Constanţa.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.02.2003 s-a dispus suspendarea judecării cauzei conform art. 244/1 Cod procedură civilă, apreciindu-se că soluţionarea cauzei este în strânsă legătură cu dosarul nr.993/CA/2002 având ca obiect acţiunea introdusă de reclamant pentru anularea unor dispoziţii din decizia nr.3/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 130/CA/21.10.2002, Curtea de Apel Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea pct. 2 şi 4 din art. II paragraful Taxa pe valoare adăugată din decizia nr. 3/04.03.2002 a Ministerului Finanţelor Publice. Soluţia Curţii de Apel Constanţa a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 3163/14.10.2003 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 170/CA/16.03.2004, Tribunalul Constanţa a admis în parte cererea reclamantului, în sensul anulării deciziei nr. 173/2002 emisă de DGFP Constanţa cu privire la punctul II din dispozitiv.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 25.01.2002, reclamantul a înregistrat cererea nr. 9581 prin care a solicitat restituirea sumei de 374.553.947 lei cu titlu de TVA, conform art. 17 alin.1 lit.B din OUG nr. 17/2000.

Prin procesul-verbal nr.1992/26.06.2002 organul fiscal a stabilit că suma de 311.740.557 lei nu poate face obiectul restituirii, iar prin decizia nr. 173/01.10.2002 a fost respinsă contestaţia reclamantului pentru suma de 218.745.205 lei.

Instanţa de fond a reţinut că pentru suma de 198.130.636 lei criticile formulate de reclamant cu privire la legalitatea actului de control şi ale deciziei atacate sunt întemeiate, cât timp asupra legalităţii soluţiilor prevăzute de decizia nr. 3/2002 a MFP la subtitlul TVA art. II pct. I 2 şi 4, instanţa prin sentinţa civilă nr. 130/CA/2002 s-a pronunţat ca fiind adausuri la lege.

În aplicarea OUG nr. 17/2000 a fost emis Ordinul nr. 1026/2000 al Ministerului Finanţelor Publice, care prevede expres în art. 1 alin. 2 singurele condiţii ce sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ, respectiv autorizaţia de construcţie eliberată în condiţiile Legii nr. 50/1991 şi executarea lucrărilor de către persoane fizice sau juridice autorizate, condiţii îndeplinite de reclamant.

Referitor la suma de 20.614.569 lei, instanţa a reţinut că refuzul restituirii acestei sume aferente construirii unei piscine, a fost generat de interpretarea diferită pe care părţile au dat-o dispoziţiilor art. 2 lit.”a” din Legea locuinţei nr. 114/1996, conform cu care prin termenul de locuinţă se înţelege „construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”.

Instanţa de fond a reţinut că scopul urmărit de legiuitor în acordarea facilităţilor fiscale la cotele de impozitare, a vizat în primul rând încurajarea construcţiei de locuinţe, fără a se exclude prin O.M.F nr. 1026/2000 expres piscina din sfera noţiunii de locuinţă, făcând trimitere doar la definiţia locuinţei dată de Legea nr. 114/1996.

Cât timp prin art. 1 alin. 4 din OMF nr. 1026/2000, se face trimitere la termenii definiţi de Legea nr. 114/1996, instanţa a reţinut că sintagma „dotările şi utilităţile necesare” nu presupune acele dotări şi utilităţi de strictă necesitate, exigenţele minimale pe care trebuie să le asigure o locuinţă au fost prevăzute de legiuitor la art. 2 lit.”b” unde este definită locuinţa convenabilă.

Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 218.745.205 lei, instanţa a reţinut că reclamantul are la îndemână calea unei acţiuni în pretenţii, pe care o poate exercita din momentul în care creanţa devine certă şi exigibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât şi D.G.F.P. Constanţa.

1. Reclamantul a criticat hotărârea prin prisma neacordării dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei, calculată de la data emiterii procesului-verbal nr.1992/26.06.2002 al AFP Constanţa şi până la data la care îi va fi achitată suma.

2. D.G.F.P. Constanţa a criticat hotărârea prin prisma următoarelor motive:

- referitor la suma de 196.130.636 lei, aceasta a fost respinsă la rambursare, întrucât materialele au fost achiziţionate de către reclamant pe cont propriu nu şi prin intermediul executantului lucrărilor, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a beneficia cota zero TVA;

- nu s-a făcut dovada că uşa metalică în valoare de 5.854.076 lei a fost montată de firma furnizoare;

- greşit instanţa de fond a reţinut că piscina este o utilitate necesară pentru ca reclamantul să beneficieze de restituirea TVA-ului.

I. Recursul declarat de D.G.F.P. Constanţa este nefondat, reţine instanţa de control.

Prin sentinţa civilă nr. 130/CA/21.10.2002 a Curţii de Apel Constanţa, devenită irevocabilă, s-a dispus anularea pct. 2 şi 4 din art. II paragraful „Taxa pe valoare adăugată” din Decizia nr. 3 din 04.03.2002 a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp prin astfel de soluţii impuse s-a urmărit ca, în situaţia în care materialele sunt procurate pe cont propriu de beneficiarul construcţiei, să nu se mai aplice cota zero, chiar dacă ele sunt încorporate în lucrările de construcţie sau de instalare centrale termice, ceea ce de fapt constituie o adăugare la lege.

Într-o atare situaţie, fiind dezlegată de drept prin hotărâre irevocabilă situaţia materialelor achiziţionate în nume propriu în valoare de 198.130.636 lei, prin anularea art. 2 pct. 2 şi 4 din Decizia nr. 3/2002, pe baza căreia şi-a întemeiat soluţia organul de control fiscal, Curtea reţine că primul motiv de recurs este nefondat, cât timp condiţiile impuse de OUG nr. 17/2000 şi OMF nr. 1026/2000 sunt îndeplinite.

Suma de 5.854.076 lei reprezintă TVA aferent achiziţionării şi montării unei uşi metalice la demisolul construcţiei, uşă ce a fost montată chiar de firma furnizoare SC C.R. SRL.

În legătură cu TVA aferent piscinei, Curtea reţine că argumentele invocate de instanţa de fond în sensul aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 112/1996, cât şi a cotei zero de TVA, sunt judicioase, reuşind să se înţeleagă mecanismul acordării facilităţilor, cât şi scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestora.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. Constanţa.

II. Cu referire la recursul declarat de reclamant, Curtea reţine că este fondat, în condiţiile în care suma ce trebuia restituită de organul fiscal este purtătoare de dobânzi.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1088 Cod civil, la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Aceste dispoziţii sunt în deplină concordanţă cu cele din art. 19 din OG nr. 61/2002, dar şi din art. 113 din Codul de procedură fiscală, contribuabilii au dreptul la dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget.

Într-o astfel de situaţie, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamant şi a fost modificată, în parte, hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei de 218.745.205 lei dobândă calculată de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la restituirea sumei din cererea principală.

Decizia civilă nr. 245/CA/04.11.2004