Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Soarele smereniei

David, om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desă­vârşit; totuşi de ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, destul de sporiţi am fi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Căci numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit, şi în ascultare şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispă­şirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascul­tarea şi din ispăşirea noastră, a păcătoşilor.

Învăţătura desăvârşită o avem de la: „Cel ce, fi­ind în chipul lui Durnnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filipeni 2, 6-10).

Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra rău­lui în lumea aceasta. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi Slava Ta­tălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa.

Răbdând bătaie, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără-de-lege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe asta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni, între care era şi Sfânta Sa Maică. Iubirea de oameni i-a pricinuit o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi Se ţintuieşte de ea prin fiecare din răută­ţile noastre, până la sfârşitul lumii.

În toate acestea, ascultător desăvârşit arătân­du-Se Tatălui, cu smerenia Sa, cu desăvârşirea Sa, omeneşte a biruit pe pământ, iar dumnezeieşte a biruit în iad. Căci prin taina Crucii rupând pânte­cele iadului, care înghiţise neamul omenesc cu neascultarea, a înviat dintr-însul pe Adam şi pe toţi drepţii, şi de atunci este mântuire. Prin urmare, mântuirea este roada ascultării până la umilinţă a Mântuitorului. Iisus S-a dat pe Sine umilirii celei mai de pe urmă numai ca să ne câştige pentru mân­tuirea cu care a venit. De aceea El e Pomul vieţii din Rai, iar întoarcerea în Rai, sau mântuirea, e roada acestui Pom, Care dă viaţă veşnică celui ce va mânca dintr-Însul. Pomul îl ştim, roada Lui ni-e dată, dar dacă n-o mâncăm, nu ne mântuim.

Ar trebui ca aşa de zornic să urmăm Mântuitoru­lui toată calea Sa pământească, măcar pe cât ne zo­reşte foamea şi setea celor pieritoare. Desăvârşirea Mântuitorului în ascultare şi lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şi­rul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care pentru dragostea Lui erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremii de atunci. Şi precum David 1-a omorât pe Goliat şi leul, aşa şi creştinii biruiau leul nevăzut, căci dragostea până la moarte de Cel ce ne-a învăţat cărarea şi ne-a dat nebiruită armă lepădarea noastră pe Cruce, iată că pe ei i-a făcut mai tari ca iadul, care vărsa peste ei văpaie de ură, le îndesa cununa de spini pe cap şi cuie în picioare, sau îi ardea de vii în cuptoare. Dra­gostea de Dumnezeu stinsese văpaia cuptorului din Babilon, urgia focului fugind de la faţa lui Dumne­zeu, Care în rouă o prefăcuse, şi mântuia pe sfinţi.

Trebuie ruşinaţi încă de aici vameşii văzduhului, ca la mutarea noastră dincolo, cunoscând ei focul dumnezeiesc, ce a ars lucrurile lor din noi, să nu ne poată opri cu vreo datorie neplătită din vremea de acum rânduită ispăşirii. Că aşa zic Părinţii, că vre­mea de acum spre pocăinţă ne e dată. Şi nu-i tre­buie potrivnicului pustiire mai mare în lucrăturile sale decât ispăşirea din dragoste, (răbdarea cu dra­goste a necazurilor)căci ea arde datoriile noastre.

Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat ni­meni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe Domnul şi să se asemene cu El, în Cruce să se asemene, şi, cât poate să cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.