Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase
Yüklə 2,69 Mb.
|
Capitolul 28 Sala expoziţiei cu piese aduse recent de pe şantierele arheologice din Egipt era una din cele mai fascinante ale Luvrului. Maeştrii de lumini ai imensului muzeu se întrecuseră pe ei înşişi şi reflectoarele ascunse cu artă făceau ca zonele intens luminate să alterneze cu altele, rămase într-o semiobscuritate atent studiată, care dădea o senzaţie de tărâm ne- pământean şi sugera oricui ideea că toţi oamenii sunt muritori. Totuşi, pe la ora prânzului, vizitatorii erau rari, lucru oarecum sur- prinzător pentru nobilul oraş Parisul, locul cel mai iubitor de cultură de pe pământ. Doar un tânăr cu înfăţişare de student, care se oprise cu mâinile la spate privind plin de interes câteva piese miniaturale aflate mai într-o parte şi, în alt colţ, un domn respectabil, cu un blocno- tes în mână, care stătea aplecat deasupra unei lespezi de gresie şi, după toate aparenţele, se străduia să descifreze o inscripţie ale cărei semne abia se mai cunoşteau. Din când în când domnul cel respecta- bil, un savant, fără îndoială, nota câte ceva în blocnotes şi se apleca din nou asupra lespezii, părând vizibil chinuit de greutatea descifrării textului şi ridicând din când ochii, de parcă ar fi cerut cuiva ajutor. Dar în afară de studentul cufumdat în examinarea exponatelor care îi stârniseră interesul, în sală nu mai era nimeni, aşa că savantul se în- torcea la lucrul lui, mai verificând o dată butoanele pixului cu care scria şi care, întâmplător, putea fi folosit şi ca microfon multidirecţio- nal de mare putere - care capta cel mai mărunt sunet pe o rază de câteva zeci de metri sau emitea, după cum cereau împrejurările - şi se apleca să se asigure de camera de luat vederi cu obiectiv teleghidat instalată pe podea, sub un colţ al draperiei de lângă el, de unde ţinea sub observaţie toată sala. Studentul, la rândul lui, se scărpina din când în când uşor în urechea stângă, cu grijă să nu deranjeze microrecep- torul lipit în interiorul pavilionului, exact în punctul în care acusti- cienii din laboratoarele Biroului Doi stabiliseră că sonoritatea era maximă pentru purtătorul microreceptorului şi zero pentru orice cu- rios, chiar dacă şi-ar fi lipit urechea de a lui. Din când în când îşi freca absent bărbia cu degetele mâinii stângi şi îşi masa, cu aceleaşi gesturi de om cufundat în gânduri, şi obrazul drept, şoptind visător, ca pentru el: „Nici o mişcare, şefu'." O bizară coincidenţă făcea ca de fiecare dată tânărul să rostească această concluzie lapidară ţinând în dreptul gurii palma stângă, unde avea lipit un microemifător de mare putere. Cât despre cea de-a treia persoană din imensa sală a expoziţiei egiptene, aceasta aproape că nici n-ar mai trebui menţionată, dat fiind că era dintre ai casei, adică un paznic care tândălea plictisit în zona uşilor cu batantele larg desfăcute. Un vizitator care l-ar fi privit mai atent ar fi fost de-a dreptul revoltat constatând că Luvrul, acest| sacru lăcaş de cultură, a ajuns într-un hal de decădere indescriptibilă,! din moment ce în rândurile personalului se aflau şi asemenea spe- cimene. Fiindcă un paznic, fie el şi de muzeu, care are obiceiul de a trage la măsea în timpul serviciului, e ceva care nu face cinste nici măcar celei mai prăpădite discoteci din Montana sau din Indonezia Iar paznicul nostru nu era greu de văzut că întrecuse măsura şi se afumase de-a binelea. Avea obrajii congestionaţi şi privirea tulbure şi lăcrimoasă a celui care ştie de ani de zile că băutura e bună dacă te ţii de ea - şi nici nu părea prea sigur pe echilibrul lui, motiv pentru care se plantase profesional şi strategic lângă intrarea din stânga, din- colo de batantele uşii, şi picotea de-a-mpicioarelea, deschizând din când în când ochii ca să se asigure că toate sunt la locul lor şi lăsând apoi pleoapele să-i cadă obosite la loc. Totuşi, numai doi vizitatori într-o expoziţie atât de importantă dintr-unul din cele mai mari muzee ale lumii însemnau destul de puţin, aşa că peste puţin timp îşi făcu apariţia o doamnă, căreia cei doi nu-i dădură nici o atenţie - abstracţie făcând de faptul că studentul căscă prelung dar discret, abia auzit, acoperindu-şi civilizat gura cu palma stângă, dar cu greu ar fi putut susţine cineva că asta putea să aibă vreo legătură cu sosirea doamnei. Cât despre savantul cu bloc- notesul, acesta era atât de adâncit în cercetarea lespezii lui încât e vizibil că nici nu băgase de seamă apariţia vizitatoarei. ; Şi, parcă spre a salva prestigiul acestui sanctuar al culturii, peste câteva minute îşi făcu apariţia un al patrulea vizitator, un domn foar- te prezentabil, îmbrăcat cu un gust desăvârşit - un superb costum de după-amiază care se asorta admirabil cu lavaliera albastră. Fără să vrea, domnul îşi roti privirile prin sală şi avu o tresărire de surpriză la vederea doamnei, o surpriză plăcută, fără îndoială, fiindcă îşi îndrep- tă imediat paşii spre ea, în timp ce faţa i se umplea de un zâmbet de-a dreptul fericit. Doamna era adâncită în contemplarea unui sarcofag dar dându-şi seama că cineva se apropie de ea cu pas hotărât întoarse privirile şi, recunoscându-l pe domnul cu lavaliera albastră, păru încântată. — Oh, quelle surprise, Monsieur le comteP exclamă ea vizibil bucuroasă. — Chere Madame, e pentru mine o adevărată fericire să vă reîntâlnesc, răspunse noul vizitator sărutându-i mâna cu un gest de aleasă curtenie. Apoi începură o conversaţie liniştită, cu voce scăzută, ca doi oa- meni de lume care se întâlnesc într-un loc unde nu se cuvine să tul- bure liniştea celorlalţi. Vorbeau atât de încet încât nimeni n-ar fi pu- tut auzi ce-şi spuneau, dar nimeni nu părea curios să tragă cu ure- chea la conversaţia lor, cu atât mai mult cu cât se aflau destul de de- parte de ceilalţi doi vizitatori iar paznicul, un beţivan nenorocit, se afla dincolo de uşă şi părea toropit de băutură. Claude Moreau, aflat într-o maşină parcată într-una din curţile interioare ale imensului muzeu, mai mereu pustie, stătea cu căştile la urechi şi nu scăpa un cuvânt. — Vă înşelaţi, Monsieur André. Şeful serviciului de pază al ambasadei a fost de-a dreptul surprins când a înţeles că eu aveam impresia asta. Mi-a spus răspicat că el n-a pus pe nimeni să mă urmărească. Nu erau oamenii lui. „ --- Nu v-aţi gândit că se prea poate să mintă? " veni răspunsul rece al contelui de Strassbourg. „ --' Nu cred. în materie de minciuni cred că sunt şi eu suficient de versată ca să pot să-mi dau seama când cineva minte, mai ales dacă e luat repede. " .., — în meseria asta, doamnă, nimeni nu poate fi luat repede. Mai ales dacă întrebarea nu e suficient de diplomatică. „ — A, nici vorbă, l-am luat pe departe şi nici măcar n-a clipit, I-am spus că un vânzător, în timp ce mă aflam în magazinul acela, m-a întrebat dacă oamenii de afară erau cumva cu mine şi dacă n-ar fi mai potrivit să-i invite înăuntru, să nu mai stea pe trotuar, ca milogii. Mai ales că magazinul are instalaţie de aer condiţionat şi Ce surpriză, domnule conte! (fr.) afară era o arşiţă imposibilă. Oricine s-ar fi trădat dacă ar fi avut ceva de ascuns, nu credeţi?" „ — Cred, doamnă. Sunt chiar convins. Recunosc că aii fost de o abilitate de-a dreptul de invidiat. „ — Şi încă ceva: l-am întrebat dacă nu cumva urmăritorii erau oamenii serviciilor secrete franceze. Mi-a răspuns că se prea poate, în sensul că probabil mă identificaseră întâmplător şi, văzând că am plecat fără nici o escortă la cumpărături, se apucaseră benevol să mă escorteze ei, cu discreţie, evident. Dacă păţeam ceva, servi- , ciile secrete franceze ar fi avut şi ele multe neplăceri. " „ — Da, păru să încuviinţeze interlocutorul. Pare logic. " ) „ — E vorba de altceva, foarte important, Monsieur André. Soţul
„ — Doamnă, scenariul e perfect. Uitaţi cum vă propun să proce- dăm... Hm! Dar noi nu stăm bine aici deloc, am impresia că e cam, curent, mai bine să ne retragem puţin..." ; Savantul nu reuşea să distingă cuvintele celor doi, dar văzu cum bărbatul o ia curtenitor de braţ şi, spunându-i tot timpul ceva, o con- duce spre un ungher întunecos, drept care dădu puţin la o parte colţul draperiei, ca să dirijeze obiectivul camerei spre noul punct şi să poată privi în voie ecranul minuscul, în timp ce studentul, mereu concen- trat, trecuse la cercetarea unor piese aşezate puţin mai încolo, aşa încât avea în raza vederii colţul în care ajunseseră contele şi doamna Courtland. În sală mai apăruseră între timp doi sau trei vizitatori, dar nu împiedicau cu nimic vizibilitatea. Contele de Strassbourg stătea cu spatele spre cameră şi savantul, uluit, văzu că în mâna lui apăruse o seringă de plastic, ţinută în podul palmei, în aşa fel încât numai ca- mera care îl filma putea prinde imaginea asta în prim plan. Alarmat savantul duse repede pixul la gură şi şopti: — Urgent! Pe el, are o seringă în mână, vrea s-o omoare! \ Studentul se întoarse imediat pe călcâie şi pormi cu paşi iuţi spre colţul unde ajunseseră contele de Strassbourg şi doamna Courtland strigând din mers: -\ — Ah, domnule conte! Nici nu v-am recunoscut! Dumnezeule, ce fericire pe mine să vă întâlnesc din nou! Cel interpelat cu atâta lipsă de manieră tresări speriat iar doamna Courtland se întoarse şi ea surprinsă. Contele lăsă discret seringa să cadă şi o strivi cu piciorul, împingând-o mai încolo fără să observe nimeni - doar paznicul cel afumat, care venise şi el, întâmplător, şi care se strecură nevăzut de nimeni şi o împinse şi el tot cu piciorul, vârând-o sub un piedestal de unde putea fi luată mai târziu, când apele aveau să se mai potolească. — Domnule conte! exclamă fericit tânărul, repezindu-se să-i strângă mâna şi turuind neîncetat, ah, dacă aţi şti, domnule conte! Nu mă mai ţineţi minte, bineînţeles, dar eu, domnule conte... Oh, ce feri- cire! Bunicul meu era grădinarul familiei dumneavoastră, preastima- tul dumneavoastră tată mereu mă lăsa să-mi umplu buzunarele cu fruc- te şi-mi dădea câţiva bănuţi, ah, ce om minunat... Iar venerata doam- na contesă, respectabila dumneavoastră mamă, îmi dădea câte o pră- jiturică şi mă mângâia pe cap... şi dumneavoastră personal, domnule conte, mi-aţi dat o dată cincizeci de franci, să-mi cumpăr caiete pen- tru şcoală... Acum sunt la Paris, am un cabinet de avocatură şi dacă pot cumva să vă fiu de vreun folos ar fi o fericire, domnule conte... Dumneavoastră sunteţi binefăcătorul meu, eu pentru dumneavoastră, domnule conte, vă rog să fiţi sigur, sunt în stare să sar şi în foc... — Bine-bine, da, evident... foarte frumos, avocat, da, înţeleg... nu mai încape îndoială, dragul meu, sunt bucuros... să te revăd, bineîn- ţeles... bâiguia năucit contele, în timp ce doamna Courtland nu-şi re- venea nici ea din surpriză. — Ştiţi, domnule conte, continuă înflăcărat tânărul, orice proces, dacă aveţi, vă rog din suflet... Recunoştinţa mea... eu oricând, dom- nule conte, la dispoziţia dumneavoastră, oricând... Pentru mine ar fi cea mai înaltă onoare... la dispoziţia dumneavoastră, domnule conte, în orice moment, în orice situaţie... — Da, da, absolut, dragul meu... fireşte, bolborosi încă o dată contele, după care, spre surpriza doamnei Courtland, se întoarse şi ţâşni ca din puşcă spre uşile larg deschise, făcându-se nevăzut. Tânărul se întoarse dezolat spre doamna Courtland. — Vai, îmi pare aşa de rău, doamnă! Nu-mi explic, vă rog să...
iuţi spre ieşire. Tânărul rămase deconcertat, fără să înţeleagă ce-i apucase pe cei doi, şi pormi spre cealaltă uşă, sub privirile ucigaşe ale unei doamne în vârstă care urmărise fără să vrea toată scena şi era revoltată de groaznica lipsă de tact cu care secătura asta de avocat obraznic tulburase o adorabilă întâlnire dintre doi îndrăgostiţi, oa- meni de cea mai bună condiţie, se vedea cât de colo. Ah, în nobila Franţă manierele alese rămâneau din ce în ce mai mult de domeniul amintirii!... Unde o să ajungem. Doamne? Laboratoarele Biroului Doi s-au arătat la înălţime: casetele şi benzi- le fuseseră prelucrate şi mixate în galop iar calitatea imaginii şi a sune- tului arăta pe adevăraţii profesionişti. Moreau păruse totuşi nemulţu- mit şi asta îl făcea pe Latham să se gândească la tot felul de lucruri. — Draga mea, o întrebă el pe Karin când ieşeau din lift, mi se; pare mie sau între voi s-a întâmplat ceva...? — Între care noi? — între tine şi Moreau.
— Te întreb, adăugă el repede, fiindcă până acum păreaţi foarte, apropiaţi, vă înfelegeaţi ca nişte colaboratori între care nu scârţâie nimic şi azi, la vizionarea casetelor, abia vă uitaţi unul la altul şi vă. răspundeaţi monosilabic. Eu cam ce ar trebui să înţeleg de aici? — Nici n-am băgat de seamă. Eu una am fost preocupată să admir felul în care au pus la punct „Operaţiunea Egipt", ce-o fi avut Moreau nu ştiu. Sunt sigură că ţi s-a părut. Ajunşi în faţa uşii apartamentului, Latham îi făcu semn să se oprească. Scoase o cutie de chibrituri, scapără un băţ şi îl apropie de broască. Imediat izbucni o flacără vioaie, care se stinse aproape în aceeaşi secundă. — Perfect, zise el. Puteţi intra, doamnă. — Asta ce mai e? — O şmecherie pe care o ştiu de la Harry. Un fir de păr, de-al tău... Ei, ei, nu te burzului aşa, l-am găsit pe pernă. L-am strecurat binişor în gaura cheii şi numai cineva care ştia de el l-ar fi putut ve- dea. E clar că în broasca asta n-a intrat cheie în lipsa noastră. Odată intraţi înăuntru, Drew îşi scoase haina, o puse pe spătarul scaunului şi se întoarse spre Karin. | — Prin urmare, stimată doamnă, pot şti şi eu despre ce e vorba?! Karin îl privi din nou cu ochi mari de uimire. — Zău dacă te înţeleg. — Nu putem discuta şi serios, fără fiţe şi chestii de-astea? Între
Karin răsuflă, vizibil uşurată. — Ah, asta era? Bine, îţi pot spune fără nici o greutate, deşi poate
— Cum adică „i-ai contestat autoritatea"? — I-am spus că nu are căderea să îngrădească aşa strâns mişcă-
— Aha! zise Latham împăciuitor. Va să zică asta era! Am înţeles, gata, deşi nu mă bucur, dar în sfârşit... — Sper să fii de acord că am acţionat în interesul tău, chiar dacă nu te-am prevenit. — E perfect, scumpo, numai că nu ştiu cât a fost el de acord cu chestia asta. De fapt, am şi văzut, după mutra aia de doi coţi de azi. — Se pare că tipilor ajunşi în funcţii mari nu le place să le spună cineva ce gândeşte, fie că sunt francezi, nemţi, americani... Oricum, mâine sau prima dată când îl văd, am să încerc să-l împac, să-i spun că eram cu nervii la pământ şi n-am fornnulat eu frazele cum trebu- ie... în sfârşit, altceva voiam să te întreb: tu chiar crezi că individul acela, contele de Strassbourg sau ce-o fi, ar fi fost în stare s-o omoa- re pe Janine Clunes? — Ba bine că nu. Tu ai vreo îndoială? Din moment ce se ştie că e un Sonnenkind gata, s-a zis, nu mai e bună de nimic, nu mai au cum s-o folosească şi se pot trezi numai cu necazuri de pe urma ei. Soneria ascuţită a telefonului o opri pe Karin, care voia să-i răs- pundă. — Am impresia că nenorocitul ăsta de telefon e cel mai mare duşman al nostru, mârâi furios Drew. Alo! — Moreau la telefon. Te-a sunat Sorenson? — Nu. Ar fi trebuit s-o facă? — Probabil a făcut un infarct dacă nu te-a sunat. Witkowski e şi el foarte prins, bănuiesc că şi-a rezervat un loc la primul zbor spre deşteapta voastră de Americă, să participe personal la demolarea . şandramalei de la Langley. Dintr-un şut e în stare s-o facă praf. ; — Cum? La demolarea...? Ce naiba înseamnă asta? — Păi da! Deştepţii ăia cică ştiu şi ei ce-i aia o casă sterilă şi .
— Christoase! într-o casă sterilă ai zis? • — Da. Cineva le-a înfipt-o de nu s-au văzut. Sunt tare curios să«
— Claude, chestia asta oricum, din moment ce... Un ciocănit puternic în uşă îl făcu să tresară. > — Scuză-mă, bate cineva, te sun eu mai încolo. « Se duse până la uşă şi întrebă încet: \ — Cine e? — Biroul Doi, se auzi vocea unuia din agenţii de pe coridor.
avu nevoie să gândească, mâna se ridică şi lovi iute ca fulgerul înain- te de a-i fi cerut el asta şi piciorul drept lovi cu sete în testiculele indi- vidului din faţa lui, care se prăbuşi pe covor ca un sac. Abia acun reuşi Drew să raţioneze şi îşi spuse că asta putea fi un truc, aşa că se aplecă şi îl mai lovi zdravăn de câteva ori, gata să-l dezmembreze. — Domnule, ce faceţi? strigă îngrozit al doilea agent, sosind în goană. îl omorâţi! A fost o simulare, o alarmă de exerciţiu! — Cum ai zis? întrebă aprins Latham, gata să-i ia gâtul cu o lovi* tură de karate. Exerciţiu, ai? — Staţi, staţi, domnule! făcu agentul sărind înapoi ager ca o pisi- că. E vina dumneavoastră! Agentul de pe jos se zbătea scrâşnind din dinţi ca să nu ţipe.
— Domnule, de ce aţi deschis uşa? făcu furios agentul teafăr. - — Cum de ce-am deschis uşa? N-aţi zis voi, când am întrebat, că e Biroul Doi? — Şi ce-i cu asta? gemu primul agent, reuşind cu mare greutate să se ridice în picioare. De ce n-aţi cerut parola? — Exact! se răsti şi celălalt. Monsieur le Directeur v-a dat nişte parole care se schimbă la fiecare două ore. Sau nu ştiţi să citiţi? Karin ieşise şi ea în uşă, speriată şi evitând să se uite la agentul care rămăsese îndoit de durere şi se finea cu amândouă mâinile de un loc care nu se cuvenea arătat atât de clar unei doamne. — Ce parole visezi, omule? Mi-a dat cineva mie vreo parolă? aproape că răcni Latham, scos din sărite de întorsătura asta. Karin se făcu dintr-o dată albă la faţă. — Dumnezeule! şopti ea. Am uitat! Moreau mi-a dat mie o foaie
Regulamentul sever introdus de Operaţiunile Consulare pentru deplasările oficiale ale ambasadorilor Statelor Unite aflaţi în misiune fu respectat cu cea mai mare stricteţe. înainte de aterizarea giganti- cului avion Concorde, pe câteva clădiri mai înalte ale aeroportului Orly fuseseră instalaţi lunetişti care la toate testele de la sala de tir obţinuseră punctajul maxim posibil. Câţiva agenţi experimentaţi veri- ficaseră amănunţit, cu binocluri puternice, orice punct dubios iar o rampă cu motor care aştepta la locul de aterizare se lipi de avion ime- diat ce acesta se opri şi îşi desfăşură în câteva secunde burduful de cauciuc cu armătură din sârmă de oţel până la uşa secundară a avio- nului unde, conform instrucţiunilor, aştepta ambasadorul Statelor Unite. în acel moment uşa se deschise şi Courtland pătrunse în tune- lul protector, coborî treptele metalice şi ajunse direct la uşa limuzinei blindate care trebuia să-l ducă la ambasadă. Doar o bombă sau o grenadă de mare putere, aruncată cu precizie sub treptele rampei exact în momentele când el cobora, i-ar fi putut face vreun rău, dar aşa ceva era cu neputinţă datorită forfotei de puşcaşi marini din jurul rampei. Sorenson şi oamenii lui nu lăsaseră la voia întâmplării nici un amănunt. Numai că Daniel Rutherford Courtland, ambasadorul Statelor Unite la Paris, nu dădea nici doi bani pe prostiile astea şi li se supu- nea doar în virtutea obligaţiilor sale de serviciu, cu sentimentul că era vorba de ceva inutil şi ridicol - mai ales dacă se gândea că pentru el marea încercare abia acum venea. Fiindcă stând şi judecând bine, de foarte puţine ori în viaţa lui fusese pus în situaţii atât de dificile. Sau, şi mai bine zis, probabil că niciodată. Urcând în maşină, pe bancheta din spate, Courtland se simţi cu- prins de braţele soţiei sale şi vocea ei strigă plină de pasiune: — Ah, Daniel! Au trecut doar trei zile, dar mi-ai lipsit atât de mult, dragul meu! — Şi mie mi-ai lipsit, draga mea, rosti el calm, reuşind să se stă- pânească. Îţi promit că vom recupera timpul pierdut. < — Daniel, şopti ea atârnându-se de gâtul lui, până acum nu-mif dădusem seama ce mult însemni pentru mine! Gândul că eşti la mii de kilometri mă îmbolnăvea, simţeam că nu mai pot să respir! | — Scumpa mea, ai dreptate, şi eu am simţit la fel, dar va trebuii să te obişnuieşti. Situaţia e de aşa natură încât va fi nevoie o vreme să fac deplasări foarte dese la Washington şi... | Janine îl opri gura cu o sărutare lacomă şi Courtland se sili să-i| răspundă, fără să-şi poată învinge senzaţia îngrozitoare că pune gura pe ceva otrăvit, care îl va ucide. Maşina înainta rapid, escortată de alte două, ale Biroului Doi, şi se apropia de Avenuc Gabriel. — Ah, dragul meu, şopti Janine cu cea mai excitantă voce a ei, nici nu^ştii cât te doresc... * — înţeleg, scumpa mea, darnu-i uita pe cei doi puşcaşi din faţă.; Chiar dacă există un ecran între noi, sunt totuşi în faţa noastră, mu putem face abstracţie de prezenţa lor... — Naiba să-i ia, eşti bărbatul meu şi te vreau, altceva nu mă inte- resează, şopti ea fierbinte, strecurându-şi mâna cu degete iuţi spre locurile cele mai intime ale ambasadorului. Acesta îşi drese stânjenit vocea, apoi zise tulburat: | — Janine, scumpa mea, nu mai avem mult, ajungem imediat... ^
sediul ambasadei mai aveau doar un minut sau două. — Bine, chicoti ea, dar să ştii că te aşteaptă o noapte grea... Ah!
Şi îl sărută din nou, cu frenezie, silindu-l să facă un efort uriaş ca; să nu se cutremure de scârbă. | în faţa clădirii ambasadei maşina trase lin lângă bordură, încadrat tă de cele două maşini ale Biroului Doi. Aici lucrurile începură să mu mai fie în regulă. Conform protocolului, manevrele din incinta aero- porturilor erau de competenţa Operaţiunilor Consulare şi a puşcaşilor marini, care puteau fi consideraţi un fel de gardă oficială, dar aici, în inima Parisului, în faţa ambasadei, securitatea ambasadorului şi a soţiei sale cădea în sarcina lui Moreau, care îl lămurise în doi timpi şi trei mişcări pe Witkowski că forţele de securitate ale ambasadei erau fix nimic şi singura scăpare era la oamenii Biroului Doi. Drept care, în momentul când ambasadorul şi soţia lui coborâră pe trotuar, trei maşini ţâşniră din trafic şi se năpustiră spre bordură, uşile se deschi- seră şi iute ca fulgerul din ele se revărsă un val de inşi îmbrăcaţi în negru, cu cagule negre pe cap şi cu pistoale automate cu care începu- ră să tragă rafale lungi, măturând locul în dreapta şi-n stânga. Aproa- pe în aceeaşi clipă, din cele două maşini ale Biroului Doi răsunară alte rafale, care culcară imediat la pământ pe câţiva dintre agresori. Trecătorii începură să alerge îngroziţi în toate părţile, ţipând şi che- mându-se disperaţi unii pe alţii. Courtland se aruncă imediat cu burta pe trotuar, acoperindu-şi capul cu mâinile şi întrebându-se inconştient unde o fi Janine şi ce se întâmpla cu ea. Simţi pe neaşteptate o arsură violentă în umăr şi în clipa următoare o alta, la fel de ascuţită, în picior, şi în primul moment nu înţelese ce i se întâmplase. „Probabil m-am lovit în cădere", îşi zise el, dându-şi seama după un moment că era rănit. Din clădirea ambasadei apărură în goană alţi oameni, trăgând foc continuu şi secerând unul după altul pe indivizii cu cagule negre, care se împuţinau văzând cu ochii. Ultimii rămaşi dădură dosul, pierzân- du-se în mulţime, unde cu prima ocazie aveau să-şi scoată cagulele şi să devină trecători dintre cei mai paşnici. — Ocupaţi-vă de ambasador! răcnea furioasă vocea lui Moreau, acoperind ţipetele mulţimii. E viu! Duceţi imediat toate cadavrele înăuntru! Şi să nu sufle nimeni o vorbă! Am intrat în rahat... Courtland simţi cum cineva îl ajută să se ridice şi încercă să se ţină pe picioarele lui, dar rana începea să-l doară cumplit şi nu putea pune piciorul în pământ. îşi înăbuşi un geamăt de durere şi aruncă în mod reflex o privire în jur, uluit să vadă locul acela, atât de familiar pentru el, prefăcut într-un fel de tablou apocaliptic, presărat cu cada- vre la tot pasul şi cu răniţi care gemeau şi se zvârcoleau, încercând să se ridice sau să se ascundă, înnebuniţi de groază. Ochii i se opriră fără voia lui asupra unui tablou ciudat, doi puşcaşi care tocmai ridi- cau cadavrul unei femei, capul îi fusese zdrobit de gloanţe dar ceva i se păru totuşi familiar la ea. Apoi îşi dădu seama că recunoscuse hai- nele. Da, hainele acelea le ştia de undeva... Şi abia pe urmă înţelese. Cadavrul acela mutilat îngrozitor fusese până acum câteva minute soţia lui, Janine Clunes Courtland. Yüklə 2,69 Mb. Dostları ilə paylaş:
|