Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 43

La ora două noaptea echipa N2, întărită cu doi oameni de maximă

încredere ai lui Clement Cloche, amândoi foşti combatanţi în Legiu-
nea Străină, îşi ocupase deja locurile stabilite. Locotenentul Anthony
scoase o lanternă oarbă şi porni să o conducă pe Karin în josul pan-
tei, furişându-se amândoi cu greu prin iarba deasă şi aspră care creş-
tea aici în voie. La un moment dat Karin tresări.

— Stai puţin, am văzut ceva prin iarbă... fă puţină lumină pe aici,

te rog...

Anthony se conformă şi începu să măture ierburile de jos cu fasci-

culul îngust al lanternei, până când Karin găsi ce căuta: um fel de şapcă
soioasă, mai curând resturi din ea, o zdreanţă murdară şi fără nici o
valoare. Fără să ştie nici ea de ce, Karin o luă şi o cercetă în bătaia
lanternei, dând peste căptuşeala hărtănită pe care scria ceva. Şapte litere
groase şi cam strâmbe, scrise probabil cu creion chimic: „JODELLE''.

— Dumnezeule! exclamă Anthony. Aşadar bătrânul a trecut pe aici!

Karin puse în buzunar zdreanţă aceea murdară şi porniră mai de-
parte în josul pantei. Latham, Witkowski, Dietz şi cei doi agenţi ai lui
Cloche se aflau deja jos, la poalele colinei, şi se pregăteau să intre pe
canalul îngust care şerpuia printre tufele de papură şi rogoz. Aveau o
mică barcă pneumatică şi reuşiră să o împingă pe canal, folosind niş-
te vâsle mici şi uşoare de plastic. Trecură de un tunel jos din cără-
midă, prin care se scurgea apa care venea din Loara, aflată la mai
puţin de şaizeci de metri de locul unde se găseau ei, când Dietz şopti:

— Monsieur Cloche a avut dreptate, domnule. Priviţi colo, la sâr-

mele acelea fixate între ţăruşi prin dreptul conductei. Pariez că sunt
conectate la sistemul de alarmă.

Coborâră în mâlul de pe marginea canalului şi porniră anevoie pe

jos, luând cu ei corzile de alpinism şi cârligele de asalt. La baza ma-
lului abrupt care se înălţa în dreapta lor se opriră şi Latham scoase
staţia de emisie-recepţie.

— Karin? şopti el încet. Ce vizibilitate ai?

— Şaptezeci la sută, sau ceva peste. Vedem cu binoclurile piscina
şi sectorul sudic. Sectorul nordic doar parţial.

— Se simt ceva mişcări? Lumini?

— De toate, domnule, se auzi în staţie vocea lui Anthony. Doi
paznici care patrulează în permanenţă în jurul clădirii, când se întâlnesc
se întorc înapoi. Armament serios, pistoale Uzi, din câte se poate vedea
de aici, dar mie îmi miros a ageamii, asta se vede după călcătură. Au
banderole cu zvastică pe mână dar nu cred să-i rataţi. Lumini la
patru ferestre, două la primul etaj, câte una la al doilea şi la al treilea.

— Ne poţi sugera ceva?

— Cred că da, domnule. În momentul când se întâlnesc în partea
dinspre noi, paznicii intră într-o porţiune de umbră. Cam un sfert de
minut. Ajungeţi lângă zid şi când vă dăm noi semnalul săriţi repede.
Imediat dincolo de zid sunt cabinele piscinei, trei din ele sunt deschise
şi vă ascundeţi acolo. Când apar din nou paznicii, vedeţi cum îi ani-
hilaţi, poate cel mai bine ar fi să-i târâţi în cabine...

O luară pe la poala malului abrupt, pe unde terenul era uscat, şi în

câteva minute ajunseră la baza zidului. Avură de aşteptat mai puţin de
un minut şi din staţie veni semnalul: drumul era liber. Aruncară funiile
cu cârligele de plastic îmbrăcate în cauciuc, care se prinseră imediat.
Traseră de funii, ca să se asigure că se pot bizui pe ele, apoi Latham şi
Dietz începură să se caţere ca nişte maimuţe, cu armele atârnate de
umeri. În mai puţin de un minut ajunseră sus pe zid şi de jos începură să
urce cei doi francezi, care se dovediră şi mai iuţi. Desprinseră cârligele şi
le aruncară jos, ca să poată urca şi Witkowski, la următorul timp mort,
şi se repeziră spre cabine. De fapt cabinele acestea erau doar nişte sche-
lete de şipci îmbrăcate în pânză vărgată şi având drept uşi nişte perdele
din acelaşi material, dar pentru ce le trebuia lor erau numai bune.

— Ştii ce urmează, nu? se întoarse Latham spre agentul care era

cu el, scoţând un cuţit lung de vânătoare.

— Oui, naturellement, răspunse acesta, scoţând şi el un cuţit

asemănător, dar vă rog, monsieur... Sunteţi foarte courageux, nimic
de zis, dar camaradul meu şi cu mine avem mai mult antrenament la
asemenea lucruri... Vă rugăm să ne lăsaţi pe noi, sunteţi un om prea
valoros pentru riscurile acestea. Noi suntem de meserie...

— Amice, nu-ţi pot cere să faci ce n-aş fi eu în stare să...

— Pssst! Uite-i că vin! Linişte!

Cei doi francezi ieşiră fiecare din cabina lui târându-se pe burtă,

le ocoliră încet şi rămaseră lipiţi de pământ până când paznicii ajun-

seră în dreptul lor, unde aveau punctul de întâlnire. Atunci primul fran-

cez ţâşni în faţa lor ca din pământ, speriindu-i de moarte pe amândoi.
Unul din nazişti chiar scăpă o înjurătură în nemţeşte şi dădu să se frece
la ochi, ca să se încredinţeze că nu visează - o greşeală de neiertat
pentru oricine aflat în situaţia lui: abia avu timp să simtă cum altci-
neva îl apucă strâns de gât pe la spate şi în şale i se strecoară violent
o arsură ascuţită. Atât. Cât despre camaradul său, acesta dădu să în-
drepte arma spre scena asta incredibilă care se petrecea la doi metri
în faţa lui, dar celălalt francez se repezi ca o pisică din lateral, rete-
zându-i beregata cu o mişcare scurtă şi precisă, de profesionist.

îi traseră iute în cabine şi se apucară să-i dezbrace cu mişcări fe-

brile. Unul din cei doi paznici era o matahală şi hainele lui se potri-
veau mulţumitor cu statura atletică a lui Latham, iar celălalt era cam
de constituţia lui Dietz.

La lumina zilei oricine şi-ar fi dat seama că sunt doi impostori.

Dar acum, noaptea, petele de sânge de pe bluzele negre nu se vedeau
şi exista şansa să se poată strecura fără incidente.

Witkovvski apăru cu oarecare întârziere, tocmai când începuseră

să-şi facă griji. Colonelul despături tacticos planul castelului şi îl lu-
mină cu lanterna oarbă, lămurind:

— Prietenul nostru Clement a fost atât de drăguţ încât mi-a dat o

copie pe care o avea la el. întâmplător, bineînţeles. Deşi tot mai bine
ar fi fost dacă aţi fi luat un ostatic viu. Acum aveam pe cine întreba.

Latham căută pe sub cămaşa neagră şi scoase aparatul de emisie.

— Karin? şopti el. Vrem să luăm un captiv şi să-i punem nişte în-
trebări. Mai e ceva viu prin preajma noastră? Suntem lângă piscină.

— Ştim unde sunteţi, veni răspunsul şoptit. Mişcare numai la bu-

cătărie, sunt câteva persoane care se văd din când în când în dreptul
perdelei. Locul pare destul de activ pentru o asemenea oră.

— Ternninat, zise Latham închizând staţia şi punând-o la loc în

buzunar. Ei, cum facem ca să scoatem un urs din bârlogul acela?

— Cred că am soluţia, domnule, zise căpitanul Dietz studiind planul

castelului la lumina lanternei. Oricine ar fi acolo, sunt fie nemţi, fie fran-
cezi. Dumneavoastră nemţeşte nu ştiţi, cu franceza pe care o ştiţi vă daţi
de gol imediat, prietenii noştri francezi au haine care nu merg aici, dar eu
pot trece drept orice. Uitaţi aici, pe partea laterală există o uşă, e uşa de
colo, vedeţi? Trebuie să fie uşa de la bucătărie. Bag capul pe uşă şi cer
în nemţeşte să-mi aducă puţină cafea - cei doi paznici erau nemţi.

— Şi dacă îşi dau seama că e vorba de alt paznic?

— Spun că individul s-a îmbolnăvit şi îi ţin eu locul. Ăsta ar fi şi
motivul pentru care am nevoie de cafea, mi-e somn de pic jos.

Planul căpitanului Dietz se dovedi totuşi imperfect: când mai avea

câţiva metri până la uşă, se pomeni dintr-o dată scăldat în lumina
orbitoare a unor reflectoare îndreptate asupra lui. Era acum total ex-
pus, nu era greu de observat că hainele de pe el erau de împrumut.

În conul de lumină apărură pe neaşteptate un bărbat şi o femeie. Băr-

batul se holbă preţ de o secundă la Dietz, apoi duse iute mâna la centură,
într-un gest care nu mai lăsa loc nici unei îndoieli. Dietz nu mai avea de
ales şi mâna lui fu mai iute decât a nazistului: un singur glonţ din
pistolul cu amortizor şi insul se prăbuşi jos fără un geamăt. Femeia dădu
să strige, dar Dietz se aştepta la aşa ceva şi se repezise deja asupra
ei. O lovi scurt în beregată cu vârfurile degetelor întărite ca o lamă de
cuţit şi femeia icni scurt, cu un sughiţ înfundat, căzând moale la
pământ. Dietz o luă în spinare şi o aduse în grabă până la cabine.

— Gata, acum e rândul meu, şopti Drew, pornind spre clădire.

Ajunse în porţiunea umbrită, dar de aici cadavrul neonazistului se

vedea limpede ca ziua în lumina lunii. Se repezi şi reuşi să-l târască

iute în umbra zidului, apoi aşteptă. În uşa bucătăriei apăru un bărbat
care privi atent înjur câteva clipe, apoi mormăi posac ceva şi intră
înapoi. Nu se mai întâmplă nimic şi Latham începu să tragă cada-
vrul cât putea de repede spre cabine, dar când mai avea câţiva metri
până la ţintă o voce de femeie strigă supărată în franţuzeşte:

— Ce naiba faceţi acolo?

Latham înţepeni. înţelesese cuvintele femeii, dar nu ştia ce să-i
răspundă. Şi atunci auzi deodată vocea lui Dietz răsunând din spatele
lui şi răspunzând ceva în nemţeşte. Femeia chicoti şi zise ceva din
care Latham desluşi doar trop de whisky, mon petit, „prea mult
whisky, micuţule". Şi toate ar fi fost în regulă dacă femeia n-ar fi ve-
nit spre el, ciripind voioasă ceva tot în franţuzeşte, dar atât de repede
încât de data asta chiar că nu mai înţelegea nimic.

— Sehr gut, răspunse el la nimereală, trăgând mai departe cada-

vrul de picioare spre cabine şi înjurând-o în gând de toţi sfinţii.

Dar femeia se pare că observă ceva, fiindcă scoase un strigăt

scurt, de spaimă. Drew lăsă jos picioarele mortului şi îi propti sub
nas pistolul pe care îl ţinuse tot timpul la îndemână.

— Uite ce e, fetiţo, scrâşni el în englezeşte, dacă ai de gând să

faci gălăgie ai mierlit-o, clar? înţelegi? Comment t'appelles-tu?

— E... E... Elyse... Inţe...leg, bâigui îngrozită femeia, de data asta

în englezeşte. Fă-mi ce vrei... numai nu mă bate şi nu mă omorî!

Cei doi agenţi francezi apărură ca din pământ lângă ei. Unul târî

cadavrul până lângă zidul din spate, începând imediat să-l scotocească
prin buzunare, iar celălalt o împinse pe femeie până la cabine. Aici,
dând cu ochii de prizoniera lui Dietz, numita Elyse făcu ochii mari.

— Adrienne? îngână ea sfârşită. Aici erai?

— Ia te uită! făcu unul din agenţii lui Cloche. Curvele naziste!

— Tipule, nu face pe nebunul, răspunse rece Adrienne. Trebuie să

trăim şi noi, nu? Lucrăm unde ies banii, n-avem treabă cu politica.

— Dar voi ştiţi cine sunt nenorociţii ăştia? Pe bunică-mea au...

— Bine, gata, i-o reteză Witkowski. Avem alte treburi, nu s-o
dezgropăm pe bunică-ta şi nici pe maică-mea şi pe taică-meu. Am
venit aici după altcineva.

— Ia staţi puţin, fete frumoase ce sunteţi, interveni şi Latham, ia

spuneţi, sunteţi de mult aici?

— Nu chiar... dar venim destul de des, răspunse Adrienne, care se

vădea mai tare de înger. Vă interesează să ştiţi ceva? Fiindcă vă spun
drept, ne-am săturat de tipii ăştia ca de mere acre. Şi eu şi Elyse.

— Da, zise slab şi prietena ei, mai prinzând curaj. Ne-am lipsi de

aşa clienţi, dar nu îndrăznim...

— Perfect. Vă scăpăm noi de ei. Ne spuneţi absolut tot ce ştiţi

despre locul ăsta. Cine şi ce se află în fiecare încăpere, da?

Fetele se dovediră în stare să se orienteze după planuri, mai ales că

Elyse avea chiar şi nişte mceputuri de studii de arhitectură, şi infor-
maţiile furnizate de ele erau mai mult decât în visele musafirilor. La
primul nivel se aflau bucătăria cu cămara de lângă ea, veranda largă
dinspre nord, o încăpere întinsă care era şi salon şi sufragerie şi încă una
mai mică, pe post de cabinet de toaletă. La următoarele două niveluri se
aflau apartamente rezervate feţelor simandicoase care veneau în vizită
aici iar la ultimul - câteva încăperi mai mici, dar bine mobilate şi ele.
Apartamentele de la al doilea şi al treilea nivel erau ocupate în acel mo-
ment de Herr Heinemann, un important om de afaceri nu se ştie de unde,
căruia îi ţinea de urât Adrienne, şi de alţi doi nemţotei afurisiţi, unul din
Mimchen şi celălalt din Baden, care se distrau cu două fete, Colette şi
Jeanne. Elyse stătea la următorul etaj, cu un tip îngrozitor de nervos.

— Da, preciza ea, a băut toată seara ca un scos din minţi, a turnat

în el cu nemiluita până s-a făcut beton, n-a mai putut să facă nimic.

îi cerură să-l descrie pe tipul acesta atât de nervos şi nu mai avură

nici o îndoială: era Jacques Bergeron.

— Micuţelor, zise Witkowski, mai e un etaj, de acela nu ne-aţi

spus nimic.

— Domnule, îmi pare rău, zise Adrienne, acolo nu avem noi

acces. Toate uşile sunt din plăci de oţel şi nici musca nu intră. Ai ca-
sei, ca să le deschidă, bagă mâna în nişte deschizături din perete şi
pun palma pe ceva.

— Aha! zise Witkowski, celule fotoelectrice. Uşile se deschid com-

puterizat, prin scanarea amprentelor.

— Hm! făcu Latham. Dacă zici că voi nu aveţi voie acolo, atunci

cum se face că ştiţi atâtea?

— Ei, câteodată ne mai invită câte un paznic acolo, până în odăiţa de

pe dreapta. Mai departe nu. Şi am văzut cum face ca să deschidă.

— Acolo nu e voie, adăugă Élyse. Acolo şade faraonul.

— Cine? tresăriră într-un glas Witkowski şi Latham.

— Faraonul. Cine e faraonul ăsta nu ştim, dar e clar că el e boşul cel

mare. Atâta am auzit: că e bătrân rău, nu se ştie câţi ani are. Nu suflă
nimeni în faţa lui, toţi se uită la el ca la Dumnezeu, îl coboară în fiecare
zi cu liftul, dimineaţa de tot, şi îl păzesc să nu-l vadă nimeni. Are pe faţă
un văl, ca turcoaicele, şi tipii îl duc cu căruciorul până uite colo, în par-
tea de dincolo de piscină, şi acolo îl lasă singur.

— Va să zică e şi paralitic? zise Witkowski pe un ton constatator.

— Aşi, de unde! Noi faţa n-am putut să i-o vedem, dar de departe
ne-am uitat la el pe geam. Se dă jos din cărucior şi o ia încolo, pe căra-
re, şi stă acolo câte două-trei ceasuri. Imediat se duce cineva după el cu
o ceaşcă de cafea cu coniac.

— Să fiu al naibii dacă ăsta nu e... izbucni Latham, dar se opri.

Witkowski se arătă mai realist.

— Nu aţi reuşit, zise el, să auziţi câte ceva despre faraonul ăsta? Din

moment ce vă aveţi bine şi cu paznicii, poate şi-au mai dat şi ei drumul
la gură, mai...

— De auzit am auzit, domnule, zise Adrienne, dar cât adevăr o fi în

toate astea Dumnezeu ştie. Cică ar avea o avere imensă în nu ştiu ce
emirat arab doldora de petrol, că jumătate din Valea Loarei ar fi a lui, că
are nu ştiu câte fabrici prin Germania, că e căptuşit cu aparatură
electronică, numai senzori care îi stabilesc în permanenţă starea de
sănătate şi o transmit sus, la ultimul etaj, unde stau nu ştiu câţi doctori la
calculatoare, gata să intervină dacă păţeşte ceva... Dar poţi şti ce e
adevărat din toate astea şi ce e poveste?

— Chestia cu doctorii s-ar putea să nu fie chiar poveste, zise Drew.

Deşi pare umflată, dar ceva trebuie să fie. La vârsta lui... Cred că e
trecut de nouăzeci de ani.

— Ba zice-se că ar fi trecut şi de sută, domnule, zise Elyse.

Planul de bătaie fu alcătuit repede şi fără divergenţe prea mari de

păreri. Traseul fu studiat cu atenţie, apoi bărbaţii îşi potriviră cât de cât

ţinuta, doamnele se aranjară şi ele, în limita posibilităţilor, după care
Latham şi Dietz, la braţ cu Elyse şi Adrienne, ieşiră din adăpostul lor şi
se îndreptară spre uşa bucătăriei.

Capitolul 44

în bucătărie se aflau doi bărbaţi care trebăluiau la o masă lungă

de măcelărie: unul curăţa zarzavat şi celălalt îl pasa printr-o strecu-
rătoare. Amândoi rămaseră cu gurile căscate la apariţia celor doi
necunoscuţi, apoi se uitară unul la celălalt, apoi iarăşi la cei doi...

— Achtung!¹ latră autoritar Dietz, buimăcindu-i de-a binelea pe

cei doi bucătari, care lăsară ca arşi instrumentele din mână şi luară în
mod reflex poziţia de drepţi.

Latham şi Dietz nu-i lăsară să-şi revină, ci se dădură amândoi în

lături pocnind zgomotos călcâiele şi schiţând energic salutul roman.
Printre ei îşi făcu apariţia Witkowski, care trebuia să fie un personaj
mult mai important dacă ţinem seamă de onoarea cu care i se des-
chidea drumul. Bucătarii erau de-a dreptul copleşiţi şi începură să-şi
cerceteze în mare grabă ţinuta.

— Sprechen Sie Deutsch? se răsti băţos Witkowski. Falls nicht,

sprechen Französisch... ²

— Deutsch, mein Herr, izbuti să îngaime bucătarul cu zarzavatu-

rile, continuând în nemţeşte: Aici facem mâncare, domnule, noi sun-
tem doar bucătari... Dar dacă nu vă supăraţi, domnule, cu cine... cu
cine avem onoarea?

— Cu Herr Oberst ³ Wachner, din al patrulea Reich, latră din

nou Dietz făcând prezentările. A venit în control de la Berlin, fără
notificare prealabilă, să verifice cum se face paza la acest obiectiv. Ia
aduceţi-le încoace, se întoarse el spre întunericul de afară.

Cei doi agenţi ai lui Monsieur Cloche le introduseră cam în brânci

pe Elyse şi pe Adrienne, rămânând în spatele lor.

' Atenţiune! (germ.)

- Ştiţi nemţeşte? Dacă nu, vorbiţi franţuzeşte, (germ.)

— Le puteţi identifica pe femeile astea? se răsti Witkowski la cei

doi bucătari. Le-am surprins umblând brambura pe lângă piscină.

Adrienne începu să se zbată şi scăpă o înjurătură porcoasă în

franţuzeşte, adăugând:

— Dă-mi drumul, nenorocitul dracului, că-mi rupi mâna!

— Gura, putoare! mârâi Dietz plesnind-o zdravăn peste faţă. Voi
n-aţi auzit ce v-a întrebat domnul colonel? urlă el apoi la bucătari. Le
cunoaşteţi pe farfuzele astea două? Că ele pretind că sunt de aici!

— Nu chiar, domnule, se grăbi supus unul din ei, dar sunt invita-

te... da, sunt oarecum de-ale casei, sunt prietenele domnilor de sus,
din apartamente...

— Da, domnule, se grăbi să confirme şi celălalt, speriat, le cu-

noaştem, sunt musafire, vin des aici...

— Şi să iei mâna de pe mine, porcule, se răsti Adrienne reuşind să

scape din mâinile agentului şi cârpindu-i o palmă răsunătoare. Şi să
nu mă mai pipăi, că eu nu-s mă-ta şi nici nu m-ai plătit ca să-mi pui
mie mâna pe fund... Şi tu, animalul dracului, se întoarse ea spre Dietz
trăsnindu-i din răsputeri o palmă care îi răsuci acestuia capul pe
umeri, să înveţi să te porţi cu o doamnă, jigodie împuţită ce eşti...

— Scuzele noastre, Mesdames, interveni Witkowski înclinând bă-

ţos fruntea spre ele. O confuzie regretabilă, din cauza situaţiei de
aici... Hal de disciplină, poftim, mârâi el apoi spre cei doi bucătari în
nemţeşte. Ei lasă, că vă bag eu minfile-n cap! Vă satur eu, pe toţi! Mai
e cineva în tură cu voi, în afară de tolomacii ăia de paznici din curte?

— Pe moment nu, domnule, bâlbâi îngrozit bucătarul cu legume-

le. Mai e un băiat, dar l-am trimis să se culce, el trebuie să servească
masa dimineaţă, la prima oră...

— Foarte bine. Vreau să văd cum stau lucrurile în restul clădirii.

Sper să nu vă apucaţi să daţi de ştire cumva, vreau să-i iau ca din
oală pe toţi, să văd cum înţeleg dumnealor să-şi facă datoria. Clar?

— Da, bineînţeles, domnule colonel, se grăbi să răspundă supus

bucătarul cu strecurătoarea, dar permiteţi-mi să raportez respectuos
că paznicii au ordin să tragă fără somaţie în orice necunoscut... Şi dacă
ei nu vă ştiu şi nici nu-i anunţă nimeni de inspecţia asta...

— Scheiße! ¹ pufni dispreţuitor Witkowski, scoţând legitimaţia

de intrare în clădirea ambasadei americane şi fluturând-o scurt pe sub
nasurile celor doi bucătari. Asta are să-i domolească numaidecât! Să
mergem, domnilor. Doamnelor, vă rugăm să veniţi şi dumneavoastră.

Şi neîndurătorii inspectori de la Berlin trecură prin uşa mare, cu
două canaturi, şi pătrunseră în sufrageria-salon largă cât toate zilele,
în mijlocul căreia începea o scară în spirală care ducea la etaj.

— în dreapta e biblioteca, domnule, şopti Elyse. Acolo se...

Dar în aceeaşi clipă de sus se auzi o voce autoritară:

— Halt!

— Lasă vorba, prostule, zise rece Witkowski. Suntem echipa de...
Dietz urcase deja jumătate din scară şi îi trimise paznicului un glonţ

în piept tocmai când acesta se pregătea să-i ia la ochi pe cei de la parter.
Parcurse iute restul drumului şi tocmai începea să-l tragă în jos pe
scări, când uşa bibliotecii se deschise şi îşi făcu apariţia un bărbat
înalt şi impunător, într-un costum închis şi cu un ţigaret lung în mână.

— Ce e cu gălăgia asta? zise el nemulţumit, dar dând cu ochii de

grupul din mijlocul încăperii tresări şi duse imediat mâna la curea,
după pistol. Cine sunteţi? Ce căutaţi...

Nu apucă sărşi ducă vorba până la capăt şi nici pistolul nu reuşi
să-l scoată. Aproape zburând, Latham se năpustise asupra lui şi îi şi
petrecuse în jurul gâtului un laţ subţire de oţel.

— O mişcare şi rămâi fără cap! şuieră el.

Individul îl privi îngrozit.

— Amerikaner! gemu el sugrumat. Te ştiu! Te ştiu de la Paris,

eşti cel care se zicea că ai murit!

— Taci din gură, dobitocule! se răsti Dietz cu voce scăzută. Uite-l

pe Herr Oberst Wachner de la Berlin, a venit în inspecţie.

Nazistul rămase cu ochii holbaţi, nemaiştiind ce să facă.

— Mda, mormăi Witkowski fluturându-i şi lui pe sub nas legiti-

maţia poleită şi strecurând-o imediat la loc în buzunar, văd că ce s-a
auzit la Berlin despre măgăriile voastre de aici nu e vorbă goală.
Dacă noi v-am penetrat sistemul de pază, înseamnă că şi duşmanul
poate face la fel, măgarilor!

— Herr Oberst! gemu nazistul zbătându-se înnebunit, ăsta e ame-

rican, îl ştiu bine, v-a înşelat! E agent american! îl cheamă Latham!

— Eşti prost! răspunse calm Witkowski. E un Sonnenkind, e cel mai

bun agent al nostru infiltrat la ei... şi frate-său era mai bun ca el. Şi voi,
idioţilor, l-aţi lichidat! Boule! Boi aţi fost toţi! Dă-i drumul, se întoarse el
spre Latham. Cu tâmpiţi ca ăştia nici nu e de mirare că am dat chix cu
Fulgerul apei". Mi-e şi silă, uite cu cine trebuie să facem treabă...

Era însă clar că individul din faţa lor nu mai era aşa uşor de dus
de nas ca bucătarii de jos. Nu-l credea pe Witkowski. Poate l-ar fi
crezut dacă acesta nu ar fi încercat să supraliciteze, dar era prea
mult. Latham îi strânse puţin laţul în jurul gâtului, aducându-l în pra-
gul sufocării, iar Dietz şopti:

— Ia-o înainte, deşteptule, şi nu face figuri, dacă nu vrei să rămâi

fără beregată!

. O luară încet în sus pe scări, ţinându-l pe prizonier în faţa lor, dar

până la al doilea etaj nu se întâmplă nimic. Păşeau încet, atenţi să nu
facă zgomot, când din întuneric ţâşni o voce şoptită:

— Bisi Du es, Adrienne?¹ Ce cauţi aici?

— Voiam să te văd, Manfred, scânci fata. Toţi se poartă aşa de
urât cu mine... şi ştiam că tu eşti aici...

— Mein Gott! Şi de unde ştii? Ar fi trebuit să fie secret...

Două împuşcături scurte îl făcură pe numitul Manfred să nu-şi

mai ducă reproşul până la capăt. Trecură toţi repede de el şi ajunseră

pe ultimele trepte dinaintea ultimului etaj, însă aici lucrurile începură
să se complice. Aveau de parcurs un coridor boltit, în mijlocul căruia
se afla un paznic, iar pe o canapea ceva mai încolo era altul. Se
traseră după o ieşitură şi se sfătuiră scurt, din priviri.

— Fetiţo, să nu te sperii, şopti Dietz la urechea lui Adrienne. Un

mic incendiu, atât, dar nu e periculos, o grenadă fosforescentă...

Scoase din buzunar un tub scurt de carton, aprinse fitilul cu un

chibrit ţinut în căuşul palmei şi îl aruncă scurt pe lângă paznicul care
stătea în mijlocul coridorului. Surprins, omul se răsuci să vadă mai
bine dar în clipa aceea izbucni o explozie infernală, cu un bubuit
asurzitor şi cu flăcări care umplură într-o clipă tot spaţiul din jur, în-
soţite de o spuză albă de schije incandescente. Orbit de explozie şi
înnebunit de spaimă, paznicul începu să tragă în neştire foc automat,
măturând scara din faţa lui, în timp ce celălalt se ridică aiurit, privind
iute în toate părţile, în atitudinea limpede a celui care caută o cale de.
scăpare.

Adrienne începu să ţipe ascuţit: fusese lovită la picior. Dietz dădu

să o sprijine, dar în clipa aceea nazistul pe care îl aduseseră pe post
de ostatic gemu şi se lăsă moale. Un glonţ îl nimerise în cap. Latham
se lăsă jos şi scoase braţul stâng din adăpost, scoţând apoi puţin şi
capul, atâta cât să poată ochi. Trase scurt două focuri şi amândoi
paznicii se prăbuşiră.

Urmă o cursă infernală, contra cronometru. Ajunseră la arcada

care le deschidea drumul spre ultimul etaj, cu Adrienne dusă pe ume-
rii lui Dietz ca un sac, în vreme ce Latham îl luase în cârcă pe na-
zistul mort.

— Aici, gemu Adrienne, uitaţi nişa...

Agenţii francezi îl proptiră pe nazist de perete şi îl apucară de
mâna dreaptă, să i-o strecoare prin deschizătură şi să-i apese palma
pe plăcuţa cu senzori, dar în ultima clipă Latham îi opri speriat.

— Staţi! Dacă era stângaci?

Se opriră deconcertaţi: Latham avea dreptate şi situaţie era fără
ieşire. O eroare şi se declanşa cine ştie ce sistem de alarmă ucigaşă!

Witkowski se repezi şi începu să-i scotocească buzunarele. În bu-
zunarul stâng de la pantaloni câteva monede, plus alte câteva înfăşu-
rate într-o hârtie. în buzunarul stâng interior al hainei un pachet de
ţigări iar în cel din dreapta două pixuri cu pastă, ieftine, produse de
serie.

— Costum de comandă la el, nu de gata, jigodia, mormăi Latham.

— Şi ce-i cu asta? întrebă nedumerit Dietz.

— Stângacii preferă să umble la ţigări cu stânga şi la pix sau

stilou la fel, chiar dacă pe urmă scriu cu dreapta, fiindcă aşa i-a silit
doamna învăţătoare la şcoală să se deprindă. Dreptacii invers. îmi tot
storc creierii să-mi aduc aminte ce mână a dus la pistol când ne-am
întâlnit... nu mai ţin minte, mama ei de treabă!

— Stânga, domnule, zise ferm Dietz, dar asta fiindcă ţinea ţigare-

tul cu ţigara în dreapta. Insă mişcarea mi s-a părut foarte rapidă şi

foarte sigură.

Latham gemu disperat.

— Ţigara se ţine cu orice mână, fir-ar să fie... Şi un pistolar bun

e la fel de iute şi cu dreapta şi cu stânga... Acum gata, lăsaţi-mă pe
mine şi ce-o vrea Dumnezeu. Daţi-vă la o parte!

. Apucă stânga mortului şi o strecură prin deschizătură, apăsând-o
cu palma pe suprafaţa luminoasă şi aşteptându-se în orice fracţiune
de secundă la o explozie care să-l pulverizeze cu mort cu tot. Nu se
întâmplă nimic. Apoi un bâzâit slab, aproape catifelat, şi uşa groasă
de oţel din stânga lui începu să se deschidă cu o încetineală chinui-
toare. Abia acum Latham îndrăzni să tragă aer în piept şi dădu dru-
mul trupului nazistului, care se prăbuşi greu pe podea.

încăperea în care pătrunseră aducea mai degrabă a viziune de
coşmar decât a sălaş omenesc. Avea formă octogonală şi razele lunii

pătrundeau printr-un fel de cupolă, scăldând tot interiorul într-o lumi-
nă lugubră care te umplea de fiori. Tăcerea era. absolută, probabil era
izolată fonic şi noaptea era oricum liniştită. încăperea era ticsită cu
aparate, probabil medicale, iar cele opt laturi cuprindeau fiecare câte
o uşă. Adrienne nu ştia nimic de uşile astea, bănuia că în spatele
unora se aflau paznicii care nu se despărţeau niciodată de faraon, dar
mai mult de atât nu le putea spune. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii
cum oaspeţii nu mai văzuseră decât în cărţile de istorie: lagăre de
concentrare; execuţii ale unor oameni care nu mai erau decât
schelete; mormane de cadavre despuiate; şiruri lungi de spânzurători
pline...

Iar în mijlocul încăperii, întins pe un pat larg, un personaj care le
atrăgea ca un magnet privirile. Un trup din care sufletul nu plecase
cu totul dar care semăna deja a cadavru. Chipul plin de zbârcituri
părea că se cufundă în mătasea vălurită ca într-un giulgiu şi ochii cu-
fundaţi adânc în orbite întăreau impresia că omul nu mai trăieşte.
Izbea însă conturul ferm al bărbiei şi mai ales tunsoarea părului alb
şi rar, dat într-o parte pe frunte, şi mustaţa tăiată ciudat, fără să
depăşească în părţi linia nărilor...

— Parcă ar fi Adolf Hitler... icni cu voce uscată căpitanul Dietz.

— Christoase! şopti năuc Witkowski. Nu se poate! E chiar el!
Visez!

Latham privea şi el ca hipnotizat. Asemănarea îl frapase din pri-
ma clipă dar îşi spusese că trebuie să fie o iluzie. Acum însă începea
să nu mai ştie pe ce lume se află. Dumnezeule, în ce an era născut
Hitler? Era posibil ca un om să trăiască atâta? Atunci s-ar da un
răspuns la întrebarea care îi chinuia pe istorici, ale cui erau cadavrele
găsite în buncărul Führerului... Trebuiau anunţate autorităţile france-
ze, dar probabil că orice mişcare greşită ar fi provocat autodistruge-
rea a tot ce se afla acolo. Privi spre Witkowski şi înţelese că se
gândea la aceleaşi lucruri.

Se sfătuiră toţi la iuţeală, scurt şi fără să se piardă în amănunte.
Uşile camerelor laterale fură deschise şi cei care dormeau acolo fură
neutralizaţi scurt, cu câte o lovitură bine ţintită, urmată de câte o in-
jecţie rapidă, cu doză dublă. Rămânea bătrânul, care se putea trezi în
orice clipă şi, dându-şi seama de prezenţa lor, să acţioneze cine ştie
ce buton plasat la îndemână, sau poate ajungea o mişcare a mâinii,
care să atingă vreo sârmă sau vreun fascicul de infraroşii... Singurul
mijloc era tot o injecţie cu tranchilizante. Cu o doză slabă, fiindcă la
asemenea vârstă totul era extrem de riscant.

în momentul când acul seringii îi pătrunse în vena îngroşată, bă-

trânul tresări şi scoase un muget puternic:

— Mein Gott)

Ce a urmat a fost o imagine de coşmar. Bătrânul răcnea asurzitor
în nemţeşte, cu o voce stridentă care le sfredelea urechile şi îi făcea
pe toţi să simtă că li se taie picioarele. După un răstimp care le păru
lung cât un veac, se moleşi şi se prăbuşi înapoi pe pernele lui. Unul
din cei doi francezi îi verifică pulsul. Era cam accelerat, dar
acceptabil.

— Ştii ce spunea? zise Witkowski spre Latham. „Dacă vor în-

drăzni să bombardeze Berlinul, vom face şi noi Londra praf şi pulbe-
re. Ei vor trimite o sută de avioane, noi vom trimite o mie..." Cuvin-
tele lui Hitler la primul bonbardament aliat. Tot cred că visez...

Latham vorbea deja cu Karin în staţie de emisie-recepţie.

— Oamenii lui Cloche pot trece la asaltul castelului. Tare, fără
mănuşi. înainte de asta să-i avertizeze pe cei dinăuntru. Ne aflăm
într-un loc perfect izolat fonic şi nimeni nu ştie ce s-a petrecut aici.
S-ar putea să existe şi unii mai încăpăţânaţi... Noi ne aflăm în
deplină siguranţă, nici un asalt nu ne poate pune vieţile în pericol.

Nu avură mult de aşteptat. Prin vitraliile de sus, acum deschise,

izbucni dintr-o dată o voce autoritară, amplificată la maximum de
megafoane puternice:

— „Atenţiune! Atenţiune! Toţi cei aflaţi în interiorul castelului

sunt somaţi să predea armele sau vor fi lichidaţi. Castelul este încon-
jurat de trupe guvernamentale. Părăsiţi clădirea fără arme în termen
de două minute şi vi se va cruţa viaţa! Avem mandat din partea gu-
vernului francez şi toţi cei care vor fi găsiţi în clădire după expirarea
termenului vor fi împuşcaţi fără somaţie! Atenţiune! Atenţiune! Toţi
cei aflaţi în interiorul castelului sunt somaţi să predea armele..."

EPILOG

Directorii serviciilor secrete din Franţa, Anglia, Franţa şi Statele

Unite trecură energic la acţiune. De data asta nu mai era vorba de
bănuieli, ci de dovezi ferme furnizate de memoria calculatoarelor gă-
site în castelul Le Nid de 1 'Aigle. Câteva sute de persoane fură ares-
tate rapid şi, cu toată discreţia profesională a acestor servicii, presa
reuşi totuşi^ să miroasă câte ceva şi se iscă imediat o vâlvă nemai-
pomenită, însă nici unul din serviciile amintite nu catadicsi să dea
vreun nume şi în scurt timp scandalul se stinse din lipsă de noutăţi
care să-l alimenteze, pagina întâi a ziarelor fiind repede acaparată de
alte subiecte, mai fierbinţi. în câteva săptămâni nu mai vorbea ni-
meni de nazişti sau de neonazişti iar moartea generalului Monluc
trecu şi ea nebăgată în seamă, rămânând cel mult ca material de stu-
diu pentru psihiatri, care avură destul de discutat pe marginea unui
caz atipic de dedublare a personalităţii.

Membrii echipei N2 fură recompensaţi copios. Drevv Latham se

văzu posesorul câtorva milioane şi îşi putu în sfârşit permite un mic
concediu în Granby-Colorado, în mijlocul măreţiei sălbatice a Mun-
ţilor Stâncoşi, împreună cu Karin. Dar concediul acesta al lor în mij-
locul splendidului peisaj care îi înconjura părea ameninţat să nu du-
reze prea mult: tocmai primiseră o telegramă de la Jean-Pierre Villier,
care îi anunţa că reia spectacolele cu marele său succes, Coriolan, şi
că erau invitaţi amândoi la Paris anume pentru acest eveniment.
Drew nu era prea încântat de invitaţia asta, chiar dacă venea de la un
actor celebru. Nu-i plăceau, cum spunea el, „miorlăielile franţuzeşti".

— Cel mai bine şi mai bine îi şade omului la el acasă, decretă el

solemn într-o dimineaţă, când porniseră la plimbare cu maşina pe un
drum de ţară. A, chiar, uite că nici măcar nu mai ştiu dacă ţi-am ară-
tat-o, doamnă. Mi se pare că am cam început să uit, poftim...

— Ce să-mi arăţi? întrebă surprinsă Karin.

— La naiba, cum ce să-ţi arăt? Casa! Casa noastră, doamnă
Latham! Uite, ai s-o vezi după prima curbă... şi al naibii să fiu dacă
n-am să pun să asfalteze drumeagul ăsta nenorocit, să nu ne hurdu-
căm atâta...

^{©EDITURA eli}

Anne şi Serge Golon: Angelica şi drumul spre Versaille

Boileau Narcejac: Văduvii — Viperele
Alexandre Dumas: Umbra destinului
John Le Carré: Tainicul pelerin
Norman Mailer: Adevăraţii duri nu dansează
J. R. R. Tolkien: Povestea unui Hobbit
Dr. Li Zhisui: Viaţa particulară a preşedintelui Mao
David Wise: Nightmover — Cea mai înaltă trădare
Steven Zaloga: Ţinta — America
Mark Aarons, John Loftus: Filiera şobolanilor
Peter Tompkins, Cristopher Bird: Viaţa secretă a plan*
Cari Sagan: Balaurii Raiului
Richard Lourie: Vânătoarea diavolului
Richard Preston: Zona fierbinte — EBOIA, un virus

periculos decât SIDA
George Lucas: Războiul stelelor
Serena Roney-Dougal: Ştiinţă şi magie
Dan Mirahorian: Comentarii la Misterul UMMO
Miron Cihó: Caiete de egiptologie
Dr. Kedar N. Prasad: Vitaminele în prevenirea şi tra

cancerului — ghid practic
Eric van Lustbader: Inima dragonului
Anne şi Serge Golon: Angelica şi Regele-Soare
Otto Skorzeny: Comando SS (Misiuni secrete)
Harry Oldfìeld şi Roger Coghill: Faţa nevăzută a erei
Warner Smith: Comando CIA
M. M. Kaye: Pavilioane îndepărtate
Svetlana Àlliluyeva: Tatăl meu, Stalin

Titlurile de mai sus vi le putem expedia im

Comenzile se pot face la sediul Editurii Elit,
strada. Gheorghe Doja m. 141, 2000 Ploieşti
Telefon-fax [phone]

Pentru comanda unui singur exemplar rambur

cititorii vor beneficia de o reducere de 10 %
Pentru minimum 3 exemplare reducerea va fi de 15;

Peste 10 exemplare se aplică o reducere de 20%

Cheltuielile de expediţie vor fi suportate de edi
Difuzorii se pot adresa direct editurii
Robert
Ludlum

Un nou roman de Robert Ludlum
înseamnă întotdeauna un succes. De data
aceasta, tema din "Al Patrulea Reich" se ocupă
de structurile organizaţiilor criminale
neonaziste care, printr-o organizare
exemplară, se infiltrează în întreaga lume, la
nivelul cel mai înalt.

Cititorul cade din nou pradă lui Ludlum
ca de atâtea ori, participând la o acţiune
trepidantă, cu răsturnări incredibile de situaţii
şi cu un final care surprinde pe oricine prin
ineditul lui.

Dacă Ludlum nu e, nimic nu e !

Editura Elit